sâmbătă, 30 iunie 2012

Florile din vis


Florile din vis
jelesc sub tălpile mele
vag aud suspinele şi
mă grăbesc să adun
ce a mai rămas
din puritate
nestrivit de indiferenţă

Ştiu că nădejdea
purtată duios
pe braţe spre Lumină
alungă coşmarul
când seminţele răsar
dincolo de linia orizontului
acolo unde se odihnesc
tălpile Tale Doamne

elena marin alexe

miercuri, 27 iunie 2012

Nunta florilor de tei

Rumen şi fierbinte
ca o pâine
abia scoasă din cuptor,
orizontul mă absoarbe cu ochi de foc
printre perdelele braţelor de tei
tremurătoare, răcoroase,
aromate.

Sufletul meu aprins
deapănă tăcut
fire misterioase de iubire celestă,
primite ca dar de vară,
amestecat în ceştile vechi, primitoare,
cu reflexele aurii, care pecetluiesc
licoarea.

De sus se scutură
val de miresme
ca o cascadă zglobie,
iar cerul invită pământul
la dansul anual,
semn că nunta florilor de tei
a început.

Absorb
ultima picătură cu nesaţ
si mângâi apusul ce plânge
în timp ce ochii prinşi în hora galbenă
savurează sublimul,
alunec spre pămant cu reverenţă
multumindu-i Lui.

luni, 25 iunie 2012

Ziua în nuanţe roz


Azi curtea noastră a fost decorată în "roz de trandafir".. cu numele Rodica! Împreună cu Paul, soţul ei, ne-au făcut o vizită pe care o aşteptam de mult timp.. Banca şi buturugile de sub vişin au fost luate cu asalt din pricina undei răcoroase ..
Ce dor mi-a fost de tine, Rody!
Sper că ţi-a plăcut "balmeşul" de fructe..

"Doi într-un hamac' zâmbesc în faţa camerei..!
Sub îmbrăţişarea salciei, trandafirul devine nostalgic ..

În bazin apa încă este răcoroasă şi mângâie degetele ..

Trandafirul roz şi floarea soarelui, au multe să-şi povestească...

Paul şi-a găsit refugiu ideal în hamac..Ei, ce bine i-o fi..
Poveştile nu se mai sfârşesc..
Timpul zboară, dar nimeni nu se întrece cu el. Din când în când aparatul foto îşi face datoria, pecetluind momentele.

N-a fost uitată nici buturuga de sub salcie.
După ce au plecat, tăcerea a pus iar stăpânire pe curte. Mi se pare că a fost doar o iluzie..dar trandafirul roz din faţa ferestrei îmi face şterengăreşte cu ochiul şi îmi şopteşte: Nu, nu a fost vis, eu am simţit-o cu toate petalele mele!
Fântâna arteziană clipoceşte alungând arşiţa dupa amiezii, iar noi ne retragem în casă, discret, să nu cumva să ştirbim clipele frumoase care încă mai adastă prin amintirile atât de proaspete.
Un refren pare a pune punctul pe i, a acestei zile .....O, happy day!
Vă mai aşteptăm, cu mare drag!

duminică, 24 iunie 2012

Coşuleţul cu mere de aur


1. Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.

2. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic.

3. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.

4. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,

5. nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,

6. nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,

7. acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.

8. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit.

9. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte;

10. dar, cand va veni ce este desavarsit, acest "in parte" se va sfarsi.

11. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc.

12. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.

13. Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Biblia -1 Corinteni 13

joi, 21 iunie 2012

Drama lui Năstase şi noţiunea de creştinism naţional..

