O vară în roz- galben

( Ţie, Rodica, trandafirule roz, să treci cu bine de iarna vieţii tale!)

E toamnă târziu. Floarea soarelui îşi aminteşte cu melancolie zilele din vară.

Parcă a fost ieri...
În calea ei a apărut ca din senin un trandafir. Frumos, ca toţi trandafirii, plin de spini, ca toti trandafirii, arogant, ca toti trandafirii, romantic, la fel ca toţi trandafirii, dar extrem de trist şi parcă prea împovărat. Petalele lui de un roz palid, mai rar întâlnit, se agăţau timide de cer, încercând să atingă seninul zorilor.
La început floarea galbenă l-a privit cu indiferenţă. Ei nu-i erau pe plac florile pretenţioase. Ea visa la macii roşii, la ghioceii neprihaniţi care îşi deschideau ochii sub pătura imaculată de omăt, la poienile cu narcise şi lăcrămioare, la levănţica aromată şi menta înmiresmată, răcoritoare. Adora deopotrivă busuiocul din fundul curţii, ca şi liliacul de sub ceardacurile fetelor.
Mai visa adeseori, la coloritul bogat, dar liniştitor al florilor de câmp, alintate de ochii călătorului obosit de drum lung.
Nu, cu siguranţă, trandafirii nu erau pe gustul ei, cu o excepţie însă: trandafirii galbeni. Pe aceştia îi îndrăgea din tot sufletul, ca pe nişte fraţi.
Prinsă în aceste gânduri, s-a oprit totuşi în faţa trandafiraşului roz şi i-a admirat preţ de o clipă petalele diafane.
Era un trandafir unic, deosebit de tot ce întâlnise până acum. Purta petale de un roz palid, abia sesizat, prea palid poate din cauza tristeţii, a singuratăţii sau poate a neîmplinirilor, în care se învelea ca într-un voal discret. Cine ştie de ce? Era atât de neajutorat..

- Ce faci pe aici, îl întrebă floarea plină de compasiune?
Cu buze mângâietoare îi atinse fineţea petalelor într-un sărut delicat ca o boare de vânt.
A fost dragoste la prima vedere. Din acel moment Floarea soarelui a rămas lângă gingaşul trandafiraş roz, gata oricând să împlinească dorinţele pe care i le citea din ochi.
Cu dragoste şi răbdare l-a protejat şi nu de puţine ori şi-a zdrelit palmele în spinii lui ascuţiţi. Pe timp de furtună îl ocrotea de vântoasele nemiloase, iar când arsiţa devenea de nesuportat, frunzele ei viguroase şi mari îi ofereau umbra protectoare. Când seceta devenea ameninţătoare, floarea galbenă dădea frâu lacrimilor şi-l uda să-i potolească setea până la ploaia următoare.
Câteodată, trandafiraşul devenea trist şi posomorât. Atunci floarea galbenă deschidea uşa veseliei şi nu se oprea până când îl făcea să izbucnească în hohote. Era o plăcere să-i vadă chipul cuprins de bucurie şi să se desfăteze în cascada râsului cristalin. Ca într-o vrajă, petalele searbăde se înfiorau şi rozul prindea nuanţe neînchipuit de frumoase, de parcă ar fi căpătat brusc o dorinţă nestavilită de viaţă..

Zilele se petreceau una dupa alta iar grija pentru prietenul roz îi ocupa tot timpul, toată atenţia. Aproape că nu mai avea timp sa privească răsăritul şi să-şi scalde privirile în razele iubitului ei, soarele. Singura preocupare, trandafirul roz, devenise aproape obsesie. Era fericită să-l ajute, să-l ştie în siguranţă. Altceva nu prea mai prezenta vreun interes pentru ea. Dacă trandafirul zâmbea, inima florii galbene se înveselea, dacă acesta suspina, cerul devenea înnourat şi începea furtuna în  sufletul florii devotate.
Timpul a trecut repede, nemilos timp.

Şi a venit o zi..

Floarea soarelui s-a trezit şi a întins mâna să-şi mângâie prietenul. Acum însă mâna se izbi cu zgomot sec de zid, un zid din multe pietre colţuroase. Aproape şocată privi în jur şi amuţi de uimire. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.
Printre buzele strânse de spaimă abia îndrăzni să întrebe:
- Cine a ridicat zidul, când?
  S-a apucat să strige cât o ţinea vocea, dar n-a primit niciun răspuns. Atunci şi-a prins capul în mâini jelindu-se, iar lacrimile au prins a curge năvalnic. Începu să lovească, disperată, cu pumnii în zidul cenuşiu până îi sângerară, dar peste tot domnea  tăcerea sinistră, de nepătruns.  Zadarnic s-a tot văitat floarea galbenă, iar fruntea plecată de amar a atins pământul până ce  stoarsă de puteri s-a prăvălit învinsă. Tăcerea trandafirului îi dădea fiori reci. Nu mai avea lacrimi şi nici nu se mai putea ridica.

Doar repeta într-una:
-Doamne, o să mai văd vreodată soarele..soarele meu!

Nu mai ştie cât timp a zăcut.

Într-o  bună zi, pe cer şi-a facut apariţia un ochi albastru, uriaş, care s-a plecat milos spre floarea  căzută şi aproape împietrită de durere. De sub pleoapa ca de cleştar, a curs pe fruntea ei o lacrimă fierbinte  şi floarea s-a trezit ca dintr-un somn adânc,  frunzele s-au dezmorţit iar tulpina i s-a ridicat încet, încet, tot mai sus, deşi nu îndraznea să-şi mai ridice capul. Milos, ochiul, a făcut un semn discret spre soare, iar acesta a înconjurat floarea cu dragostea razelor calde, până când mângâierile lui i-au redat puterea să se ridice, să-l privească iar. După ce prinse puţin curaj, cu oarece frică se uită printre gene spre colţul ochilor şi .. zări zidul.

Da, era tot acolo, nici o piatră nu se mişcase din loc. Cât ar fi vrut să găsească o nişă,  să-i poată strecura măcar o mângâiere  trandafirului.
S-a gândit apoi să-şi umple pumnii cu roua lacrimilor şi să loveasca zidul, în încercarea de a-l topi cu arsura şi durerea lacrimilor ei, însă i-a fost frică să nu rămână iar golită de lacrimi şi să se usuce..uitată în ţărână.
Ce dor îi era de trandafiraşul, rămas captiv în spatele zidului cenuşiu. Ce se întâmplase cu el? Oare l-au rapus spinii si cucutele sau arsita verii lungi? Cine stie dacă mai traia..
Inima i se strânse de durere.


Floarea soarelui îşi leagănă amintirile, cu privirile aţintite pe flăcările jucăuşe, de la gura sobei.
O lacrimă stingheră, îi alunecă pe sub gene.

Oftează adânc.
Vara e tare departe!

Focşani - elena marin alexe