miercuri, 27 iulie 2011

În noaptea teiului în floare


În noaptea teiului în floare,
Îmi număr paşii pe alee,
Parfumul naşte încântare,
Între natură şi femeie.

În noaptea teiului în floare,
Lumina nu se mai aprinde,
E bezna mai aţâţătoare
Şi-o vrajă rece se intinde.

În noaptea teiului în floare,
Alunecoasă luna trece,
Salut-a cerului grandoare,
Rămâne însă pururi rece.

În noaptea teiului în floare,
Colind pe străzi întunecoase,
Dau mâna cu înfiorare,
Cu flori, copaci, garduri şi case.

În noaptea teiului în floare,
Mă-mpac cu cerul şi pământul,
Iubesc şi mângâi iarba mare,
Vorbesc cu stelele şi vântul.

În noaptea teiului în floare,
Tristeţea-n taină mă surprinde,
Iar băncile îmbietoare,
Cu mângâiere m-ar cuprinde.

În noaptea teiului în floare
Îngenunchez înfiorată,
Mă las purtată de splendoare,
Prin văl de stele-nveşmântată.
elena marin alexe

sâmbătă, 23 iulie 2011

Pentru voi prieteni....

Vă doresc un sfârşit de săptămână plin de pace şi LUMINĂ!
Ei, cei de la Proconsul, au ales să laude numele lui.Isus Hristos, Domnul veşniciilor 
Hai să ascultăm o fărâmă de cântec...cu Bodo.


vineri, 22 iulie 2011

Aroganţă la catafalc

Daca e vineri...Hai la plimbare la braţ cu poezia!

Vă propun azi o poezie de Radu Luca Dupeş

Eu nu te plâng, nu am de ce, poete…
Nu am fost rude, nu te-am cunoscut,
Dar vreau să şterg novembre cu-n burete,
Din calendarul binecunoscut.

Sunt zile-amare pentru naţiune,
 
Aşa cum ţie îţi plăcea să zici,
Tu ai luat o ambarcaţiune,
Lui Avram Iancu să îi ţii un speech.

Ce fericiţi te-aşteaptă la o ţuică,
 
Nichita, Eminescu şi Marin,
Sper c-ai luat stiloul şi-o fiţuică,
Ai grijă să nu o pătezi cu vin!

Să le transmiţi ce jale e în ţară
 
Şi bucuroşi să fiţi că aţi scăpat,
Iar moartea, strictă taxă forfetară,
Să o cinstiţi c-o vorbă de… rahat.

Nu plâng deloc, n-am lacrimi pentru tine,
 
Destrăbălat ai plâns în locul meu,
Şi mă mai mir că nu-ţi este ruşine,
Cum ne-ai lăsat pe toţi când ne e greu.

Ţi-a fost uşor să pleci spre libertate,
 
Te-ai săturat povara să ne-o duci,
Nu ţi se pare o absurditate
Să ne reciţi poeme dintre cruci?

M-ai enervat teribil cu tupeul
 
De a ne părăsi premeditat,
Ai vrut tu să răsune Ateneul
În noapte. Şi ziceai că eşti bărbat...

Mă străduiam să-ţi fur din vitamine,
 
Ca tine aş fi vrut, poet, să fiu,
Am copiat doar bolile din tine,
Sunt mort aici, tu eşti acolo viu.

marți, 19 iulie 2011

De la A, catre E


 In memoriam Adrian Paunescu - 20 Iulie

Vai, de la A pana la E
Atata departare e
Si de la E pana la A
Tot alfabetul va -ngheta.

Si nu va exista nici cale
Sa lege blandele vocale
Vocalele imparatesti
Care am fost si care esti.

Si de la A pana la A
E toata nebunia mea
Si de la E pana la E
Cum trece timpul repede.

Si A spre E ridica glas
Iubito singura-ai ramas
Si E spre A ca-ntr-un deochi
Ridica negrii, blanzii ochi.

Mai stai ii spune A lui E
NU ai de ce, nu ai de ce
Mai stai ii spune E lui A
Ma duc, ca se va -ntuneca.

Si jos intr-un absurd spital,
Consoanele au astazi bal,
Iubita mea cu E major,
Acum, nici nu te mai implor.

Iubitul meu, cu a de mana!
Nimic din noi n-o sa ramana
Si ne vom stinge-ncet, incet
In insectar si-n alfabet.

Adio, E, frumoasa mea
Ii plange departarea A
Si de la A pana la E
Un pod cetos de turturi e.

