marți, 31 mai 2011

Zarea

Zarea
stă agăţată de gâtul pământului
ca o eşarfă diafană de borangic,
fluturând uşor
în palmele vântului răcoros...

Uneori, stropită
cu şoaptele ploilor
care se sfărâmă
de scoarţa copacilor leganaţi în geamăt,
adoarme zâmbind.

Atunci,
îmi atârn privirile de surâsul ei,
ating cu inima curcubeul
şi aştept ziua promisă
din eternitate.

elena marin elena

miercuri, 25 mai 2011

Marilena Murariu şi Elenele


Până în această seară, nu am auzit despre reuşitele pictoriţei Marilena Murariu, în vârstă de 57 de ani.
De o vreme mă ocup cu gradina mea şi nu mai am aşa timp mult la dispoziţie, nici să urmăresc ştirile măcar. Dar în seara asta am urmărit la Realitatea tv. o emisiune, în care se diseca o pictură ce reprezenta în prim plan pe Elena Ceauşescu şi pe Elena Udrea, dansând can-can...cu sexul la vedere. Grotesc.
Place în schimb politicienilor!
Am aceiaşi părere cu a doamnei Drăgotescu şi nu consider ca dacă nu pot să admir asemenea lucrare, de o vulgaritate bolnavă, sunt cu un secol în urmă. Cred doar că am un simţ artistic al bunului gust şi sensibilitatea care nu trebuie sa-i lipsească nici unei femei, indiferent de meseria pe care o are. Dacă pictura respectivă, ar fi aparţinut penelului unui barbat, aş fi înţeles unele nuanţe, dar aşa?
Poate este adevărat că la unele femei, o dată cu înaintarea în vârstă dispare simţul sensibil al feminităţii...sau poate că această pictură de o vulgaritate excesivă, face pe român să mai uite de foame, că deh... circ este, cu pâinea e mai greu!
Nu o admir pe Udrea, nu am admirat-o nici pe Ceauşeasca, am citit multe despre Lupeasca. Nu pot însă să nu îmi spun parerea în legatură cu aceste lucrări, despre care nu cred că-i vor aduce laurii mult doriţi acestei distinse pictoriţe, care mai are şi o vârstă la care maturitatea îşi spune cuvântul de obicei. Sau mai ştii?
Cred însă că va rămâne în istorie drept- cea care a pictat sexul celor trei Elene, oarecum reprezentative pentru România.

Arome de salcâm

Miresme-alunecă în noapte desprinse de pe alt tărâm,
când inima se zbate-n şoapte, de plânge floarea pe salcâm.

În taină, banca din gradină, mă-ndeamnă ca să mai rămân,
dar întunericul m-alungă şi doru-n versuri mi-l îngân.

Pe cer puzderia de stele deapănă raze ce se sting
şi mă întreb ce rost mai are când oful nu pot să-mi înving?

O  pasăre întârziată, călătorind pe-al nopţii drum,
pe-o creangă-şi plânge menuetul, sub flori ce picură parfum.

De-aş strânge lacrimile-n palme, toata tristeţea s-o adun,
mai am o singură speranţă, doar Lui durerea pot să-I spun.

Cuprind cu privirea văzduhul şi luna  ce-mi zâmbeşte-acum,
sfielnică, tandră şi albă, mă leagănă prin nori de fum.

Împletitură dantelată, aromă şi cu dalb de flori,
îmi poartă gândurile triste spre minunate depărtări.
elena marin alexe

luni, 23 mai 2011

a-FMI-atul....

