vineri, 24 februarie 2012

Căsătorie de o zi

De caţiva ani aud mereu despre un primar, care duce taina familiei în derizoriu, prin aşa zisa "căsătoria de o zi".
Explicaţia este legată de ziua Dragobetelui. Personal până la revoluţie nu am avut cunoştinţă de această sărbătoare.Ori că se ţinea doar la sate, dar şi aşa ar fi trebuit să am habar, sau să fi auzit măcar o dată despre dragobete. Poate că sărbatoarea în cauză a fost oprită de sistemul comunist...nu ştiu ce să zic.
Ca sărbătoare, Dragobetele, ar fi ceva drăguţ, distractiv, în special pentru tinerii adolescenţi şi nu am nimic contra ei.
Dar ca o sărbătoare să devieze până acolo încât să ducă în derizoriu taina sfântă a căsătoriei, cu asta chiar nu sunt de acord.
Dumnezeu nu a decretat familia de probă. Cum să privească tinerii noştri la căsătorie ca la ceva foarte serios, dacă un edil, sau altul, dărâma edificiul familiei, prin această găselniţă importată şi ea din occident ca multe altele?

Spun un nu hotărât, acestei practici necreştine, care blasfemiază taina familiei.

luni, 20 februarie 2012

Făurar

Mă strecor anevoie
printre troiene,
în pas cu amiaza
care calcă strâmb
peste muţenia albă din jur.
Simt în spate ,
răsuflarea tăioasă
ca de stilet,
a vântului zămislit de Făurar
în tainiţa văzduhului alb.
Câteva dâre
răzleţe şi timide
promit  însorite zile,
descărcate
din desagii încăpători,
ţesuţi la stative străvechi,
în tinda înflorită
a primăverii.

Cine stie, dacă

vor rămane doar promisiuni..


Poate că

lacrimile fierbinţi
ale rugăciunilor
au escaladat zidurile albastre
şi au depus solia
în anticamera Creatorului.
elena marin alexe 

duminică, 19 februarie 2012

Premiul Prieteniei


Premul Prieteniei a ajuns la Marada !
   http://marada-taifas.blogspot.com/

Buna ziua draga mea Marada!

Imi face placere sa-ti ofer acest premiu ca semn a prieteniei care ne leaga de nişte ani, de când ne-am cunoscut pe net. De când am păşit în casa ta virtuală , mi-a plăcut ce gasesc. Tu nu pozezi, ci eşti un om sincer. În primul rând felul deschis în care te adresezi noua, celor ce te vizităm, este ca o invitaţie în plus. Abordezi de fiecare dată subiecte umane de mare interes şi dezbaterea curge simplu, plăcut. La tine oricine se simte ca acasă, draga mea.
Apoi îţi apreciez fidelitatea cu care mă urmăreşti, chiar şi atunci când eu nu am timp să-ţi calc pragul virtual.
Ai demonstrat ca eşti o prietenă demnă şi cu un caracter frumos. Îţi mulţumesc pentru prietenie.
Te invit să-ţi ridici Premiul Prieteniei, pe care ţi-l ofer cu mare plăcere, dacă vei dori asta. 

Dumnezeu să te binecuvânteze Marada!

Premiul Prieteniei, merge mai departe la alţi prieteni, mai vechi, sau mai noi!

sâmbătă, 18 februarie 2012

Speranţa



( Ţie,  fratele meu drag, dar si tuturor celor care cred în  puterea lui Dumnezeu)

În noaptea ce-n taină dospeşte minuni,
Destinul vieţii se leagă uşor,

Sub clopotul iernii se cern rugăciuni,

Perdele de stele se-aprind, apoi mor.


E-o pace în aer ce murmură lin,

Departe de ură dispreţ şi păcat,

Iar ochii tăi caută sprijin divin,

La Cel ce pe cruce senin a urcat.


Când sufletul trece prin valuri de chin,

Iar lacrima vie întunecă zarea,

Mai este iubire, mai este senin,

O rază de sus croieşte cărarea.


Ridică-te iaraşi chiar dacă-ai căzut,

Nu pierde nădejdea la margini de drum,

Lumina-i în tine, sărman chip de lut,

Azi poţi sa renaşti din durere şi scrum.


