duminică, 11 noiembrie 2012

Drum cu obstacole




Pe geam se furişează cu paşi învăluiţi în tăcere ultimile umbre roşietice ale amurgului. Anika stă ghemuită în fotoliul mare şi comod din sufragerie. În poală ţine un teanc de fotografii, unele mai vechi, altele mai recente, dar fiecare îi poartă gândurile printre amintiri. Alege una, apoi alta, până când tristeţea i-a adunat  sub albeaţa pleoapelor un râu de  lacrimi amare. Cum se poate schimba făgaşul vieţii într-o clipă de neatenţie, cum poate deveni aceasta nefastă,  uneori? Îşi aminteşte cum a început totul..
Ea tocmai ce dăduse naştere unei fetiţe, primul lor copil, care îi copiase parcă toate trăsăturile în amănunt..O sunase să-i spună că într-o jumătate de oră va ajunge la maternitate. Era fericit. Îşi dorea acest copil. L-a aşteptat până seara şi tot degeaba, căci nu a mai venit. A doua zi de dimineaţă a aflat de nenorocire; Gelu si Petrică au fost loviţi de locomotivă, iar acum sunt la spital. Din fericire au scăpat cu viată, printr-o minune, aşa scriau pe atunci ziarele timişorene.
Goneau spre maternitate  pe motocicleta lui, o Jawa puternică, de care era tare mândru. La barieră  nu s-au oprit, socotind că au timp să treacă ...Verii ei, aflaţi într-o maşină, în spatele Jawei, au urmărit îngroziti accidentul. Locomotiva i-a sters pur şi simplu, azvârlindu-i la 30 metri distanţă, Petrică, fratele ei, s-a ales cu câteva zgârieturi, dar lui i-a fost prins piciorul între un stâlp de telegraf şi motocicletă. A avut fractură deschisă la şold. Avea 21 ani, o floare de fecior, cum şuşoteau vecinele şi a trebuit să suporte mai multe operaţii, i s-a pus tijă de argint de la genunchi la şold şi el râdea ironizându-şi soarta - era mai bogat cu tija aceea de argint.
- Am argintul la purtător, obişnuia să spună prietenilor.
Luni întregi a staţionat prin spital. Devenise aproape un erou. La patul lui s-a perindat toată familia, prietenii şi chiar şeful poliţiei rutiere, care îl apostrofase:
- Eşti tare, Marine, te-ai luat la trântă cu ditamai locomotiva şi..încă trăieşti. Mare năroc ai avut, moldovene! Mare năroc...dacă  îţi funcţiona frâna motorul s-ar fi oprit chiar pe linie şi ..bine că nu a mers norocosule! -aşa spunea miliţianul şef şi dădea din cap în semn de mirare şi bucurie nedisimulată. La o săptămână după accident primi şi fotografiile  făcute de miliţia rutieră la faţa locului.Le-au privit cu toţii şi au rămas uluiti: Coarnele motocicletei erau îndoite ca la semicursieră..de efortul făcut să pună frâna. Câteva luni a stat fierăraia în curte, ca la muzeu, unde vecinii se perindau , o priveau uluiţi şi plecau dând din cap.
De atunci au trecut douazeci de ani. Aproape că uitaseră acel capitol nefast, distrugător. Viaţa lor a continuat liniştit. Dumnezeu i-a binecuvântat cu încă doi băieţi, Dani şi Adi, aşa cum îi alintă cei din familie. Dar lovitura decisivă încă nu venise.
*
Vestea bolii lui căzu ca o ghilotină peste inima ei, rupându-i echilibrul.
De dimineaţă îi vizitase cumnată-sa mutată recent într-o localitate apropiată lor. Când îşi văzu fratele livid, aproape fără viaţă în el, Leana l-a convins cu greu, să meargă urgent la medicul de familie. Au ieşit împreună din casă  şi drumul lor s-a despărţit în faţa cabinetului medical de unde aceasta plecă, abia târându-şi picioarele  sub povara nemiloasă a gândurilor.
Afară, ziua se scurgea cu paşi repezi în noapte şi Anika simţea din plin  frigul, tristeţea şi învăţă pe loc ce este disperarea.
Dragostea  şi mila deopotrivă o înăbuşeau, de parcă o greutate îi strivea pieptul.
Se întreba într-una:
- De ce lui, tocmai lui, să i se întâmple asta, oare de ce are de tras atâtea, de ce Doamne? Îşi aminti brusc cum soacră-sa îi povestise un crâmpei din copilăria lui, pe când avea doar doi ani. Într-o zi o vecină il adusese aproape mort. Căzuse într-un şanţ cu nămol şi când l-a luat pe braţe, aşa inert , fără respiraţie, cu gura plină de noroi, maică-sa, biata de ea s-a îmbolnăvit de inimă . Nimeni nu mai crezuse atunci că va mai avea scăpare...