Si de la E pana la A
Consoanele se vor usca
Si vai, cand strigi pe E cu A
Polen sonor, inseamna EA.

Si E in locul ei se zbate,
Ea cea mai trista dintre toate,
Si A nu stie ca nici nu-i
Ea care-a fost motivul lui.

Adio E, iubirea mea
Semneaza trist vocala A.


ADRIAN PAUNESCU
În semn de respect pentru POET!


vineri, 15 iulie 2011

Te caut....

 Dacă e vineri, Hai la plimbare la braţ cu poezia!

Te caut pe căi neştiute mergând pe câmpii, dealuri şi adâncuri de văi,
Şi mă regăsesc în marea-Ţi  iubire, nemărginită milă din ochii Tăi.

Te caut pe aripi de vânt, printre nori, pe abruptele stânci sculptate-n granit
Şi mă regăsesc alinată de dor, de palmele Tale, căci mult mai iubit.

Te caut în susurul apei din zori, în valul ce-ngână şi curge uşor
Şi mă regăsesc setoasă-n pustie, călăuzită doar de foc şi de nor.

Te caut mereu, călător ostenit, spre o cetate ce-mi pare străină
Şi mă regăsesc tristă-n drum spre Damasc, înspăimântată şi oarbă-n lumină.

Te caut în nădejde şi-n iertare, în credinţă, iubire milă şi har,
Şi mă regăsesc pustiită ades, sub poale de deal, înspre tristul Calvar.

Te caut şi pe muntele cu maslini, confuză privesc, mi-e sila de mine
Când Tu cu iubire mă ierţi şi mă chemi, stând lâng-un foc, eu mă lepăd de Tine.

Te caut în bogăţii şi-n dorinţe, sorbind cupa vieţii cu foc şi cu dor.
Şi mă regăsesc flămânda şi-n zdrenţe, tânjind la casa Tatălui iubitor.

Te caut în mine cu-nfrigurare, cu mâini tremurate şi buze mute
Şi mă regăsesc ca tâlhar ţintuit, plin de nădejde pe cruce, pe-un munte.
elena marin alexe 

miercuri, 13 iulie 2011

Cornel şi nemărginirea. . . .

A plecat şi Cornel Fugaru, azi la ora 13.
A trăit o perioadă la Fălticeni fiindu-mi vecin şi a urmat liceul Nicu Gane.Pot să spun multe despre el, dar voi spune doar- că a fost un om de mare caracter şi un excelent compozitor, care a făcut carieră în muzica uşoară românească, dar care a fost premiat şi peste hotare.
Ne-au rămas melodiile lui superbe!
Cornel Fugaru şi-a ales nemărginirea.......?



Un trandafir alb în memoria lui...

duminică, 10 iulie 2011

La bâlci


Ce freamăt se aşeza pe oraş, odată cu sosirea anuală a bâlciului, sau iarmarocul , cum ziceau bătrânii. Când se apropiau zilele temeiului, adică hramul de Sf.Ilie de pe 20 iulie, micul oraş renăştea parcă, lăsându-şi zdrenţele cernite ale fiecărei zile, îşi lua haine de sărbătoare. Şi când spun asta, ştiu ce spun...
Cu o săptămână înaintea temeiului, străzile din apropierea terenului unde se instala bâlciul erau pline de forfotă şi culoare.
Femei venite din satele din jurul Fălticeniului, de prin Mălini, Sasca, Tarna Mare,Ipoteşti,Mitoc, Bosanci, umpleau gardurile înveşmântându-le, cu neasemuite covoare moldoveneşti, cu deosebită alesătură ţesute la războaiele de prin casele  gospodinelor harnice si grozav de iscusiţe. Pe marginea drumurilor stăteau la umbra copacilor căruţele ţăranilor, care veniseră la târg în zi de sărbătoare. Caii se odihneau lângă ele cu fân proaspat la bot. În căruţe erau de toate, de la brânză, până la mere, pere văratice, cu care femeile, îmbracate în cătrinţă şi ie, frumosul strai bucovinean, îndemnau trecătorii:
-Hai la brânzâ bunâ! Hai la meri murati...!
Era o privelişte încadrată de un zumzet continuu şi o paletă de culoare de care mi-e tare dor, pe care nu am mai văzut-o de peste 30 de ani. Era bâlciul aşteptat de întreaga suflare din targul Fălticeniului.