Aplecat cu mare atentie spre femeile de serviciu din hoteluri, seful FMI, Dominique Strauss-Kahn, şi-a încununat cariera cu un scandal de proporţii, urmare a slabiciunii bolnave, pe care o avea încă din tinereţe, faţă de sexul frumos.
Şi uite aşa s-a distrus seriozitatea si personalitatea unui om, care s-a jucat de-a Don Juan-ul...la o vârstă când ar fi trebuit să se plimbe cu nepoţeii prin parc.
Ruşinos final de carieră şi de viaţă chiar...Mă gândesc oare dl. Kahn o fi citit vreodată în cartea Eclesiastul 3:8 unde spune:
8. iubitul isi are vremea lui....

vineri, 20 mai 2011

De sărbătoare . . .

Împreună cu soţul meu Constantin, dăruiesc un coş cu flori, tuturor celor ce îşi sărbătoresc ziua numelui- Constantin şi Elena.Vă dorim din suflet binecuvântarea lui Dumnezeu!
Să ne fie ziua cu mult senin în suflet.
Elena.


Poemul de vineri

Dacă e vineri, Hai la plimbare ,la braţ cu poezia lui Marin Sorescu



Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiinţei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte carţi
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

marți, 17 mai 2011

Trenul

( În memoria tatălui meu )


Compartimentul se umplu repede şi trenul, cu un şuierat prelung  aidoma unui vaiet, o luă din loc, iar lui i se păru că garnitura întreagă trece fără milă peste el, strivindu-l.
Încercă să se roage , implorând mila divină, dar simţi că totul este zadarnic. Inevitabilul se produsese. Nădejea lui era spulberată şi simţi că este neputincios în faţa necazului. Ce se va alege de puiul lui, pe care acum îl strângea cu milă lângă el?
 Îşi aduse aminte cât de mult îşi dorise acest vlăstar, cu femeia vieţii lui. O ameninţase, atunci, spunându-i că o va părăsi dacă nu-i va face un copil. Iar când acesta se născu, avu impresia că este cel mai bogat din lume. Curând însă, când micuţa avea doar şapte luni, femeia lui se stinsese după o boală grea şi singurul echilibru îi rămăsese această minune cu părul buclat, cu ochii vioi si inteligenţi.
De mică, avea înclinaţie spre desen şi recita,  cu mare talent, Scrisoarea-a 3-a,  iar el se simţea mândru oriunde mergea cu ea.
Operaţia la ochi pe care o suportase fetiţa,  păru iniţial un succes, mai ales că a fost facută de o somitate la acea vreme, prof. Vancea, care studia in străinătate, dar venea aproape lunar la spitalul ieşean, Sf. Spiridon. Nici acum nu înţelegea bine ce s-a întâmplat dupa ce i-au scos bandajele. Primise diverse explicaţii. Ba că fetiţa a suferit un şoc post operatoriu, ba că s-a strecurat o eroare în tratament. Se mai auzea că i-ar fi fost atins nervul optic. Nimeni nu-i spusese ceva sigur, aşa că adunându-şi obida in inima încremenită de durere, oprindu-şi cu greu lacrimile, îşi luă odorul şi plecă spre casă.
Cele două fete din compartiment râdeau zgomotos, răsfoind paginile unei reviste de modă, tachinându-se reciproc. Râsul zglobiu care curgea ca o ploaie de vară era pentru el picatura chinezească. Privi la dreapta, spre batrâna ce dormea dusă şi zise in gând:
- Ce bini i-o fi babii aştia! Doarmi... fărâ nici o grijâ!
Perechea din stânga lui, probabil proaspăt căsătoriţi, se sorbeau din priviri, absenţi la tot ce era în jurul lor.
Îşi purtă raza privirilor spre fereastra vagonului, urmărind defilarea dealurilor împodobite cu verdeaţă din belşug. Iubea plaiurile moldovene şi se lăuda cu ele deşi nu se născuse prin aceste locuri.
Acum îl lovise necazul. Nu se putea împăca cu gândul că fiica lui va rămâne  nevăzătoare. Nenorocirea asta i se părea de nesuportat.
Brusc, fu smuls din avalanşa gândurilor, de cuvintele abia şoptite:
-Tăticule, eu când am sâ pot vide iar? Am atâtia cărţ pi cari li-am primit aici di la voi şâ abe aştept sâ li răsfoiesc...Mi dor tari di citit, câ di trii luni di când m-ai internat nu am mai pus mâna pi o carti..
O mângâie tandru pe creştet şi îi răspunse:
- Las câ  o sâ-ţ revinâ vederea...ai sâ vez iar draga me, câ doarî n-o sâ rămâi oarbâ, fetiţa me dragâ!
- Hai, mai dormi olecuţâ..
În compartiment se făcu linişte.Vorbele lui căzură ca un trăsnet peste călători. Râsul fetelor care îl deranjară, impietri şi lăsă loc unui rictus amar. Toate privirile îl cuprinseră ca nişte tentacule. Oamenii parcă aşteptau ceva... şi el înţelese că trebuie să-şi lase jos, măcar pentru câteva minute,  povară gândurilor.
Le povesti cu glas molcom păţania  fetei lui, apoi se simţi mai uşurat şi nădejdea începu să-şi facă loc uşor-uşor în inima lui copleşită de durere. Închise ochii şi, cu puţina speranţă ce-i mai rămase ascunsă prin  adâncul sufletului, lăsă totul în grija lui Dumnezeu. Doar o minune  putea schimba verdictul medicilor. Şi el credea în minuni. Voia să creadă...