În inimă zdrenţe, cu duhul zdrobit,

De vrei să învingi alege Viaţa,

Căci Cel Ce te ştie şi-atăt te-a iubit,

Dă aripi la zbor, să urce speranţa.

elena marin alexe 2012 

joi, 16 februarie 2012

Viscolul


Cu sclipirea
încremenită în priviri

cerga albă

îşi doarme visul

rece şi tăcut

în strânsoarea

braţelor iubitoare

posesive şi suverane

ale arborilor

Păsările negre
dansând în ochii mei

pătează neprihanita cernere

cu lacrimi îndoliate

în alese încrustaţii

de filigran

Inima zbuciumată sub povara

gândurilor

se adăposteşte

la focul Iubirii Lui

ocrotitoare

care îi sărută timid pulsul

domolindu-i
  bătăile
Ruptă de realitate

urc treptele flăcarilor

mă ascund

departe

de respiraţia dominatoare

a viscolului alb

neobosit

apoi aştept o nouă dimineaţă

Necruţător şi hapsân
vântul

se întoarce din drum

pentru o ultimă rafală

în timp ce

noaptea sleită de puteri

se întinde letargică

pe nemărginirea albă

dureros de tăcută

elena marin alexe

marți, 14 februarie 2012

Coşuleţul cu mere de aur..




Zilele astea, de când trecem prin coduri care de care mai colorate, de ninsori si vreme rea, ma întreb, oare câţi români, creştini, şi-au cerut iertare pentru ofensa pe care o aduc lui Dumnezeu prin traiul lor  nepotrivit pe care il duc, fără vreo teamă de urmări şi într-o stare de totală neascultare faţă de poruncile Sale? Vreţi să ştiţi care este părerea mea despre aceasta stare?
Cred că este răspunsul lui Dumnezeu la starea de pacat a românilor şi nu numai. Pacatul oamenilor a atins cote alarmante prin: hoţii, incest, viclenie, criminalitate, homosexualitate, ura, violuri, minciună etc. şi totală indiferenţă faţă de divinitatea lui Dumnezeu.Cum să ne mai facă El bine?
Avem tendinţa să dăm vina pe vreme, autorităţi, sau pe orice persoană, în afară de noi, dar uităm că vina, pentru ce ni se întâmplă, este de cele mai multe ori atat de aproape, că nu reuşim s-o vedem...adică în noi.Vă invit dragii mei, să aruncăm o privire în adâncul fiinţei noastre şi să ne rugăm pentru iertare. El este bun şi credincios şi ne v-a asculta, îndepărtând urgia din ţara noastră.

Gânduri- elena marin alexe

joi, 9 februarie 2012

eu şi Tu

eu sunt peregrină, Tu dalbă lumină
ce grija mi-o poart
ă şi calea-mi arată.

eu rugi adunate, Tu mil
ă, dreptate,
eu neascultare, Tu mil
ă, iertare.

eu pumn de t
ărână, Tu mă porţi de mână
m
ă conduci prin lume, spre-o ţară anume.

eu plâns în ne
ştire, Tu plin de iubire
în bra
ţe mă ţine, la greu şi la bine.

eu mâna ce scrie, Tu e
şti veşnicie,
cuprinzi efemerul, descoperi misterul.

eu de
şertăciune, Tu har şi minune,
eu clip
ă-n abisuri,Tu domn peste visuri.

eu slab
ă speranţă, Tu-mi dai siguranţă
în ziua ce vine, s
ă fiu tot cu Tine.

eu abandonat
ă, Tu Frate şi Tată,
eu îngrijorare, Tu raza de soare.

eu o stea în noapte, Tu eternitate
m
ă-nfăşori în vreme, n-am de ce mă teme.

elena marin alexe

duminică, 5 februarie 2012

Vrancea sub zăpezi...


Aşa arată acum iarna de acasă. Priviţi şi vă minunaţi:
Am un troian chiar în faţa casei la intrare
Toată curtea din faţă este o mare aglomerare de zăpadă şi ne este imposibil să mai ieşim afară spre drum.

De astazi de la ora 10.00 ninge continuu si viscoleste. Ma apropii de fereastră să fac o fotografie prin geam..

