Dragoste fără bariere

Săptămâna trecută am întâlnit în Spitalul de Urgenţă Sf. Pantelimon din Focşani, o frumoasă poveste de dragoste.Când spun dragoste, aş vrea să mă înclin în faţa acestui sentiment divin, pe care doar cei atinşi de inima lui Dumnezeu îl pot avea, la superlativ, în forma lui autentică, nu fake...
Nu am ştiut că există acest diagnostic-  Ciroză cardiacă, până nu am întâlnit-o pe Silvia Dumia, o tânără de treizeci şi cinci de ani, căsătorită, mamă a unei fetiţe de unsprezece ani. Când a intrat în salonul unde eram şi eu internată, m-a răscolit privirea ei de o tristeţe fără margini. Am aflat mai târziu că suferă de o boală gravă- Stenoză pulmonară congenitală şi că la nouă ani a fost operată la valva pulmonară. Între timp s-a căsătorit şi are o fetiţă frumoasă şi isteaţă. De vreo opt ani în urmă se internează  la cardiologie de două ori pe an. Boala a ruinat-o treptat şi sigur. Acum valvele care pleacă la plămâni sunt defecte şi aproape nefuncţionabile. Este dependentă de oxigen. Toată burta şi un picior sunt umflate, tumefiate şi organele urogenitale abia îşi mai fac funcţia...
Singura şansă de viaţă ar fi un transplant de inimă la Tg. Mureş, doar că familia Dumia nu are posibilităţi...Speranţa lor este în Dumnezeu.
Dar eu nu despre asta voiam să vă povestesc. Am lăsat la urmă, cel mai important personaj al familiei, soţul Silviei, Marian Dumia. Am întâlnit câteva cupluri în viaţă, unele chiar îmi sunt prieteni pe net, care au înţeles ce este de fapt dragostea.Dar legătura sufletească dintre Silvia şi Marian m-a făcut să înţeleg, că de fapt aşa ar trebui să arate acest sentiment minunat, acest dar dat oamenilor,  pe care oamenii l-au pervertit, l-au proscris, l-au băgat în ceaţă, că abia dacă mai pâlpâie pe ici pe colo, în căteva inimi curate.
Cum vă spuneam, toată atitudinea lui Marian faţă de Silvia lui, dragă, a uimit personalul secţiei de cardiologie, dar şi pacienţii, colegi oarecum de suferinţă. La cei saizeci şi ceva de ani ai mei nu am mai întâlnit un soţ atât de devotat, iubitor, răbdător, atent la orice dorinţă a soţiei lui, zi şi noapte. Am văzut cum o îndemna să mănânce, cum o mângâia şi o pupa, i-am surprins privirea plină de milă şi dragoste şi bogăţia de gesturi încărcate de tandreţe. Cadrele medicale mi-au spus că aşa se comportă de două săptămâni, de când s-au internat, el fiind însoţitorul ei, dar fără a primi ceva de la stat. A ales să o iubească pe Silvia, la fel de mult, deşi nu mai arată aşa bine datorită ravagiilor pe care boala i le-a lăsat ca o pecingine.
Asta numesc eu "dragoste fără bariere"
Ferice de tine, Silvia, că ai un aşa soţ! Ferice de tine, Marian că eşti un bărbat cu asemenea inimă.  Mă înclin.
Dacă cineva dintre cei care citiţi doriţi să ajutaţi o mămică să se întoarcă acasă lângă micuţa Vanesa, vă rog să depuneţi un strop din ce aveţi în contul lor.

Dumia Flaviancont CRT Euro
RO84BUCU2261033934587EUR
Sau în RON
RO91BUCU2261033934586RON

alături de Silvia

elena marin alexe

Bieţi călători

Nu mai este senin
la răspântii de viaţă
plouă cu amarăciune
A început să înflorească
prea devreme dezamăgirea
Tâlharii se leagă precum lianele de suflet
înăbuşindu-l acoperind
micuţa timidă rază de soare tocmai
când asfiinţitul taie în carne vie
cu tristeţe ancestrală
iar speranţa
se îndepărtează în goană
lăsând uşile deschise
hoţilor de bucurii
Mila strigă pe uliţă
dar puhoaiele îi astupă repede glasul
iar cerul nu conteneşte să plângă
de mila noastră bieţi călători
cu ghetele uzate
rătăcite pe cărări sumbre
agăţaţi de provizorat
ca de ceva ce nu s-ar mai termina
deşi pe firmament Creatorul a început să scrie
cu majusculă
The end

elena marin alexe

Aproape de finiş...