Fetiţa stătea rezemată de el, privind în gol, atunci când vocea controlorului, ca un robot, se strecură printre călători:
- Biletele la control vă rog!
Uşa se deschise şi urmă ţăcănitul aparatului de taxat bilete. Le întinse şi el.
Controlorul compostă biletele, dar nu-şi putea  desprinde privirea de pe chipul fetiţei.
- Ce păr frumos ai scumpo, cum te cheamă?,  o întrebă el .
Cum fetiţa nu răspundea, continuând să privească în gol, urmară cîteva explicaţii şi, pe măsură ce povestea despre necazul fetei lui prindea contur,  controlorul obosit parcă de povara istorisirii se aşeză pe unicul loc liber şi ascultă plin de compasiune, iar trasăturile feţei lui se schimbară treptat, treptat.
Întinse mâna şi, cu duioşie, mângâie părul buclat, într-un gest de alint definitoriu. Oftă adânc.
Atunci se întâmplă ceva ciudat. Mânuţa delicată se mişcă imperceptibil, mai întâi, apoi degetele ei atinseră  epoletul roşu al uniformei controlorului. Toţi împietriră. Fetiţa urmări cu degetul  pe haină şi un zâmbet i se înfiripă pe obraz. Privirea ei se plimbă mai sus şi o întrebare tîşni de pe buze:
- Nenia di ci aveţ roşu la şapcă? Mie din tăti culorili, cel mai mult îmi plac roşu şî galbin, aşa ca bluziţa asta, mai zise, arătând spre una din fete.
Murmurul stârnit de vorbele fetiţei se transformă în rumoare şi una din fete aruncă revista, apoi o prinse pe fetiţă cu ambele mâini  şi, într-un acces de neoprit, incepu s-o întrebe:
- Scumpo, vezi?! Ai început să vezi... hai, spune!, se precipitau vorbele,iar braţe calde se grăbeau să o cuprindă într-o unică mângâiere.
Se iscă o forfotă de nedescris. Vorbeau toţi, deodată.  Se aplauda. Era ca un triumf.

