luni, 9 martie 2015

.Ziua paharelor?





Poate locurile arată diferit, dar oamenii şi obiceiurile lor sunt cam la fel, îmi spun, oftând, de năduf. Îmi amintesc, bine, încă din copilăria mea, cum decurgea ziua de 9 martie, ziua sărbătoririi celor patruzeci de mucenici.

      De dimineaţă strada era în fierbere. Vecinele se grăbeau să împartă măcinici, una alteia.Porţile se deschideau fără oprire până după amiază, iar femeile cu sacoşele pline se strecurau pe ele într-un dute-vino frenetic. Dar adevărata animaţie venea dinspre partea masculină, care jubila de libertatea consfiinţită de calendarul însuşi.

   - Hai sî trăieşti, nea Grigore! Bem un paharuţ di sufletu mucenicilor? Ionel, rânjea satisfăcut, ţinând sub braţ o sticlă de vin de masă, cumpărat de Aneta, azi dimineaţă de la bodega Calu' mort. Aşa i se schimbase numele de când unui căruţaş îi murise calul legat la uşa bufetului din Strada Mare, pe lângă terenul viran unde se făcea bâlciul anual la Fălticeni.

Dar cum vă spuneam, Ionel se apropia de Grigore hotărât să înmulţească dacă s-o putea, vinul din sticlă. Îl beu cu el, îşi zicea, apoi bem şî sticla lui...

Până după ora cinci, seara, se tot bălăngăneau pe străzi iubitorii de sfinţi ă..ă..ă, scuzaţi-mă, am vrut să zic, iubitorii de băutură, care considerau că nu este ziua mucenicilor ci mai mult ziua lor, a bărbaţilor. Şi apoi cum , ce bărbat eşti dacă nu închini păhărele în această zi? Pe seară se încingeau nişte scandaluri, mamă, mamă, de răsuna strada. Femeile cu ţâncii în braţe alergau de la o poartă la alta în căutarea unui loc liniştit în care să-şi ascundă teama de bătaie, care făcea şi ea parte din ritualui zilei.

Auzeam pe vecinul Jâcă:

   - Ce fa, ieri o fost zîua ta, acu îi a me. Ţîniţ gura că ti pocnesc di nu ti vez, gloaba naibi...

   - Undi fugi, fa, cu sticla...dacî ti prind îţ rup mînili şî chicioarili... las cî vez tu cini-i barbat aici.. or îs barbat or rahat…

Speriată femeia alerga desculţă prin pietrele drumului, aşa fără o ţintă anume, căci frica o mâna în noaptea care se lăsase pe nesimţite.

Nici Suman nu era mai prejos. Căruţaşul ajuns acasă îşi lua la bătaie toată familia, începând cu soacră-sa şi terminând cu Coca, frumoasa dar nefericita lui nevastă, care îţi blestema zilele şi blestema sărbătoarea cu sfinţi cu tot.

    

După ani, mutată în Focşani, la un bloc cu zece nivele, în buricul târgului, nu am scăpat de consecinţele zilei mucenicilor. Aici amintirile sunt mai groteşti şi parcă mai vii, mai actuale, când "nebunul de la 9" urca scările în patru labe, urlând din toţi bojocii, ca un animal de pradă. Parcă era într-un film de groază. De ce urca , de ce se auzea mai tare ecoul urletelor care băgau copiii în sperieţi. Uşile se crăpau uşor, cât să ai perspectiva sub ochi şi crucile începeau să curgă a mirare. Ajuns la uşă (toţi se mirau cum de nimereşte de fiecare dată) zgâria cu ghearele, ori bătea cu sticla aproape goală, până i se deschidea. Ce urma ...vă imaginaţi şi singuri.

    Aburii paharelor nu-i ocolea nici pe cei mai educaţi, de la care vecinii aveau pretenţii, oarecum. Când se cherchelea dom' Nourescu, era circ fără bani. Adolescenţii îl înconjurau şi îl provocau cu câte o întrebare. Apoi...gura beţivului nu mai avea oprire, aruncând cu o savoare necunoscută, vorbe deşănţate, de o vulgaritate greu de redat. A doua zi, intra în scara blocului cu capul plecat, de ruşine. Ştia că vecinii auziseră şi vorbele , dar şi plânsetele soţiei lui, farmacista, o bijuterie de femeie, de un bun simţ, de mare calitate, care îl implora să nu o mai bată.