Odată intrat în vârtejul uman care se înghesuia să intre pe străduţa îngustă care ducea spre iarmaroc, erai prins ca într-o sarabandă a reclamelor strigate alandala şi pe care urechea le aduna în buchet:
-Hai la meri dulci- Rahat cu apâ reci- Veniti la "zidul curajului"- Hai să vedeţi  femeia cu coadă de peşte- Roata norocului băieti- Zahăr vată copii- Ciubucuri- Bere reci la halbă – Tiribomba - Mici mititei dragii mei - se auzea in acelaşi timp si toate odată te îmbiau şi te prindeau parcă în mrejele lor, fără putinţă de scăpare. Stăteam mult timp în faţa bazarelor la trasul la ţintă,  aşteptând să cuceresc trofeul care era o figurină de gips divers colorată, sau mergeam la unul din cele patru circuri, în fiecare seară. Totuşi, Gică, cel cu cap de bou , un  bărbat cu jumătate cap de om şi jumătate de bou, era atracţia principală care putea fi urmărită la - zidul curajului.
Aveam timp pentru toate şi plecam cu prietenii când se stingeau luminile la Iujul cel mare.
Dar, dintre toate zbânţuitorile, (asa le numeau oamenii)  maşinuţe, căiuţi, bărci cu care te puteai da peste cap, valurile dunării, roata şi altele, de departe cel mai apreciat era Iuju'  Mare, lanţul care aduna cei mai mulţi tineri. Numele  i se trăgea de la bâlceanul bătrân, care deţinea 3 lanţuri, unul mare şi două mai mici. În Iuj îmi plăcea să zbor dacă se putea şi câte două ore pe seară...facând pe viteaza, învârtind-o pe vecina mea şi pe alte fete din cartier, pâna le apuca ameţeala. De acolo de sus, agaţată pe scaunul legat cu lanţ, vedeam altfel oamenii şi mă simţeam atât de liberă...atât de puternică.
Când turul se termina şi coboram pe pod la Iuju, purtam în suflet o uşoară părere de rău. Mă prindea însă tumultul şi uneori era atâta gloată, încât cu greu răzbăteam prin mulţimea fremătătoare într-o înghesuială gen -om la om-, care se unduia ca valurile marii şi te purta cu ea...
Parcă îl şi aud pe nea Nicanor strigând ca un adevărat negustor şi invitând lumea la delicioasele seminţe de dovleac prăjite:
-   Numa nu ma navaliţ' câti şăpti, opt, viniţ'!
Şi lumea chiar dădea năvală. Se cumpăra orice, chiar de nu-ţi trebuia musai.

Toate resursele băneşti erau epuizate repede şi fără păreri de rău. Unii veneau la bâlci doar pentru a asculta muzica şi pentru a se întâlni cu prieteni dragi.
Seara, de pe la ora 5, era un adevărat pelerinaj, un du-te vino continuu.Treceau prin faţa casei noastre oameni de toate vârstele, de la bătrâni până la copii care abia mergeau în picioare şi toţi se grăbeau spre bâlci. Fiecare era îmbracat în cele mai frumoase haine, ca la o paradă a modei autohtonă, aşa arătau trecătorii de pe strazile fălticinene timp de două trei săptămâni, cât ţinea iarmarocul.
Dar de departe cel mai atrăgător loc erau  străzile din împrejurime, acolo unde arta adevărată vorbea prin frumuseţea culorilor din carpetele, covoarele şi preşurile de diverse mărimi, aşezate pe gardurile gospodarilor, cu acceptul acestora, căci deh, doar e mare târg de Sf. Ilie!

Oftez, împăturind covorul vechi cu trandafiri rosii pe fond negru, rămas de la mama mea şi parcă ascund cu el clipele frumoase de demult, care mă cheamă din timp în timp să deschid uşa inimii, pentru aducere aminte.

elena marin alexe 

luni, 4 iulie 2011

Suflete în derivă



De o săptămână plouă şi plouă de parcă Dumnezeu ar fi uitat să mai închidă cămările ploii....Doar că El n-a uitat, ci ne dă timpul după cum merităm şi cred eu că nu merităm mai nimic. De ce? Simplu de răspuns.
Pentru-că oamenii în goană dupa venituri materiale, au uitat cu desăvârşire de Creator şi de binecuvântarea pe care o dăruie acesta celor iubiţi de El, dar au uitat pâna şi de responsabilităţile familiare uneori.