De foarte multe ori am auzit asta: suntem un popor creştin de peste 2000 de ani. Pe meleagurile noastre a poposit apostolul Andrei, predicând pe Hristos...Daţi-mi voie să fiu sceptică în privinţa spiritului creştin al românilor. Poporul nostru este plin de răutate şi se vede asta cu ochiul liber.
Cum poate să stea răutatea lânga bunătate şi ura să se ţină de mână cu dragostea? Căci Dumnezeu este dragoste.
Ieri după verdictul pe care l-a primit A.Năstase, am intrat pe net să aflu mai multe. Am fost socată de avalanşa de răutate împletită cu bucuria grotescă şi comentarii purulente, pline de vulgarităţi greu de redat.Eu cel putin nu aş reda niciodată asemenea limbaj obscen. Culmea este că nu numai bărbaţii au făcut uz de asemenea expresii ci şi femeile, bucurându-se de ce îl aşteaptă pe Năstase în pucărie. Am cutreierat două ore pe net, dar nu am găsit decât urme vagi de compasiune, la un popor care se consideră posesor al moştenirii creştine şi care să se bucure de necazul altuia, deşi Hristos spune: Plângeţi cu cei ce plâng..

Marea majoritate, zdrobitoare pot spune, jubila distrându-se, de verdictul pe care la primit acest om şi care-i afecteaza cariera, întreaga familie şi pe prietenii lui. Citeam şi nu-mi credeam ochilor.
Mă întreb şi acum, unde şi când a dispărut orice urmă de bunătate din cetăţeanul
român?
Sunt bulversată de atâta înverşunare pe care o întâlnesc mai peste tot, de la copiii care se agreseaza unii pe altii în şcoli, la vecinii plini de ură, care te-ar dori mort ( chestia cu capra vecinului, este valabilă) şi până în lumea politicienilor care sunt mai răi decât câinii, muşcându-se între ei.
M-am gândit ieri şi astă noapte la această lozincă ce se vehiculează mereu prin
ţinuturile mioritice ”Creştini de 2000 de ani” de parca noţiunea de creştin şi credinţa ar putea fi moştenite. Adică noi nu mai trebuie să facem nimic pentru mântuirea noastră. Nu există un lucru mai absurd ca ăsta. Păi dacă ar fi aşa, de ce s-au mai chinuit pusnicii luptând cu pacatele şi ispitele? De ce viaţa de creştin implică o luptă continuă cu tine însuţi?

Pot spune fără a mă teme, că românii nu sunt un popor creştin, ci sunt la fel de păgâni ca şi alte popoare, dacă nu acceptă în viaţa lor dragostea Domnului Hristos.

Chiar şi când toate televiziunile băteau monedă pe încercarea de sinucidere a
acestui om, gurile rele parcă se înmulţeau şi sincer m-am speriat de atâta aversitate din partea celor mai mulţi.
Nu am putut adormi şi m-am rugat pentru familia Năstase, care traversează cea mai grea perioadă din viaţa lor. Sincer m-am înfiorat, încercând să mă pun în locul Doamnei Năstase.

Nu îl susţin pe Adrian Nastase, nu afirm că ar fi nevinovat. Ştim cu toţii cum acest partid din care face parte şi Năstase, a distrus şi a vândut pe nimic o mare parte din fabricile şi uzinele României distrugând economia ţării şi îmbogăţind pe şefii de judeţ, care au devenit baroni. Consider că este drept ca fiecare să răspundă pentru faptele sale în faţa legii şi în faţa lui Dumnezeu, dar acum este vorba de cu totul altceva.

În primul rând este sufletul unui om, care în disperare a încercat sa-şi ia viaţa pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. Asta nu este o glumă pe seama căreia să te distrezi, ci o tragedie umană. Sper ca Dumnezeu să-l ierte şi să-i dea gândul bun, pentru salvarea sufletului.


În ce priveşte părerea mea despre justiţia română, rămâne la fel ca până azi, adică proastă.

Când nu vor mai exista clanuri interlope care sa facă legea în această ţară, în care poliţia îi aresteaza şi justiţia îi face scapaţi, când legea va fi la fel şi pentru cel sărac şi pentru cel bogat, când adevărul va birui în orice proces, atunci poate îmi va înflori speranţa şi voi începe să cred că justiţia română are demnitate. Până atunci însă verdictul de aseară, dat lui Adrian Năstase, nu m-a convins de loc

elena marin alexe

luni, 18 iunie 2012

O zi de vară...











