miercuri, 27 iulie 2016

Mi-e o silă de mă doare




Făcătură la tot pasul,
Prea multă disimulare,
De-atâta făţărnicie
Mi-e o silă, de mă doare!

Când văd linguşeli pe faţă
Mă întreb ce-i asta oare?
N-am cuvinte, sunt blocată,
Mi-e o silă, de mă doare!

Uneori din complezenţă
Zâmbesc unii, ce oroare,
Ii privesc, şi sunt mirată,
Mi-e o silă, de mă doare!

Cum pot oare să mimeze
Mă întreb cu-nfiorare?
N-au ruşine, însă mie
Mi-e o silă, de mă doare!

Când e falsă-mbrăţişarea,
Devine dezgustătoare,
Fiindcă nu pot să mă apăr,
Mi-e o silă, de mă doare!

Văd mereu ipocrizia,
Înmulţindu-se sub soare,
Cred că lumea o ia razna,
Mi-e o silă, de mă doare!

Teatru ieftin, măşti căzute,
La inimă dau eroare.
Mă cutremură minciuna,
Mi-e o silă, de mă doare!
elena marin alexe

joi, 21 iulie 2016

Dragoste fără bariere





Săptămâna trecută am întâlnit în Spitalul de Urgenţă Sf. Pantelimon din Focşani, o frumoasă poveste de dragoste.Când spun dragoste, aş vrea să mă înclin în faţa acestui sentiment divin, pe care doar cei atinşi de inima lui Dumnezeu îl pot avea, la superlativ, în forma lui autentică, nu fake...
Nu am ştiut că există acest diagnostic-  Ciroză cardiacă, până nu am întâlnit-o pe Silvia Dumia, o tânără de treizeci şi cinci de ani, căsătorită, mamă a unei fetiţe de unsprezece ani. Când a intrat în salonul unde eram şi eu internată, m-a răscolit privirea ei de o tristeţe fără margini. Am aflat mai târziu că suferă de o boală gravă- Stenoză pulmonară congenitală şi că la nouă ani a fost operată la valva pulmonară. Între timp s-a căsătorit şi are o fetiţă frumoasă şi isteaţă. De vreo opt ani în urmă se internează  la cardiologie de două ori pe an. Boala a ruinat-o treptat şi sigur. Acum valvele care pleacă la plămâni sunt defecte şi aproape nefuncţionabile. Este dependentă de oxigen. Toată burta şi un picior sunt umflate, tumefiate şi organele urogenitale abia îşi mai fac funcţia...
Singura şansă de viaţă ar fi un transplant de inimă la Tg. Mureş, doar că familia Dumia nu are posibilităţi...Speranţa lor este în Dumnezeu.
Dar eu nu despre asta voiam să vă povestesc. Am lăsat la urmă, cel mai important personaj al familiei, soţul Silviei, Marian Dumia. Am întâlnit câteva cupluri în viaţă, unele chiar îmi sunt prieteni pe net, care au înţeles ce este de fapt dragostea.Dar legătura sufletească dintre Silvia şi Marian m-a făcut să înţeleg, că de fapt aşa ar trebui să arate acest sentiment minunat, acest dar dat oamenilor,  pe care oamenii l-au pervertit, l-au proscris, l-au băgat în ceaţă, că abia dacă mai pâlpâie pe ici pe colo, în căteva inimi curate.
Cum vă spuneam, toată atitudinea lui Marian faţă de Silvia lui, dragă, a uimit personalul secţiei de cardiologie, dar şi pacienţii, colegi oarecum de suferinţă. La cei saizeci şi ceva de ani ai mei nu am mai întâlnit un soţ atât de devotat, iubitor, răbdător, atent la orice dorinţă a soţiei lui, zi şi noapte. Am văzut cum o îndemna să mănânce, cum o mângâia şi o pupa, i-am surprins privirea plină de milă şi dragoste şi bogăţia de gesturi încărcate de tandreţe. Cadrele medicale mi-au spus că aşa se comportă de două săptămâni, de când s-au internat, el fiind însoţitorul ei, dar fără a primi ceva de la stat. A ales să o iubească pe Silvia, la fel de mult, deşi nu mai arată aşa bine datorită ravagiilor pe care boala i le-a lăsat ca o pecingine.
Asta numesc eu "dragoste fără bariere"
Ferice de tine, Silvia, că ai un aşa soţ! Ferice de tine, Marian că eşti un bărbat cu asemenea inimă.  Mă înclin.
Dacă cineva dintre cei care citiţi doriţi să ajutaţi o mămică să se întoarcă acasă lângă micuţa Vanesa, vă rog să depuneţi un strop din ce aveţi în contul lor.

Dumia Flaviancont CRT Euro
RO84BUCU2261033934587EUR
Sau în RON
RO91BUCU2261033934586RON

alături de Silvia
elena marin alexe

duminică, 3 iulie 2016

Bieţi călători



Nu mai este senin
la răspântii de viaţă
plouă cu amarăciune
A început să înflorească
prea devreme dezamăgirea
Tâlharii se leagă precum lianele de suflet
înăbuşindu-l acoperind
micuţa timidă rază de soare tocmai
când asfiinţitul taie în carne vie
cu tristeţe ancestrală
iar speranţa
se îndepărtează în goană
lăsând uşile deschise
hoţilor de bucurii
Mila strigă pe uliţă
dar puhoaiele îi astupă repede glasul
iar cerul nu conteneşte să plângă
de mila noastră bieţi călători
cu ghetele uzate
rătăcite pe cărări sumbre
agăţaţi de provizorat
ca de ceva ce nu s-ar mai termina
deşi pe firmament Creatorul a început să scrie
cu majusculă
The end

elena marin alexe