Tatăl nu-şi putea opri lacrimile care-l podidiseră  brusc. Nu înţelegea prea bine ce se întâmplă. Preţ de o clipă,  închise ochii, ca într-o tăcută mulţumire, apoi privirile i se prinseră de azuriul cerului şi rămaseră ancorate multă vreme acolo. După trei luni de întuneric, soarele săruta iarăşi ochişorii  care îi erau atât de dragi.
Trenul opri scrâşnind şi gâfâind de efort.
Coborâră, ţinându-se strâns de mâini. Strada din faţa lor se deschidea în urcuş, iar fetiţa zise:
- Mai încet tăticule, ai sâ obosăşti!
El îi zâmbi şi grăbi pasul. Nu mai simţea nicio povară. Primise puteri noi şi bucuria îi dădea aripi.
Fetiţa urca voiosă, săltând de pe un picior pe altul.

elena marin alexe

luni, 16 mai 2011

Rugăciune pentru Neşu



Fotbalistul român Mihai Neşu trece printr-o mare tragedie.Transferat la Utrecht şi apreciat aici de public, antrenor si de colegi, a suferit un accident şi poate să rămână paralizat pentru totdeauna. Cred că în aceste momente când viaţa lui este în cumpănă grea, are nevoie de sprijinul rugăciunilor noastre, a românilor, care cred cu tărie în puterea lui Dumnezeu. Vă invit la o saptamână de rugaciune pentru Neşu.
Nu uitaţi că la Dumnezeu totul este posibil!

Ioan 16.
23Adevarat, adevarat va spun ca orice veti cere de la Tatal, in Numele Meu, va va da. 24. Pana acum n-ati cerut nimic in Numele Meu: cereti, si veti capata, pentru ca bucuria voastra sa fie deplina.

miercuri, 11 mai 2011

Rătăcesc. . .


Rătăcesc dorind
clipe de viaţă
ce mor
şi-mpletesc mereu
plasă de visuri
în zbor.

Îmi caut Tatăl
prin zbucium de val
şi plâng,
toată tristeţea
în inima mea
o strâng.

Uneori luna
suspină alb şi
vine,
în noapte târziu
plânge şi ea cu
mine.

Până spre zori stau
prinsă de cerul
curat,
să mângâi stele
ce încă nu le-am
aflat.

Printre degete
îmi trec uneori
zile,
cartea vieţii
tainic deapănă
file.
elena marin alexe

vineri, 6 mai 2011

Ce-mi spune primăvara ....

Dacă e vineri - Hai la plimbare la braţ cu poezia !



Printre gânduri trecătoare
Într-o inimă cernită,
Strâng buchet de lăcrămioare
Din grădina înflorită.

Ochii mei sărută iarba
Şi o mângâie-n tăcere,
Tremură-n fiori rubarba,
Răsfăţată de plăcere.

Ascult  vântul cum adie,
Măturând aleea tristă.
Palma strânge o hârtie,
Cade lacrima-n batistă.

Norii se adună-n grabă
Şi invită vântu-n horă.
Soarele zâmbeşte-n barbă,
Floarea în genunchi imploră.

Suspină doru-n altiţe,
Mii de ramuri prind a ţese
Minunate coroniţe,
Pentru văluri de mirese.

Prin livada însorită
Foşnetele prind a spune
Că-n ograda înverzită
Iar se-aşteaptă o minune.

În arome împletită,
Primavara, flori,  salcâmii,
Toate-mi spun că sunt iubită,
De Mântuitorul lumii. 

elena marin alexe

joi, 5 mai 2011

Doar atât

Pe adresa de Facebook am primit un mesaj  şi am să răspund public.

