Cel mai frumos dar

Frunzele copacilor îşi cântau ultima simfonie dăruindu-se obol  aleilor din parcul Cişmigiu. Din treacăt, Ioana le urmărea căderea lină dar inevitabilă şi sufletul ei vibra la tristeţea exodului toamnei.

Ziua ei de naştere se apropia cu paşi repezi. Ca în fiecare an, în preajma zilei acesteia se gândea la darurile pe care le va primi. Mereu primea ce îşi dorea . Devenise banal, oarecum. Din noianul de gânduri o scoase întrebarea firească a lui Petru, soţul ei:

   - Auzi, ce ţi-ai dori anul acesta de ziua ta?  Dă-mi măcar un indiciu....

Ioana îl privi lung şi îi spuse într-o doară că o să se gândească la acest aspect, dar  în sinea ei simţea că orice i s-ar dărui nu ar simţi ceva deosebit. Parcă nimic nu i-ar mai face plăcere.  Oricum ar fi primit ce îşi dorea, ca de fiecare dată. Aveau o situaţie materială bunicică şi îşi permiteau bucurii la care alţii nici nu visau măcar. Maşina opri brusc la  o trecere de pietoni şi privirile ei se aplecară asupra unei mogâldeţe de copil ce-şi făcea loc printre unii trecători mai grăbiţi. Era un ţânc de vreo şase ani, subţire îmbrăcat chiar pentru ziua asta mai blândă de noiembrie. Îi privi picioruşele goale ce se pierdeau în nişte ghete prea mai pentru el. Oftă adânc. Intră în biroul unde lucra şi ca să uite imaginea copilului, deschise leptopul şi se afundă în muncă.

Nici nu observă când se făcu ora de prânz. Se ridică într-un târziu şi coborâ să-şi cumpere ceva de la marchetul din apropiere. Era mulţumită că lucra în acelaşi birou cu soţul ei, aşa că prânzeu împreună. Coborâră din lift şi se îndreptară grăbiţi spre marchetul renumit  din apropierea firmei unde lucrau. Pe drum Petru o abordă iarăşi, întrebând-o dacă s-a gândit la ceva pentru darul ei, căci mai erau doar trei zile. Ioana  nu -i răspunse imediat. În faţa ei o fetiţă se zgribulea lângă intrarea în super marchet. Îi zâmbi copilului şi acesta  se apropie de ei şi o întrebă direct:

   - Puteţi să-mi cumpăraţi şi mie ceva de mâncare? Vă roooog...

   - Ce vrei să-ţi cumpăr? Hai spune-mi.

Fetiţa o privi şi lăsându-şi apoi capul în jos, murmură:

   - Puteţi să-mi cumpăraţi un pui?  Ca să ne facă mama ceva de mâncare că eu mai am fraţi şi nu prea avem ce mânca....

      Vorbele fetiţei, paloarea obrăjorilor scofâlciţi şi tremurul mânuţilor ei aproape o strivi pe Ioana. O lăsă perplexă. Auzi, un pui... Doamne, ce viaţă are această micuţă, dacă îţi doreşte  nu bani, ci un pui să-i facă mamă-sa de mâncare. Oare de câtă vreme nu mai mâncase o bucăţică de carne la prânz? În minte îi năvăliră imagini cu copii pe care îi vedea mai mereu în preajma parcărilor, cărora le dădu-se de multe ori câte un bănuţ. Niciodată însă nu-i fu mai clar ca acum, starea în care trăiau oamenii mai puţin norocoşi...Ce mizerii, ce frustrări macină zi de zi o lume care ei îi era total necunoscută.  Deodată i se făcu lumină asupra gândurilor care nu-i mai dădeau pace de câteva zile. Se hotărî pe loc. Luă fetiţa de mână şi-i spuse  scurt:

  - Vino cu mine în marchet. Dar un băieţel mai mic, care asistase la rugămintea fetiţei, stârmocindu-şi năsucul îndrăzni să o roage la rândul lui:

  - Tanti , te rog cumpără-mi şi mie un pui, căci şi eu am frăţiori şi nu avem ce mânca....

Ioana îi luă pe amândoi şi intră cu ei în super marchetul înţesat de oameni. Copiii nu intraseră niciodată acolo, se vedea clar după faptul că  priveau înmărmuriţi în toate părţile cu ochii căscaţi a mirare. Cu siguranţă nu mai văzuseră atât de multe bunătăţi la un loc...

  - Ce bine ar fi ...şi nişte ouă, nişte lapte... ăăă sau mai bine, niţică brânză s-o mâncăm cu mămăliguţă....