Oftă din greu. Ar fi vrut să se întoarcă la spital, de unde fugise să plângă departe de ochii iubiţi, să rămână lângă el, mână-n mână, ochi în ochi, dar nu avea putere s-o facă. Îi era ciudă pe ea , pe slăbiciunile ei şi nu cuteza să se întoarcă lângă el, căci plânsul ei cu iz de bocet, i-ar fi făcut mai mult rău celui ţintuit la pat. Îşi duse mâinile la gură să pună barieră suspinului. Simţea în  toată fiinţa ei gustul amar al înfrângerii şi în adâncul sufletului un foc mistuitor cu neputinţă de oprit.
Ajunsă la marginea oraşului, confuzia lua proporţii uriaşe spre disperarea ei. Nici picioarele n-o mai ascultau, aşa că se lăsă pe un bolovan unde rămase  multă vreme nemişcată în compania gândurilor negre şi îmbraţişată doar de tăcerea din jur.
Nu ştie cât a stat prinsă în sarabanda gândurilor. Se ridică într-un târziu, îşi lua inima în dinţi şi plecă hotărâtă spre casă.

În sufrageria imensă, liniştea şi fotoliul din colţ, tronau fără ruşine etalându-şi goliciunea. El nu mai era aici şi casa i se părea străină, rece şi neprimitoare.
Pe măsuţă o biblie rămasă deschisă încă de dimineaţă, aştepta cuminte. O luă în mâini şi citi:

Psalm 46
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.
De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.

Se plecă în genunchi, iar ochii împăienjeniţi de lacrimi se agăţară de sfânta carte, ca de o mână văzută doar de ea. Rugăciunea începu să urce încet, în şoaptă, printre suspine, apoi din ce în ce mai liber glasul se înălţa tot mai limpede, mai sigur. Când rugăciunea se stinse, îndrăzni să se ridice, oarecum mai uşurată, de parcă lăsase jos greutatea enormă care o strivea. Privi lung pe fereastră, deşi nu se mai vedea aproape nimic, ca şi cum ar fi vrut să-şi lepede frica, acolo in umbrele amurgului, apoi ostenită căzu pe canapea, îşi trase peste ea pătura moale de lână şi adormi instantaneu.
În zori când soarele cu degete calde îi bătea în fereastră, (aseară uitase să mai tragă storurile) se trezi buimacă. Nu ştia ce trebuie să facă, încotro s-o apuce. Cu paşi înceţi ca într-o reluare alunecă spre baie. Şfichiurile duşului o făcu să se simtă mult mai bine. Apa o înconjura cu prietenie din toate părţile, înviorând-o.
După o oră era deja în tramvaiul ce o ducea către spital


Îl urmări cu privirea prin geamul de la uşa salonului şi i se frânse inima văzându-l răstignit între cearşafurile albe, impersonale. Intră. Zâmbetul lui afişat în colţul gurii, n-o putea amăgi, îl cunoştea până în străfundurile sufletului, ştia cât suferă, dar îi răspunse cu dragoste, iar el îi şopti cu glasul frânt:
-Nu te necăji, Aniko dragă, o să trecem noi, baş şi peste asta.
-Sigur că vom trece, căci mare-I Dumnezău! Numa tu să nu-ţi pierzi cumpătul şi răbdarea.
Continuă să-l privească aşa cum stătea legat de aparatele care-i curăţau sângele. Părea trist, obosit, înstrăinat, cu gândul aiurea numai de el ştiut.Trecuseră două zeci de ani, de când erau împreună la bine şi la rău, aşa că nu existau secrete între ei.Se înţelegeau din priviri, fără vorbe. De astă dată îl simţea înstrăinat, pierdut în el însuşi, călător obosit în propriile gânduri, dezamăgit şi lipsit de speranţă.


Plecând spre casă, Anika se gândea cum să anunţe familia fără să şocheze pe cineva.
Prima fu anunţată sora lui, Leana. O informă pe departe chipurile în puţine cuvinte, despre drama din casa lor. O simţi aproape dărâmată, la celalat capăt al firului şi îi păru rău că nu amânase pentru a doua zi nefasta veste. Apucă să-i spună, doar că, dacă mai întârzia 5 minute Gelu nu ar mai fi fost printre ei. Atunci sora-sa izbucni în hohote de plâns.