 Inevitabil ziua aceasta îşi urmează cursul în calendar şi în vieţile oamenilor care o serbează, după bunul lor plac.



    Firul amintirilor se rupe brusc şi o readuce la realitate. Un zvon de ceartă răzbate până la ea şi o determină să iasă din casă. Odată ieşită afară, dispare şi enigma.

  - Bă, azi e sau nu ziua barbatului? Biserica mamei ei...cum să nu-mi deie o sticlă de vin pe datorie? Da cân' mă duc după pâni şi orez, cum îmi dă, sau salam di cela ieftin, cum îmi dă? Nu tot eu plătesc? Dă-o la naiba di "ochi-n perj" câ dacă mă inervez, nici nu mai cumpăr di la ea, că mai bine mă duc la Dana, că asta-i mai omenoasă, mai credincioasă şâ nici nu mă fură la cântar, strigă al lui Dediu, să-l audă toată strada. Nu, nu este un dialog şi un monolog  pe care îl ţine ca să ştie vecinii că el nu-i ca alţii...

Mă gândesc de ce oare oamenii schimbă rostul unor sărbători care se vor sfinte? Dar ştie cineva câte pahare trebuiesc băute? Patruzeci, sau patruzeci şi patru? Curios este că aici în Vrancea, nici unele femei nu ocolesc cele pahare în cinstirea mucenicilor, ca de pildă, Ioana, care se înroşeşte ca un rac, după ce soarbe câteva, ea ştie, câte zeci de pahare. Atunci iese la poartă, şi vai de cine-i iese în cale ...nimic nu-i mai place, gura nu-i mai tace...

   

   Dar ziua mucenicilor abia a început. În speranţa că nu va aduce cu ea nici un alt incident neplăcut , intru, cei drept, cam abătută, în casă şi vrând să uit  grotescul, îmi opresc privirile pe cea mai veche carte, Sf. Scriptură.

Citesc şi îmi imaginez cum ar arăta pământul fără mizeria alcoolului.. Mă cuprinde dor, un dor de linişte...

6 comentarii:

excursii romania spunea...

Ador mucenicii si abia asteptam sa vina!

elena marin-alexe spunea...

Anonim excursii
:)

♥ E LENA ♥ spunea...

Foarte interesant articolul,referitor
la pahare eu zic, ca fiecare ar trebui
să aibă o măsură!
Vă doresc o zi frumoasă și o primăvară
înmiresmată cu cele mai frumoase flori!
Vă pup și îmbrățișez draga mea, Tiză!

elena marin-alexe spunea...

♥ E LENA ♥
Dragă Tizo, dacă omul ar avea măsură în tot ce face, altfel ar fi viaţa pe pământ :)

Mariana spunea...

La noi nu există, din fericire, obiceiul mucenicilor. Asta nu înseamnă că nu se găsesc suficiente prilejuri pentru băut!:)
Cei ce practică nu au nimic în comun nici măcar cu ideea de mucenicie (eventual femeile, care capătă bătăi crunte, acceptate şi suportate cu stoicism an de an, de la bărbaţii lor veniţi de pe la cinstiri), cu mucenicii...Mucenicii, încă din primele veacuri creştine, s-au scăldat în propriul sânge apărând şi mărturisind numele lui Hristos. Mucenicii care, chipurile, se "serbează" acum, au trăit în vremea împăratului roman Licinius (308-324), prigonitor al crestinilor şi erau soldati creştini (acestia nu erau doar romani de origine, ci si greci, amestecati cu armeni).
Guvernatorul Armeniei, care era păgân, i-a silit să se închine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost întemniţaţi timp de opt zile şi bătuţi cu pietre. După aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin îngheţare, în lacul Sevastiei.
Şi nu-s poveşti, s-a scris istorie...

elena marin-alexe spunea...

Mariana
Eu nu contest vieţile sfinte şi martirajul mucenicilor,dar mă intrigă atitudinea multora de a sărbători înecaţi în aburii alcoolului asemenea sărbători sfinte din care fac parte şi Naşterea Domnului şi Paştele.