Ioana înţelese ce avea de făcut. Luă două coşuri şi începu să pună în ele: pui, lapte, ouă, brânză...Copii se bucurau şi luau eu din rafturi produsul întrebând:

  - Asta ce este, pot s-o iau?  Ioana încuviinţa, emoţionată de bucuria fără seamăn a celor doi micuţi. Cumpărătorii din preajmă îi priveau cu ochii holbaţi şi cu oarecare suspiciune. Atunci, la sfatul lui Petru, le spuse să meargă mai bine afară, s-o aştepte. Dar văzând că fetiţa nu ceruse nimic special îi spuse:

  - Dar pentru tine, nu vrei nimic? Ceva dulce, sau orice...

Răspunsul fetiţei o lăsă fără grai pe Ioana.

  - Ce să vreau...poate dacă puteţi... aş vrea un şampon , o pastă de dinţi... că jucăriile nu-mi ajută la nimic.

Astea nu sunt vorbe de copil de zece ani, gândi în sinea ei, Ioana şi se simţi copleşită de amărăciune. Când, sau ce determinară în sufletul fetiţei această maturitate timpurie, prea timpurie?  În ce joc al destinului s-a frânt floarea copilăriei acestui sufleţel?

Se reîntoarse în marchet şi Petru îi observă lacrimile care se strecurau la colţul ochiloe ei. Începu să pună în coşuri tot ce credea că este necasar unei familii. Deasupra de tot puse şi câte o cutie cu bomboane de ciocolată. Ajunsă la casă, privi spre intrare unde cei doi prichindei stăteau cu nasurile lipite de vitrină şi-i urmăreau curioşi mişcările.

Cu sacoşele încărcate ieşiră din marchet şi se apropiară de copii.

  - V-am luat şi alte lucruri, sper să vă fie de folos. Copiii priveau şi nu le venea a crede că sacoşele sunt ale lor. Le zâmbi cu căldură şi când fetiţa îi sări şi se agăţă de gâtul ei îmbrăţişând-o Ioana  aproape nu mai putea să respire de fericire. Nimic nu se putea compara cu bucuria pe care inima ei aproape n-o mai putea controla, de emoţie. Îşi luă rămas bun de de micuţi, nu înainte de a le promite că se vor mai întâlni. Urcară în maşină precipitaţi, striviţi de bucurie, o bucurie ce nu o mai gustaseră niciodată.  Nici Petru nu o mai întrebă nimic.

Era fericită. Înţelese că  a primit cel mai frumos dar de ziua ei.

Povestea de la capătul unui fir de aţă

     

Sărbătorile Naşterii Domnului şi Anul Nou se apropiau cu repeziciune, de parcă, timpul se afla într-o cursă nebună cu el însuşi. După socoteli riguros făcute, am înţeles că anul ăsta nu voi avea chiar o masă bogată de sărbători, aşa cum îmi doream. Poate nici brad. În cursul anului făcusem nişte cheltuieli neprevăzute care încă mă lăsaseră cu datorii. Dar iarna şi sărbătorile ei nu puteau să aştepte după bruma de confort financiar. Cu capul în palme, în faţa  caietului de cumpărături lunare mă străduiam să împac, oarecum, cheltuielile. Simţeam cum valul de nemulţumire abia schiţat se transforma într-un veritabil taifun care mă sufoca. Noi românii avem o vorbă: oricât ar fi omul de sărac sărbătoarea e sărbătoare, aşa că masa trebuie să fie bogată. La fel gândeam şi eu acum. Încercam soluţii diverse, luam de ici, puneam dincolo, dar tot nu ieşeau lucrurile cum îmi doream. Noroc de soneria telefonului care mă desprinse de frământări. O voce limpede mă interpelă la celălalt capăt:

    - Ce faceţi, v-aţi trezit?

    - Da, scumpo, n-am încotro că treburile nu aşteaptă, n-au răgaz, răspund cu oarecare îngrijorare în voce. Dialogul continuă:

    - Aveţi cumva un fir de aţă bleu? Mi s-a agăţat puloverul şi ...

O întrerup şi o invit să vină la mine. Îmi trec pieptenele prin păr, căci uitasem s-o fac, luată de tentaculele grijurilor şi nu doream să apar neîngrijită în faţa mai tinerei mele prietene. Privindu-mi chipul în oglindă observai umbrele  întunecate de sub ochi. Degetele febrile făcură un masaj sumar, rapid, dar oarecum eficace. Doar ce mi-am pus pe mine un capoţel înflorat ca să mai estompez tristeţea de pe chip, că două ciocănituri în uşă mă obligară să adaug zâmbetul de rigoare şi să-mi întâmpin musafira.

    - Bună dimi....., mă salută scurt ca de obicei,  Mara. Ne îmbrăţişarăm şi deja parcă mă simţeam mai bine.

    - Ce-ai păţit . prind s-o interoghez repede, cu gând să nu -mi pierd prea mult timp la taclale.