Gheorghe Cornel Rosca

    *
      Hristos A ÎNVIAT !
      Stimata doamna Elena Marin-Alexe, Buna ZIUA !
      Voi încerca sa fiu cât mai scut si ÎMI CER IERTARE pentru ca va deranjez !
      ~
      Eu sunt CREDINCIOS, dar ... ortodox. Nu stiu ce înseamna, caci abia acum MA INTERESEZ !
      Însa, doresc sa CAUT pretutindeni ... "tresariri ... de comuniune" cu Dumnezeu !
      Mi-a murit sotia în august, anul trecut si AM STAT despartit de Ana Maria Stefania, mai mult de 9 luni, SILIT de rudele din partea lui Mihaela, care AU REFUZAT sa-mi dea fetita înapoi acasa ! Am pierdut O AVERE "judecându-ma" cu ei si "CÂSTIGÂND tutela" ! Acum MA ZBAT în GRAVE lipsuri materiale.
      Va rog din Inima ! VA JUR ca NU eu am fost Clona ! Va jur ca NU eu am scris acel comentariu la domnul Adrian ! Însa EU (Rosca Gheorghe Cornel) am fost afectat aproape 2 (DOI !) ani, si ÎNCA sunt afectat, si tot voi mai fi TOATA VIATA MEA, de "actiunea" acelui nesabuit !
      Va rog însa pe dvs. sa luati o decizie favorabila acestui APEL.
      Va rog sa "MA ELIBERATI" de stresul datorat refuzului dvs. de A-MI DA DREPTATE !
      Am fost suparat ... si , "normal" am dorit sa ajung cumva .... la CUGETUL dvs. De aceea am scris "acele" articole pe blogurile mele, NU PENTRU RECLAMA !
      NU doresc SA MA IERTATI, în relatie cu acel incident, sau în relatie cu Clona ! FIECARE îsi va "JUDECA VIATA" împreuna cu MÂNTUITORUL, dupa care VA MERGE unde "si-a asternut" !
      NU doresc sa va absolviti de vreo "VINA", cerându-mi dumneavoastra Iertare !
      Eu pentru dvs. insist, pentru A NU RAMÂNE în EROARE !!!
      ~
      Va rog insistent, daca este cazul pentru alte detalii ALE REALULUI, eu sunt chiar cine am spus ca sunt: Rosca Gheorghe Cornel, am 9 Bloguri (înca nu le-am unificat, caci ÎNCA nu ma pricep) si sunt pictor-executant la Teatrul Nottara, Bucuresti.
      Aveti acest mesaj "în mâna" si ÎMI PUTETI face (cu ajutorul lui) MULT RAU, mie si fetitei mele, sau, puteti ... sa va revizuiti atitudinea, macar ca .... "Semn de întrebare" !
      Va rog: VA CER PERMISIUNEA sa vizitez blogul dvs. http://hailaplimbare.blogspot.com/, chiar daca NU DORITI sa comentez. POT sa ma abtin. Îmi este necesar (asa cum v-am precizat) "Întelegerii" diferitelor aspecte umane. Pot sa ma abtin chiar de la a LUA citate, pe care sa le dezvolt, mai ales pentru ca este protejat de DREPTURI DE AUTOR. Dar macar lasati-ma sa-l CONSULT !
      Va Multumesc !
      ~
      Cornelius, :):)
      PS: În lipsa vreunui raspuns din partea dvs., ANUL ASTA nu va mai deranjez ... NICAIERI în Virtual (pe întreg NET-ul !)
      Dumnezeu SA VA Binecuvânteze ! Amin. ~,

Domnule Roşca

În acest mesaj pe care mi l-aţi trimis, sunt lucruri personale ce vă aparţin si nu cred că trebuie amestecate cu problema care vă frământă de ceva timp. Eu am şi uitat acea poveste urâtă cu "Clona", care mi-a adus înjurături şi vulgarităţi cât cuprinde o mahala întreagă...Spuneţi ca nu dv. sunteţi acela , ci o clonă, care v-a facut de râs in lumea virtuală, comentând sub numele dv.stră. 
Ok.
Declar public că am uitat, am iertat şi înclin să vă cred că a-ţi fost clonat!
Uitaţi şi dv.acest incident şi vă rog să-i puneţi punct. 
Nu doresc însă, să vă am printre prietenii mei din simplul motiv că nu avem nici un punct comun. 
Mă voi rezuma doar la prietenii aleşi de mine, pe anumite criterii şi pe care abia dacă am timp să-i vizitez.Mai am şi alte preocupări destul de importante, în afara virtualului, care îmi solicită timpul.
Şi apoi se ştie că fiecare dintre noi avem dreptul să ne alegem prietenii şi în lumea reală, ca şi în cea virtuală.
Vă rog să nu îmi mai trimiteţi nici un mesaj.Nu voi mai răspunde. Din acest motiv am ales sa vă  răspund public.Vă mulţumesc.

