miercuri, 4 februarie 2015

Iernile aristocrate


Iar mă prinde dor  de albul iernilor aristocrate
care îmbrăcau grădina în văluri immaculate

Ochiul plânge ramuri goale peste tot e tern şi doare
Numai vântul nemilosul bate fără încetare

Prin ferestrele ochioase rar privirea se strecoară
Satul plânge prin unghere cenuşiul de afară

Înhămaţi la carul mare norii negri dau năvală
Peste nucul din ogradă împietrit de amorţeală

În tăcerea nefirească îmi trimit gândul departe
Către Cel ce din vecie, viaţă peste tot împarte

-Domn al zărilor măiastre cerne-ţi albul peste ţară
Inima să înflorească bucurii la drum de seară

Clipele să se prefacă într-o iarnă fermecată
Şi să ningă cu Iubire, cum n-a mai nins niciodată

elena marin alexe

2 comentarii:

♥ E LENA ♥ spunea...

”-Domn al zărilor măiastre cerne-ţi albul peste ţară
Inima să înflorească bucurii la drum de seară

Clipele să se prefacă într-o iarnă fermecată
Şi să ningă cu Iubire, cum n-a mai nins niciodată”
Superb poemul,draga mea Tiză!
O seară minunată vă doresc!
Vă îmbrățișez cu mare drag!

elena marin-alexe spunea...

♥ E LENA ♥
Şi eu îţi doresc toate împlinirile bune şi belşug de senin în suflet, tizo, dragă!