De dimineaţă am fost la biserică şi a trebuit să trecem prin apa Milcovului..şi la plecare şi la întoarcere, prin jurul orei 13.00 .Acum apa nu mai este periculoasă ci se poate trece cu piciorul destul de uşor.
Sper să vă placă imaginile unei zile de vară, de la Vrancea!

sâmbătă, 16 iunie 2012

Crima din biserică


Astăzi la ora 10.00 la Biserica "Sfântul Ioan Botezătorul" aflată în Piaţa Unirii din Focşani, a avut loc o crimă ciudată. Abia se terminase slujba , iar în biserică mai erau doar preotul Tudor Marin şi femeia care vindea lumânări. Ciudat este ce afirmă femeia, că individul i-a cerut preotului să-i explice nişte versete din Biblie.

Criminalul un barbat în jur de 40 ani, purta o cămaşă neagră. Acesta a disparut şi este căutat de oamenii legii din Focşani.


Am o nedumerire. Oare câţi dintre noi ne dăm seama încotro se îndreaptă omenirea? Un lucru este cert: Oamenii s-au îndepartat foarte mult de Dumnezeu şi acestea sunt consecinţele unei vieţi trăite doar sub o formă de credinţă, dar fără legătură cu divinitatea.


miercuri, 13 iunie 2012

Ambră

ambră
cu aromă de veşnicie
ruptă din adâncuri
sărutată de buzele sirenelor
când amurgul se prăvăleşte muribund
ambră
cu aromă de veşnicie
sacrificiu adus zeului păgân
nepreţuită de îngerii pierduţi
căzută în mâna şlefuitorilor de iluzii
ambră
cu aromă de veşnicie
culeasă de pe buzele reci
când galaxiile stau la sfat cu heruvimii
iar noaptea oftează ghemuită sub secera lunii
ambră
primită în dar de la Tine într-o zi anume
când ochii ploilor vărsau potop peste suflet
cheamă adâncurile întunecate
şi răspund aurorele


elena marin alexe

luni, 11 iunie 2012

Viorel Mîrza, ales!


Pentru noi, locuitorii comunei Vîrteşcoi, calendarul 2012, are de astăzi un nou chip.Cel al primarului ales ieri, Viorel Mîrza, silvicultor de profesie.
Fiind un iubitor al trainiciei si nemarginirii padurilor, un iubitor de pământ, de adevăr şi de Dumnezeu, cu siguranţa este un om onest care la rândul său respectă oamenii, aşa că am certitudinea că va împrospăta faţa comunei, ţinând cont de promisiunile făcute locuitoriţor acestui meleag de legendă.

Mă alătur celor care îi urează BUN BENIT domnului primar, la cârma cetăţii Vârteşcoi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze mandatul, domnule primar!

elena marin alexe- 11 Iun. 2012

sâmbătă, 9 iunie 2012

Mama Senciuc

Cu mama Senciuc


Încă de pe la sfârşitul lui cireşar, parcă ne dădeam întâlnire, în cimitirul evreiesc aflat la capătul străzii Broşteni, din vechiul târg al Fălticeniului. Apăream unul câte unul, la uşa Domnicăi Senciuc, o ucraineancă bătrână,cu faţa veselă, mama a 6 copii, care administra cimitirul evreiesc şi care locuia acolo în clădirea mare împrejmuită de un gard înalt, cenusiu, din piatră, pe care l-am sărit de multe ori şi eu şi alţi tineri din micul orăşel. Tare ne mai plăcea să mâncăm la grămadă, alături de copiii ei: Nicu, Gelu, Nina, Victoriţa, căreia noi îi spuneam Toalea, şi Ion.Uneori eram câte 8-10, în faţa mesei modeste din lemn nelăcuit, aşteptând farfuria cu bunătaţi, rupte din sufletul bun al "mamei Senciuca", aşa cum îi spuneam mulţi dintre noi. Ce bucate gustoase încropea! După ce mâncam o luam "razna", pe aleile cu iarbă moale şi deasă străjuite de castani şi tei uriaşi . Nu ne era frică să cutreierăm aleile, parcă nesfârşite, tăcute, răcoroase, încărcate de mister. Rămâneam rupţi de lume, ascultând din gura bătrânului rabin, despre drama neasemuită a familiei lui. Ne aşezam ore întregi, muţi în faţa mausoleului, unde zac îngropate, zeci de kg. de săpun...atât cât mai rămăsese din unii evrei deportaţi la Auschwitz. Glasul tărăgănat, cu accent semit, depăna scene ca dintr-un film de groază. Acolo cred că am facut cunoştinţă, mulţi dintre noi, cu drama omenirii.
De multe ori o ajutam pe Senciuca la curăţit mormintele, la pus flori sau la cosit iarba.