   Nimeni nu-şi cunoaşte clipa sfârşitului ...Suntem călători pe pământ îână într-o zi... Să cernem raze de lumină sub paşii noştri.

         Vinerea trecută am avut o puternică criză cardiacă şi am fost la un pas de infarct. Soţul a chemat ambulanţa şi am ajuns la spitalul de urgenţă Focşani, seara pe la 20.30. Nu am mai fost internată de 23 ani.
M-am aşteptat la schimbări în bine, schimbări radicale în administrarea spitalului, dar, în perioada cât am stat internată am avut mari dezamăgiri  îndeosebi în privinţa personalului ... Atâta indiferenţă faţă de pacienţi chiar nu mi-am putut imagina. Dacă nu plăteşti ceva personalului sanitar sau administrativ eşti ignorat pe termen lung. Să fiu mai explicită: infirmierele poartă pe chip o aroganţă şi o indiferenţă de neînţeles pentru bolnavi. La fel şi cadrele sanitare, cu ceva excepţii. Două zile respectiv sâmbătă şi duminică nu au catadicsit să ne răspundă măcar la nişte întrebări banale de care orice bolnav era oarecum stresat. Dar am primit şi undă verde a omeniei din partea unor cadre cu suflet, cu dragoste şi înţelegere faţă de aproapele aflat în impas.
          Am toată consideraţia faţă de trei asistente cărora vreau să le mulţumesc şi pe această cale şi o fac în numele colegelor de suferinţă din salonul 333, Cardiologie.Colegele se numesc: Toader Tincuţa, Tatu Ioana, Pâslaru Anişoara, Văduva Flory, Împreună am fost plăcut impresionate şi mângâiate de atitudinea şi profesionalismul asistentelor, mai precis doar a celor trei : asist. Alexandrescu Oana  Adriana, asist. Stănescu Anişoara şi asist. Cătălina. Lor le mulţumim cu tot sufletul!
         Despre infirmiere ce pot să spun... decât că tratează bolnavul ca pe un intrus care îi strică liniştea. Dis de dimineaţă intrau ca la asalt, cu voci ridicate, trântiri de uşi, fără a da bineţe...fără o urmă de zâmbet pe care bietul bolnav o aşteaptă cu răbdare. Totuşi printre multele infirmiere am descoperit una, o d-nă cu suflet bun, cu milă şi teamă de Dumnezeu, pe Tiţa. Nu-i cunosc decât prenumele, dar are mulţumirile noastre.
         Dezamăgite am fost şi de castroanele din tablă în care ni se aduceau...ceva ce seamănă cu mâncarea. Sala de mese, cu farfurii şi tacâmuri a dispărut din peisajul spitalului  de urgenţă sf.Pantelimon din Focşani. Eşti nevoit să te înghesui pe patul pe care dormi şi acolo guşti câte ceva din blidul ce are parcă haină de inchisoare, nu de spital judeţean.
       Totuşi, cireaşa de pe tort a venit din partea unui medic, care ne asculta cu stetoscopul peste pijamale. Aşa ceva ...nu am mai întâlnit. Dar şi atitudinea de după aşa zisul consult, adică felul cum se proţăpea la capătul patului şi aştepta, privindu-te în ochi, să-i pui ceva în buzunarul halatului....Dezgustător. Câte o bolnavă se furişa din pat cu ochii în podea, punea obolul în buzunarul medicului. Acesta îndesa banii mai adânc scăpând printre dinţi: Lasă ..nu trebuie ...
Stiu că sănătatea se confruntă cu mari lipsuri, ştiu că medicii şi cadrele sanitare în general se confruntă cu mizeria salariilor mici, indecente, dar poate s-ar impune o altă atitudine.
      Când am plecat cu salvarea nu aveam nici cea mai mică speranţă că voi mai reveni acasă. În  ambulanţă pe tot parcursul drumului i-am spus Domnului Isus doar să nu mă părăsească nici o clipă.Atât.
Ieri m-am externat. cu stare ameliorată şi o mulţime de privaţiuni. Mulţumesc celor care s-au rugat pentru mine şi m-au susţinut prin mesajele de telefon, ca şi celor care m-au vizitat .M-au făcut să nu mă simt singură în acest impas  şi mi-au arătat o faţă a prieteniei lor. Mulţumiri şi celor care mi-au trimis mesaje pe Facebook. Fiţi binecuvântate, fiţi binecuvântaţi!


Pentru o perioadă...nu ştiu durata, voi intra ceva mai rar pe la prietenii mei. Abia m-am externat din spital şi mi s-a recomandat printre altele odihna, evitarea stărilor emoţionale şi stresul.
Vă port în gândurile mele, dragilor...

Elena M.Alexe