-Cum a fost posibil aşa ceva, cum de nu ne-am dat seama cât de gravă era starea lui?
Leana îl iubea, îl adora chiar, ca pe copilul ei, ea fiind sora mai mare, cu sentimente şi apucături de mamă, iar drama lui devenea propria-i  dramă, greu de redat în cuvinte. Peste un an, se reîntoarse în Vrancea, căci nu puteau să lase via de acolo în vraişte. Ea, Anika, rămase cam stingheră, căci nu mai avea cu cine să-şi împartă ofurile, temerile..


Gelu nu avea să stea mult în spital, dar paradoxal acest loc avea să - i devină o a doua casă, deoarece trei zile pe săptămână şi le petrecea aici la dializă. Ajunsese să îl cunoască  toţi, de la director până la ultima infirmieră. Tuturor le era drag căci era un îndrăgostit de viaţă, hotărât să trăiască purtându - şi cu stoicism crucea zilnică, printre lacrimi, durere şi vorbe de duh, care le mai ridica moralul colegilor de suferinţă, dar îl făcea pe el să se simtă superior dramei prin care trecea.


-Ce repede trec anii..gândi Anika cu voce tare. În câteva rânduri îi dăduse de înţeles că ar face orice pentru el, dar se lovise de refuzul categoric:


- Cum crezi că aş putea să te nenorocesc şi pe tine, nu ne e deajuns un beteag în familie?


S-a resemnat de fiecare dată doar în faţa lui, căci hotărârea de a-l ajuta creştea tot mai mult în inima ei.


Trăiau sub imperiul morţii în fiecare zi. Când se auzea claxonul salvării, care venea să-l ducă la dializă, inima i se facea cremene şi aproape că nu-i mai auzea bătăile. Niciodată nu era sigură că se va mai întoarce. Acolo, în secţie, moartea era stăpână absolută. Mereu murea cineva, iar el se întorcea acasă livid şi îngândurat, întrebându-se: Oare lui când îi va veni rândul?


Aşa au trecut aproape şapte ani între incertitudini şi speranţă, ani care i-au lăsat pe chip cute adânci. Timpul s-a scurs monoton, fără cusur, peste familia lor greu încercată. Numai Dumnezeu ştie câte lacrimi s-au scurs în burduf şi câte zile şi nopţi zdrobite în disperare au trecut peste el fără delicateţe. Nu-şi spunea nimănui ofurile, ba din contră poza într- un învingător al sorţii, dorind să pară dur, stăpân pe situaţie.Totuşi după mai multe insistenţe, a cedat rugăminţilor şi au plecat la clinică la Cluj, cu speranţa adunată în braţe.


Şapte ore a durat operaţia. Nici ei nu i-a fost uşor, dar dragostea i-a dat putere, curaj.Şi acum când retrăieşte acele momente i se pare că aşa trebuiau să fie, uniţi pentru totdeauna. Primele două zile după operaţie au fost cumplit de grele, chiar stresante, cum avea să povestească el după marea criză postoperatorie, când femeia cu coasa de argint, i-a dat târcoale şi a fost cât pe aci să cosească iarba vieţii lui. Despre visul ce la marcat  avea să afle toată familia şi prietenii.


...se făcea că stătea undeva, într-o cameră, întins pe pat, când la căpătâiul său se ridică o făptură uriaşă îmbrăcată în văluri albe, străvezii, care întinse mâinile peste trupul învelit în cearceaf. Atunci din tălpile lui începu să iasă fuioare de fum negru..


În noaptea aceia în ajunul Crăciunului, criza puternică, lupta cu moartea, atinse apogeul şi toată familia era proşternată în rugăciune.. toţi implorau mila divină, căci o infecţie puternică îi afectase sistemul imunitar şi nici medicii nu mai aveau sperantă.


Spre dimineaţă, coşmarul luă sfârşit. Se trezi alt om. Septicemia fu învinsă, după două zile ce păreau că nu se mai sfârşesc, iar el rămase uimit, când nepoată-sa  Lidia, veni în vizită şi îi povesti cum l-a visat noaptea trecută. Visul ei era identic cu visul lui. Asta îl puse pe gânduri,dar îl şi bucură în acelaşi timp.Se simţea ocrotit de divinitate. S-a refăcut repede după transplant, corpul a acceptat organul străin şi în scurt timp amândoi se întoarseră acasă mulţumind lui Dumnezeu pentru reuşita transplantului. Acum datorită acelei fărâme din trupul ei, cedată din dragoste, se considerau o singură fiinţă, legată de un singur destin.


Au urmat alţi şase ani de graţie care au zburat parcă prea repede. Au savurat fiecare zi, au călătorit, au mers prin staţiuni, pe la rude, cu o foame de viaţă cum rar întâlneşti, într-un cuvânt au trăit intens bucuria vieţii redobândite.