Cu Lidia şi Otilia Hapenciuc 1968
Cuprinşi de un aer solemn, alergam la marginea cimitirului, acolo unde începea dealul Spătăreşti şi culegeam braţe cu flori să punem la mausoleul micuţ, dar şi la alte morminte mai vechi. Mergeam în pelerinaj şi citeam numele evreilor pe care îi cunoscusem şi care plecaseră dintre noi: Bercu, Şmil, Leib, Ştrul, Şelima, Meir şi mulţi alţii. Lăsam câte o floare la fiecare ..
Ne întâlneam în zilele toride ale verilor, cu vecinii Dănuţ şi Gigi Buta şi copiii familiei Muziciuc, ori cu fete şi băieţi de pe străzile din împrejurimi şi ne petreceam ore nesfârşite, plimbându-ne, povestind, citind, pe sub umbra fără cusur, a teilor, bătrâni şi impresionanţi prin statura lor uriaşă, impunătoare.
Mă şi îndrăgostisem de fiul ei Ion, un tânar de statură joasă, dar cu suflet mare şi faţa frumoasă, zâmbitoare (semana cu mama lui) încadrată de păr blond, auriu. Ca orice dragoste juvenilă, a trecut repede, o ploaie de vară, lăsând în urmă doar o prietenie bazată pe frumoase amintiri.
Gard în gard cu cimitirul stătea familia Hapenciuc, o altă familie de ucraineni, cu a căror copii, în special cu Lidia si Otilia, eram prietenă bună. Ne plăcea să ne revedem cât mai des şi aproape că făcusem un obicei din întâlnirile noastre din cimitir. Otilia era mai expansivă în timp ce sora ei, Lidia, era mai tăcută, o fire interiorizată, complet opusă mie, care aş fi socializat imediat cu tot ce avea suflare, ba chiar şi cu natura splendidă, apropiată sufletului meu. Când scriu, mă doare tăcut, dorul de acele vremuri, acei oameni, care timp de mai multi ani, cei mai frumoşi pot spune, s-au intersectat cu viaţa mea.
Cu Lidia, am fost colegă de clasă câtiva ani, din cl. I-a până prin a 3-a. Plecam împreună dimineaţa şi cum şcoala era la celălalt capăt al oraşului, ne opream la fiecare cişmea să-mi spăl eu cizmuliţele de gumă.De fapt aceste cizmulite, aveau lipite pe ele o vulpită albă, iar aceasta se murdărea uşor priin noroiul uliţelor şi eu trebuia să le spăl mereu.Cum Lidia era cu mine, o opream şi pe ea. Ajungeam la şcoală cu întârziere de fiecare dată. Învăţătoarea bătrână, d-na Grigorescu, ne oprea în faţa clasei şi ne poruncea să întindem palmele.
În mâna ei se lăfăia o linie triunghiulară, spre care noi priveam cu spaimă, ştiind ce o să urmeze, încercând să întârziem momentul dureros...
Lidişca era mai timidă şi ascultătoare, ţinea palmele întinse, iar dupa prima lovitură urmăream cum pielea se colora în roşu, iar palma se umfla sub privirile noastre speriate. Eu mai fentam, retrăgeam palma chiar când linia ucigaşă era deasupra ei şi rareori nimerea ţinta. Atunci exasperată de nereusită, mă aşeza la colţ, intr-un picior, sau cu genunchii pe coji de nuci. Acolo stăteam până la sfârşitul orei. Când mă ridicau colegii, genunchii mei arătau ca o dantelă.. Asta se petrecea de câteva ori pe lună, mai ales când timpul era ploios.
Fălticeniul era pe atunci un oraşel multietnic, în care pe drept cuvânt oamenii împărtaşeau unii cu alţii, viaţa de zi cu zi, cu bunele sau cu relele ei. Era ca o mare familie, căci toată lumea cunoştea aproape pe toată lumea. Iubirile, nunţile, înmormântările dar şi certurile aveau ceva în comun - membrii comunităţii. Trăiau aici laolaltă evrei, români, ţigani, ucraineni, greci, lipoveni şi nemţi.