Ropotele ploii se aud când sacadat când murmurat abia, ca o cicăleală care loveşte un singur punct si devine obositoare, traumatizantă chiar.
Mi se pare că aud pe cineva strigănd la poarta si mă grăbesc iuţind paşii pe alee. Poarta scrâşneşte, sătulă şi ea de atâta umezeală. Privesc strada şi uimită văd o mogâldeaţă împleticindu-se prin noroiul uliţei. E Ramona. Mama ei a plecat spre mai bine, lăsându-şi unica fetiţă acasă, în grija soţului ei. Micuţa e atât de slabă, că i se observă oasele prin rochiţa veche, murdară, aruncată la repezeală pe ea. A fost trimisa după pâine şi acum se grăbeşte să ajungă acasă, fără să se sinchisească de apa care şiroieşte pe ea...
Închid poarta trântind-0 cu furie aproape. Ce vină poartă copilul acesta? Unde s-a rătăăcit zâmbetul copilăriei lui?

 De la o vreme, parcă românilor nu le mai pasă de locul lor natal, de parinţii lor, de copiii lor şi se agaţă cu disperare sau lacomie (unii) de himerele pe care le întrevăd în vest. Aşa că fără să mai privească în urmă, aleg să plece iniţial chiar cu gânduri bune, de a se întoarce la familie , la copii.Doar că odată ajunşi acolo, uită de vatra casei lor şi chiar de copii lor care ar trebui sa constituie pentru om - adevărate comori...
Uneori rătăcirea e atât de mare că nu se mai întorc...şi drame inimaginabile zguduie ţara românească. 
Copiii au de suferit cel mai mult, deşi nu au nici o vina, că au venit pe lume. Lăsaţi în grija rudelor sărace sau a bunicilor prea bătrâni ca să facă faţa cerinţelor educative  ale acestui secol, ei vor creşte precum buruienile după plac şi la voia întâmplării. Din păcate ei reprezintă viitorul acestei ţări.Care viitor?
Bine ar fi ca cei plecaţi să câştige atât cât să-şi poată rezolva aici în ţară , ceva pe termen lung.Dar cei mai mulţi se mulţumesc cu un trai zilnic, aproape decent, pe care nu-l au acasă. 
Anii se petrec pe neobservate şi, la întoarcere constată că sunt mai săraci decât atunci când au plecat spre alte zări.
Mă veţi întreba , de ce mai săraci?
- Pentru-că au pierdut între timp familie, prieteni şi copii, ba chiar şi bruma de respect de sine, cu care au plecat în bagajele ascunse in tainiţele inimii. Niciodată nu vor povesti nimănui cum le-a fost terfelită demnitatea de om, ce umilinţe au îndurat şi câte deziluzii au în genţile de voiaj.

Mă ţine captivă imaginea de adineaori de pe drum: o fetiţă zgribulită, murdarăde noroi,care fuge cu paşi marunţei prin ploaia deasă, fără să ocolească bălţile.Sub braţul slabănog, turtită stă o pâine, umezită deja...

Ploaia continuă să-şi cearnă lacrimile peste un ţinut, atât de bogat şi frumos cândva, numit România,unde copiii fericiţi, mergeau cu părinţii lor la plimbare în parc...
 Asaltată de gânduri controversate, în compania monotonă a vremii de afară, mă asez în fotoliu şi pun măna pe telecomandă într-o încercare disperată de a uita totul, dar abandonez gîndul repede. Am certitudinea ca nu voi scapa uşor de privirea micuţei flori, plină de tristeţe, de neputinţă, a cărei petale au început deja să cadă, înainte de vreme...

elena marin alexe-2011

vineri, 1 iulie 2011

Meandre

 Dacă e vineri, Hai la plimbare la braţ cu poezia!

Am încercat să pătrund
prin lacunele sufletului meu,
dar mi-am poticnit inima
în perdele de întuneric,
prea devreme lăsate
peste pâlpâiri de viaţă,
abandonată la capătul speranţei.
Mă resemnez tacit şi
incerc sa mă strecor printre meandre,
fără să ating umbre rămase,
în aşteptarea timpului oprit
din peregrinări,
neştiute rătăciri în uitare de sine.
Poate că am să mă întorc
pe acelaşi drum de viaţă,
albită de dor,
sau poate n-o să mai cobor niciodată,
pe alei umbrite, fără speranţă în priviri.

Ochii mei sunt indrăgostiţi
de Lumină.
elena  marin alexe