miercuri, 4 mai 2011

Pierdute zile

Pierdute zile                
pe roua din zori
prin ceaţă
poartă cu ele
clipe nespuse
de viaţă

Prin soare timid
sau pală de vânt
furtuna
se-atârnă de vis
călare pe nor
nebuna

Trec vremurile
pierdute în van
pe cărări
clipă cu clipă
am sufletul  plin
de-ntrebări

Tăcute umbre
cutreieră timp
prin  jalea
şi jarul nestins
vrând să culeagă
uitarea

Spre veşnicie
curge izvorul
de viaţă
tremură zarea
dorul de ceruri
se-agaţă
elena marin alexe 

luni, 2 mai 2011

Întoarcerea

Urc panta spre oraş. E tare obositor acest drum de la gară spre centru, cam vreo 300 de metri. Gândul că în curând voi ajunge să revăd casa copilariei mele, îmi dă aripi. Aproape că nu observ nimic pe unde trec, din cauza grabei. La un moment dat, înţeleg că în acest ritm voi obosi repede, aşa că încetinesc şi îmi las privirile să alunece în dreapta şi-n stânga cu oarecare mirare. S-a mai schimbat câte ceva...   Câţi ani au trecut, nu mai ţin minte. Un lanţ de blocuri îmi taie calea şi descumpănită oarecum, nu mai ştiu încotro s-o apuc. Mă rog în gând şi hotărăsc să merg totuşi pe un drum mai lăturalnic, poate pe  acolo nu s-au schimbat prea multe. Şi am avut dreptate.
Aceleaşi case, mă salută tăcut de pe o parte şi de pe cealaltă, iar eu le răspund din priviri. În faţa mea tronează la fel de stingheră ca şi altădată, vechea Sinagogă, acolo unde în copilărie obişnuiam să merg cu tatal meu, care avea mulţi prieteni evrei. La uşa somptuasă dar mâncată de vreme, mă opresc preţ de câteva clipe. Parcă se aude murmurul vocilor din serile de Sabath. Ca într-o vrajă, mâna se întinde dornică să mângâie lemnul uzat dar încărcat de amintiri, apoi paşii o iau iarăşi din loc şi nu după multă vreme, iată-mă căţărată pe gardul cimitirului vechi evreiesc, căutând  cu privirea avidă, pietrele acoperite de muşchiul verde, ca de o plagă a timpului. Pe aici, printre ele, ne jucam de-a ascunselea...