Participam alăturea de vecini, la bucurie dar şi la necaz. Fiecare ştia despre celălalt destule amănunte, cunoscându-i obiceiurile, religia, datinile..
Când fugea de acasă, tanti Coca lu' Suman, o nemţoaică frumoasă foc şi se ascundea în şura lu' baba Bidirel, o ţigancă bătrână, mătuşa celebrului viorist, Alexandru Bidirel, toată strada fremăta. Gelozia bărbatului ei, nea Suman, fost poliţai, acum cărăuş de lemne, era cunoscută în aproape tot târgul. O brută de om, vulgar şi fustangiu, un mitocan care dispreţuia tot ce era sfânt şi care dis de dimineaţă, în loc de rugăciune, suduia, de biserici, Dumnezeu, mănăstiri şi sfinţi, ca să nu mai zic, de neaoşa înjurătură cu trimiterea la origini.. pe care o molfăia cel putin de 30 ori pe zi.
La un moment dat, soacră-sa care era de fapt sora mai mare a Cocăi, îmbătrânită de zile, nu mai făcea faţă treburilor gospodăriei lui şi bruta fără pic de omenie, a aruncat-o ca pe un sac de cartofi în cărută, a acoperit-o cu o pătură ponosită şi a dat bice cailor, care nu s-au oprit până la Sasca, la azilul de bătrâni demenţi.Vecinii au asistat înmărmuriţi cu mâinile la gură.
Cum se întâmpla ceva nou, cum afla întreg târgul şi vestea căpăta consistenţă, mergând din om în om, dublându-şi încărcătura emoţională.
Aşa a fost şi cu zvonul, că dom' ofiţer Ţanţu are două neveste? Una, care era nebuna străzii, noastre, fata lu' madam Tanasă, (o lipoveancă, de unde cumpăra toată strada haţmaţuchi, dar şi liliac roşu bătut ) şi o a doua, pe-o altă stradă din oraşel. Bietei nebune nimeni nu-i mai ştia numele adevărat. O vedeam trecând pe stradă, privind în gol, morfolind câteva cuvinte în vârful limbii.. Cândva fusese tare frumoasă, spuneau bătrânii. o fostă miss, soţie de ofiţer, mlădie ca o nuia de alun, cu ochii albaştri şi o privire sub genele lungi, care te încremenea şi te lăsa fară grai. Îmbrăcată în alb, cu părul lung, negru, ca noaptea, mergea călare pe un cal alb, alături de soţul ei, care o idolatriza făcându-i toate voile.
Războiul, însă a fost ghilotina, care a despărţit-o brusc, de realitate. Într-o zi primi veste de pe front, că soţul i-a decedat. Mintea ei nu a suportat vestea şi totul în jur s-a transformat într-o nebuloasă. Părul i-a albit într-o singură zi, iar privirile altădată oglinzi de cleştar, i-au devenit opace...până şi albastrul lor s-a decolorat şi nu au mai vrut să mai privească cerul.
Căpătase o manie. Ori de câte ori întâlnea un cuplu, care se plimba ţinându-se de mână, devenea fiară. Sărea la tânăra respectivă cu pumnii cu unghiile, obligând-o să plece de lângă partener. Îngăima blesteme dar şi vorbe în care sfinţii ori Maica Domnului erau când adulaţi, când insultaţi prin vorbe grele, necugetate. O urmăream adeseori, trecând pierdută prin faţa porţii noastre. Uneori mă apropiam de ea cu vorbe blânde, încercând un gest de mângâiere. Atunci i se luminau ochii şi buzele murmurau , Dumnezeu..El.. cu cetele de îngeri..El ne dă viaţă, El ne iubeşte..