 Ma aventurez iar afară, doar pentru câteva clipe, să mai fac o fotografie..şi dau nas în nas cu un nămete, mai înalt decât mine..

In toata curtea nameti uriasi...
 Si tunelul alb...


Nici in curtea din spatele casei, lucrurile nu stau altcumva..

.
Nu sunt supărată. Mi-am dorit o iarnă bogată în alb de zăpadă şi nu se cade să cârtesc :) Cineva de acolo de sus, are totul sub control ..

S-a înserat este ora 17.35. Ninsoarea continuă acompaniată de viscol.



asa arata acum...



elena marin alexe




joi, 2 februarie 2012

O vară în roz- galben






( Ţie, Rodica, trandafirule roz, să treci cu bine de iarna vieţii tale!)



E toamnă târziu. Floarea soarelui îşi aminteşte cu melancolie zilele din vară.

Parc
ă a fost ieri...
În calea ei a ap
ărut ca din senin un trandafir. Frumos, ca toţi trandafirii, plin de spini, ca toti trandafirii, arogant, ca toti trandafirii, romantic, la fel ca toţi trandafirii, dar extrem de trist şi parcă prea împovărat. Petalele lui de un roz palid, mai rar întâlnit, se agăţau timide de cer, încercând să atingă seninul zorilor.
La început floarea galben
ă l-a privit cu indiferenţă. Ei nu-i erau pe plac florile pretenţioase. Ea visa la macii roşii, la ghioceii neprihaniţi care îşi deschideau ochii sub pătura imaculată de omăt, la poienile cu narcise şi lăcrămioare, la levănţica aromată şi menta înmiresmată, răcoritoare. Adora deopotrivă busuiocul din fundul curţii, ca şi liliacul de sub ceardacurile fetelor.
Mai visa adeseori, la coloritul bogat, dar lini
ştitor al florilor de câmp, alintate de ochii călătorului obosit de drum lung.
Nu, cu siguran
ţă, trandafirii nu erau pe gustul ei, cu o excepţie însă: trandafirii galbeni. Pe aceştia îi îndrăgea din tot sufletul, ca pe nişte fraţi.
Prins
ă în aceste gânduri, s-a oprit totuşi în faţa trandafiraşului roz şi i-a admirat preţ de o clipă petalele diafane.
Era un trandafir unic, deosebit de tot ce întâlnise pân
ă acum. Purta petale de un roz palid, abia sesizat, prea palid poate din cauza tristeţii, a singuratăţii sau poate a neîmplinirilor, în care se învelea ca într-un voal discret. Cine ştie de ce? Era atât de neajutorat..

- Ce faci pe aici, îl întreb
ă floarea plină de compasiune?
Cu buze mângâietoare îi atinse fine
ţea petalelor într-un sărut delicat ca o boare de vânt.
A fost dragoste la prima vedere. Din acel moment Floarea soarelui a r
ămas lângă gingaşul trandafiraş roz, gata oricând să împlinească dorinţele pe care i le citea din ochi.
Cu dragoste
şi răbdare l-a protejat şi nu de puţine ori şi-a zdrelit palmele în spinii lui ascuţiţi. Pe timp de furtună îl ocrotea de vântoasele nemiloase, iar când arsiţa devenea de nesuportat, frunzele ei viguroase şi mari îi ofereau umbra protectoare. Când seceta devenea ameninţătoare, floarea galbenă dădea frâu lacrimilor şi-l uda să-i potolească setea până la ploaia următoare.
Câteodat
ă, trandafiraşul devenea trist şi posomorât. Atunci floarea galbenă deschidea uşa veseliei şi nu se oprea până când îl făcea să izbucnească în hohote. Era o plăcere să-i vadă chipul cuprins de bucurie şi să se desfăteze în cascada râsului cristalin. Ca într-o vrajă, petalele searbăde se înfiorau şi rozul prindea nuanţe neînchipuit de frumoase, de parcă ar fi căpătat brusc o dorinţă nestavilită de viaţă..