Am ajuns şi pe strada  ce mi-a ocrotit paşii copilăriei - Nuţu Elman. Casele parcă nu s-au schimbat şi ochii mei se odihnesc tăcuţi pe unele dintre cele ce mi-au marcat copilăria. Pe stânga zăresc fântâna veche cu ciutura aproape putredă şi mă apropii incet de căsuţa cu gard verde. O voce din mine ar vrea să strige şi acum:
-Tanti Păduraru...! M-o trimis mămica sâ cumpăr borş, că matali îl faci cel mai gustos ! Parcă o văd cum îşi freacă bucuroasă palmele şi îmi ia sticla cu o mână...iar cu cealaltă mă mângâie pe creştet cu blândeţe.
O iau din loc, grăbită şi dornică, de a regăsi locuri dragi sufletului meu. Ochii mei nesătui caută iscoditori printre leaţurile gardurilor ce poartă patina timpului.
Dar iată şi casa Ioanei, prietena mea. Ferestrele parcă îmi vorbesc şi văd o mână fluturând dintre pletele blonde....   M-a zărit, îmi zic dar acum mă grăbesc să ajung acasă...   Îi trimit o bezea.
Inima îmi ticăie ca un ceasornic şi aproape mi se taie respiraţia, când zăresc bătrânul nuc de la poartă care mă întâmpină solemn, dar prietenos. Simt o mare greutate căzând de pe umerii mei şi uşoară ca fulgul mă apropii de poartă, neştiind ce să fac- să intru sau să bat mai întâi? Dar cum stam pe gânduri, uşa de la intrare se deschide şi o femeie între două vârste, legată cu un batic dupa ceafă şi îmbrăcată cu un capot din mătase bleumarin cu trandafiri galbeni, îşi face apariţia în prag. Am rămas lipită de poartă, privind.
În mâini ţine un ghiveci cu clopoţei roşii,  pe care-l pune în faţa casei pe o bancă. Pe rând alte 10 ghivece sunt aşezate unele lângă altele şi stropite cu apă.
- Dragili lu'mama, hai sâ va steargâ mama şâ sâ va curătă, frumoasâlor - aşa le vorbea, ca unor fiinţe, care aveau nevoie de-o vorbă bună.
La colţul casei îşi face apariţia baba Ileana, o femeie tare hâtră, care ajută la treburile casei, înainte de sărbători şi pe care noi copiii, o îndrăgim mult căci este un izvor nesecat de poveşti.  Cu broboada neagră trasă pe frunte, cu mânecile suflecate până dincolo de coate, ea strigă :
- Madam Marica, mai dăm' o bucatâ di săpun, câ mai am trii ţoali di spalat.câ uiti copchiii aştia ard di nirabdari sâ li mai zâc o povesti di-a me!
Mama mea se apropie de ea şi-i explică unde găseşte săpunul şi se întoarse la florile ei, vorbindu-le întruna cu dragoste ca unor copii şi mângâindu-le cu privirea.
Când din spatele casei apăru şi tatăl meu, respiraţia aproape că mi se opri şi inima o luă la trap... Doamne ce dor îmi mai era de el!
De sub pălăria de vară trasă uşor pe frunte, să nu-l ardă soarele, faţa lui zâmbitoare şi ochii neastâmpăraţi mă încalziră pe dată. Râzând o apostrofă:
- Of. of, da ci mai vorbim noi cu florili, Maricuţâ dragâ şâ tu nu ti superi câ eli nu-ţ răspund?- câ eu m-aş supara tari!
- Mai bini hai sâ gustăm un ceiuţ ori poati vrei un paharuţ di vin, aici la umbra nucului, ca tari-i cald afarâ...câ mai târzâu pi la vro patru, mă apuc iar di soba lu' Oşlobanu, câ az vreu s-o termin.

Stau în faţa porţii, neştiind ce să fac, ţintuită de stâlpul de piatră  şi nu îndrăznesc să mă mişc incă. Poate ar trebui să-mi fac curaj şi să deschid poarta  sa intru. Dar nu o fac.
Îi privesc încă, pe cei doi cum îşi vorbesc, sub umbra nucului şi nu observ că cineva se apropie de poartă. O voce sparge liniştea tăinuită din jur:
- Căutaţi pe cineva doamnă?
-Eu...? ce sa caut? eu...  am venit oleacă pe acasă...  am apucat sa îngăim printre buzele tremurânde şi privirile speriate prinseră să caute prin curte. Cei doi de mai 'nainte dispăruseră. În faţa mea stătea un necunoscut care mă privea curios.
- Pe cine căutati? - mai intreba omul - cu blândeţe în glas?

O iau la fugă fără să mai privesc înapoi, împiedicâdu-mă în propriile cuvinte, ca într-o reţea nevăzută. Lacrimile îmi curg dezlănţuite  ca o ploaie de vară şi eu alerg şi alerg ... Trebuie să mă îndepărtez de acest loc, care pentru mine poartă un singur nume - trecut.

Acasă...  nu mai este demult acasă.

elena marin alexe