Oare când au trecut aceşti ani? Şi unde s-a greşit, căci starea lui Gelu se înrăutăţea văzând cu ochii, de vreo zece luni. Şi câte tratamente naturiste nu a încercat, câte nădejdi nu a legat cap la cap, dar fără efect, căci ficatul cedase ..poate de prea multe medicamente. Acum aşteptau ceva. Ce? Nici ea nu ştie, căci prea multe obstacole i-au barat drumul.


                                                                           *


Anika oftează adânc şi pune mâna pe altă fotografie. Privind-o.. amintirile prind să se deruleze cu viteză. Ţine între degete fotografia de anul trecut, când au petrecut în Vrancea o săptămână de vis. Ce bine arăta, surâzător şi fericit, la umbra vişinului, în hamac, alintat de privirile sorei lui, iar acum..chipul palid, ochii lipsiţi de viaţă, pielea uscată şi plină de riduri, pare a fi o copie grosolană a celui ce era odată Gelu, soţul ei drag.


Simte cum ochii i se împăienjenesc rătăciţi subit între perdele de  lacrimi, buzele îi tremură într-un spasm tăcut, iar inima i se zvârcoleşte neputincioasă. Absentă, lasă poza să-i alunece printre degetele care nu mai vor s-o asculte. Din dormitor se aude repiraţia lui greoaie. Îşi prinde capul în palme şi rămâne aşa câteva minute lungi.. Deodată îşi aduce aminte de ceva şi privirile îi cad pe vechea carte, aşezată ca de obicei, pe masă. Mâinile febrile apucă şi o deschid la întâmplare,  peste Psalmul 90  şi prinde a citi:


 Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inima înţeleaptă!


O lacrimă stingheră îşi face loc pe obrazul asprit de crivăţul nemilos, al drumului cu obstacole, ce nu i-au ocolit  zilele. 




Elena Marin Alexe

12 comentarii:

Cristian Lisandru spunea...

Bună dimineaţa, scumpă doamnă. Mă bucur să văd acest text şi aici, pe blogul dumneavoastră. L-am citit în cenaclu, e drept că într-o viteză foarte mare, datorită timpului ingrat, însă voi găsi momente mai liniştite şi voi intra cu mare atenţie pe el. O poveste de viaţă emoţionantă, înainte de toate.
Gândurile noastre bune pentru dumneavoastră şi familie!

elena marin-alexe spunea...

Cristian Lisandru
Ştiu cât eşti de ocupat şi apreciez trecerea ta pe aici, Cristiane. Mulţumesc mult!

Maria spunea...

Vesel si trist, ca in viata. Mi-am amintit ca am mai citit aici cate ceva despre fratele dumneavoastra. Toate gandurile de bine si urari de sanatate !

elena marin-alexe spunea...

Maria
Ma bucur ca ti-a placut povestirea mea.O aeara cu multa pace si cer senin pe inima!

*ELENA* spunea...

Frumoasă povestioară scumpa mea Tiză!
M-a impresionat mult!
O zi cât mai plăcută vă doresc!
Cu mult drag vă îmbrățișez!

marada spunea...

Emotionanta povestire!

Cum as putea face rost de un exemplar din cartea ta?

elena marin-alexe spunea...

*ELENA*
Povestioara..este adevărată, tizo.Seară bună şi senin în suflet, de la Vrancea!

elena marin-alexe spunea...

marada
Cu plăcere, căci ne citim de câţiva ani :) dragă Marada.
Ţi-am lăsat la tine un mesaj. Aştept răspuns.Îmbrăţişări draga mea!

Rodica Botan spunea...

Ducem cu noi fiecare o poveste...Povestea asta este tare frumoasa si frumusetea este dublata pentruca au trait-o in doi. Ba gresesc. In trei- pentruca El era acolo cu ei...

elena marin-alexe spunea...

Rodica Botan
Da, bine zici tu, draga Rodica.Chiar trei au fost! Multumesc pentru trecerea pe aici si te imbratisez cu drag!

Monna Tabita Novacescu spunea...

Sunt momente in viata care ne schimba intreg destinul....
Sunt momente cand simtim ca o parte din noi plaeca alaturi de cel drag...
..si totusi CINEVA ne da putere sa mergem mai departe...
Multumesc Aceluia care mi-a dat aceasta putere.
O zi minunata scumpa mea, Elena.

elena marin-alexe spunea...

Monna Tabita Novacescu
Aşa este. Şi lângă mine a fost şi este în ceasuri grele...
Fii binecuvântată, Monna mea, dragă!