Când soţul ei, ofiţerul, s-a întors de pe front, era prea târziu. Femeia nu şi-a mai revenit niciodată, ci a rămas dureros de captivă, într-o lume a ei, interzisă altora, dar el nu a părăsit-o, ci a ramas lângă ea şi lângă bătrâna lui soacră, îngrijindu-se de traiul lor zilnic. Lumea îl vedea plecând seara şi întorcându-se dimineaţa pe la 10.00.Când s-a aflat, că are viaţă dublă, că mai are o soţie cu care locuieşte pe alta stradă, oamenii nu l-au mai privit cu simpatie şi nu i-au mai dat bineţe.
Aşa-i lumea! Parcă el avea vreo vină? Nu. Vina o purta războiul, dar într-un oraşel mic toată lumea "are grijă" de toată lumea..
Aici zvonurile circulau cu viteză ameţitoare, deşi încă nu se inventase telefonul mobil.
Doar noi, adolescenţi pe atunci, aveam alte preocupări, iar prieteniile se împleteau una după alta, una mai frumoasă ca alta..
Locuiam pe o stradă spre marginea Fălticeniului, la o aruncătură de piatră de dealul Spătăreşti, deal care încheie parcă haina frumosului ţinut moldovenesc, de care dorul mă va lega iremediabil pentru totdeauna.
Şi acum mă întreb, de ce oare alegeam cimitirul evreiesc drept loc al peregrinărilor noastre? Nu cunosc motivul celorlalţi, dar pentru mine acest loc era şi relaxare şi odihnă ; şi refugiu şi inspiraţie. Aici mă simţeam liberă cu adevărat, într-o lume doar a mea, unde puteam vorbi cu păsările de tot soiul, sfătuiam cu iarba la umbră şi declaram iubire veşnică florilor de câmp care pictau împrejurimile într-un covor multicolor. Locul se deschidea înspre poalele dealului şi parcă se înfrăţea cu acesta, în fiecare primăvară, prin tăpşanul verde, întins până la locul unde se lua de mână cu zarea albastrului ca de sidef.
Întinsă pe un ţol luat de la Senciuca citeam ore întregi, ori adunam floare de tei toată ziulica împreună cu Gelucu, fratele meu mai mic, în compania prietenilor veniţi la întrunirea de taină, cu vântul, trandafirii, iarba şi nu de puţine ori încropeam un cenaclu adhoc în care cântecul şi poezia erau pe primul loc între preferinţe.
Aici am deprins graiul naturii şi m-am identificat cu ea. Eu cu ea într-o singura împletitură ce va dăinui cât voi atinge cu privirea seninul cerului. Binecuvântate au fost zilele petrecute acolo, alături de prietenii care preţuiau natura şi peregrinările. Pentru unii era de mirare cum puteau să ne crească aripile tinereţii, într-un loc unde până şi pietrele plângeau, împletind griul lor postum cu verdele speranţei ce se legăna pe crengile arborilor bătrâni.
Zilele trecute am primit veşti despre Mama Senciuc. A îmbătrânit, dar aşteaptă ca în fiecare an, să-i deschidem uşa, ori să mai sărim gardul de piatră cenuşiu, care dacă ar putea vorbi, ce multe ar mai povesti..
Poate că vara asta dorurile ni se vor depăna iarăşi pe aleile umbroase, atât de tainice şi odihnitoare ca altădată..
Nuvelă - elena marin alexe

luni, 4 iunie 2012

ploaia

Salcia udă loveşte-n fereastră
cu braţele lungi de zână maiastră
..
pletele-i verzi răsucite-n furtună
,
lacrimi de ploaie frenetic adună


cerul se rupe sub vântul ce bate,

nici nu mai văd să citesc într-o carte
,
lumina adoarme, neagră e zarea,

sub cernerea dură geme cărarea
.

ploaia topeşte verdeaţa din curte
,
infamă şi rea, nu vrea să asculte

nici jalea grădinii, nici trandafirul
,
care se-neacă visând la zefirul


ce tainic adie, când stelele dorm
,
la puii de păsări ce cântă prin somn.

Greu ropotul cade cu-nverşunare,

doar visul atinge raza de soare.

elena marin alexe