Zilele se petreceau una dupa alta iar grija pentru prietenul roz îi ocupa tot timpul, toat
ă atenţia. Aproape că nu mai avea timp sa privească răsăritul şi să-şi scalde privirile în razele iubitului ei, soarele. Singura preocupare, trandafirul roz, devenise aproape obsesie. Era fericită să-l ajute, să-l ştie în siguranţă. Altceva nu prea mai prezenta vreun interes pentru ea. Dacă trandafirul zâmbea, inima florii galbene se înveselea, dacă acesta suspina, cerul devenea înnourat şi începea furtuna în  sufletul florii devotate.
Timpul a trecut repede, nemilos timp.

Şi a venit o zi..

Floarea soarelui s-a trezit
şi a întins mâna să-şi mângâie prietenul. Acum însă mâna se izbi cu zgomot sec de zid, un zid din multe pietre colţuroase. Aproape şocată privi în jur şi amuţi de uimire. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.
Printre buzele strânse de spaim
ă abia îndrăzni să întrebe:
- Cine a ridicat zidul, când?
  S-a apucat s
ă strige cât o ţinea vocea, dar n-a primit niciun răspuns. Atunci şi-a prins capul în mâini jelindu-se, iar lacrimile au prins a curge năvalnic. Începu să lovească, disperată, cu pumnii în zidul cenuşiu până îi sângerară, dar peste tot domnea  tăcerea sinistră, de nepătruns.  Zadarnic s-a tot văitat floarea galbenă, iar fruntea plecată de amar a atins pământul până ce  stoarsă de puteri s-a prăvălit învinsă. Tăcerea trandafirului îi dădea fiori reci. Nu mai avea lacrimi şi nici nu se mai putea ridica.

Doar repeta într-una:
-Doamne, o s
ă mai văd vreodată soarele..soarele meu!

Nu mai
ştie cât timp a zăcut.

Într-o  bun
ă zi, pe cer şi-a facut apariţia un ochi albastru, uriaş, care s-a plecat milos spre floarea  căzută şi aproape împietrită de durere. De sub pleoapa ca de cleştar, a curs pe fruntea ei o lacrimă fierbinte  şi floarea s-a trezit ca dintr-un somn adânc,  frunzele s-au dezmorţit iar tulpina i s-a ridicat încet, încet, tot mai sus, deşi nu îndraznea să-şi mai ridice capul. Milos, ochiul, a făcut un semn discret spre soare, iar acesta a înconjurat floarea cu dragostea razelor calde, până când mângâierile lui i-au redat puterea să se ridice, să-l privească iar. După ce prinse puţin curaj, cu oarece frică se uită printre gene spre colţul ochilor şi .. zări zidul.

Da, era tot acolo, nici o piatr
ă nu se mişcase din loc. Cât ar fi vrut să găsească o nişă,  să-i poată strecura măcar o mângâiere  trandafirului.
S-a gândit apoi s
ă-şi umple pumnii cu roua lacrimilor şi să loveasca zidul, în încercarea de a-l topi cu arsura şi durerea lacrimilor ei, însă i-a fost frică să nu rămână iar golită de lacrimi şi să se usuce..uitată în ţărână.
Ce dor îi era de trandafira
şul, rămas captiv în spatele zidului cenuşiu. Ce se întâmplase cu el? Oare l-au rapus spinii si cucutele sau arsita verii lungi? Cine stie dacă mai traia..
Inima i se strânse de durere.


Floarea soarelui î
şi leagănă amintirile, cu privirile aţintite pe flăcările jucăuşe, de la gura sobei.
O lacrimă stingher
ă, îi alunecă pe sub gene.
Oftează adânc.
Vara e tare departe!
Focşani - elena marin alexe 

miercuri, 1 februarie 2012

Temniţa albă


Iarna departe, iarna aproape
iarn
ă pe munte, iarnă pe ape
iarn
ă pe slovă, iarnă prin gânduri
scris
ă în stele, sau printre rânduri.

Iarn
ă pe dealuri, ori pe cărare,
albul se-ntinde cu-nver
şunare,
tremur
ă-n tindă, plânge pe suflet,
temni
ţa albă ferecă umblet.

iarn
ă în tine, iarnă în mine,
înghea
ţă totul  printre suspine,
doar rug
ăciunea în taină spusă,
urc
ă spre stele clipa răpusă.

elena marin alexe