Mara îmi arătă minuscula gaură din jacheta ei, drăguţă, de culoare bleu, care asorta minunat la ochii ei albaştri, ca cerul senin. Imediat am găsit bobina cu aţă la nuanţa potrivită şi chipul i s-a luminat brusc. Din amabilitate, deşi nu aveam nici un chef, am întrebat cu oarece ezitare:

   - Vrei să bei o cafeluţă cu mine? Speram să primesc un refuz, căci personal eram prea inundată de griji şi îmi doream să rămân singură cât mai repede.

   - Da, cu plăcere, doamnă Lenuţa, chiar nu mi-am băut cafeluţa de dimineaţă. Răspunsul ei îmi trezi o umbră pe chipul meu, care nu scăpă privirilor agere ale fetei. Întrebarea ei căzu brusc.

   - Mi se pare mie, sau sunteţi cam abătută...parcă toate tristeţile vi s-au aşezat pe umăr?

     Iniţial am vrut să neg afişând zâmbetul de rigoare sub care câteva vorbe bine ticluite ar fi acoperit adevărata mea stare de spirit, dar un oftat lung scăpat de sub control mi-a făcut imposibilă negarea, aşa că răspunsul sincer  şi-a croit loc imediat.

   - Eii, sunt îngrijorată, draga mea. Parcă niciodată nu am avut aşa lipsuri ca acum, în acest sezon când se apropie şi sărbătorile. Nu ştiu cum s-o scot la capăt, am multe datorii lunare, rată şi oricâte socoteli mi-am făcut nu voi reuşi să-mi fac sărbătorile cum doresc, iar cât despre bradul  de Crăciun nu cred…Un alt oftat puse capăt plângerii mele. Mara mă privea uimită şi apoi mutându-şi ochii spre fereastră, căzu pe gânduri. Atitudinea ei, implicit tristeţea din ochi păreau o consolare, de parcă mi-ar fi spus că nu sunt singură, că ea, prietena mea, simte cu mine. Aveam să înţeleg o oră mai târziu motivul tristeţii ei.

Începu să povestească fără nici o introducere, afară de o simplă întrebare.

   - Vi s-a întâmplat vreodată ca sărbătorile să vă găsească fără o fărâmă de pâine pe masă, doamna Lenuţa?

Vorbele ei m-au trezit ca un duş rece...

Începu să povestească dar privirile îi rămaseră agăţate pe fereastră, căutând parcă printre meandrele timpului trecut...

      Se născuse într-un sătuc micuţ, într-o zonă viticolă, renumită, chiar în anul care avea să aducă eliberarea spirituală poporului român.  Era mezina familiei, dar asta nu însemna deloc un avantaj pentru ea, ci dimpotrivă. În anii care au urmat anilor 90, cum sunt identificaţi de cei mai mulţi dintre noi, ca fiind o perioadă de relaxare, de şanse pentru cei mai mulţi, ea şi familia ei nu avuse-se parte de aşa ceva. Tatăl ei, un om bun, un cititor acerb, îndrăgostit de carte, fu îngenunchiat la propriu de băutură, astfel că, deşi ieşise afară, pe alte meleaguri, nu se prinse mare cheag de el. Mamă-sa o fiinţă mai slabă, îşi recunoscu eşecul, dar rămase agăţată de copiii ei. Ei erau sensul vieţii grele pe care o ducea. Se obişnuise cu  lipsurile. Cu greu încropea masa zilnică. Pentru copiii care frecventau şcoala era cel mai greu. De multe ori încălţămintea unuia care avea cursuri dimineaţă, trecea repede la cel ce mergea după amiază, fără să mai fie şters praful de pe uliţă care estompa culoarea iniţială.  La fel se întâmpla şi cu hainuţele, căci pantalonii şi puloverele se mai suflecau puţin şi treaba era rezolvată. Mama primea în suflet mica mulţumire şi nu -şi dădea seama ce răni adânci vor înflori pe sufletele micuţilor care nu aveau nimic numai al lor.Totul se împărţea cu ceilalţi fraţi. Doar dragostea părinţilor, mai ales a tatălui nu era împărţită cu nimeni, căci Mara îşi primea dreptul şi câteva alintări îi mai vindecau rănile sufletului. Maică-sa nu prea avea timp să alinte. Grija ei de leoaică, era să aibă copiii ce mânca. Asta conta cel mai mult.

Mara povestea cu lacrimi în ochi iar eu simţeam că sunt cufundată într-o mare imensă de durere. Oftam şi ascultam cu nesaţ.

     Într-o iarnă lipsurile au luat-o razna de tot. Era în ajunul Crăciunului şi deşi se zbătuse mult, tatăl ei nu reuşise să agonisească nici un bănuţ pentru masa de sărbători. De prin curţile vecinilor, aromele cărnii de la pomana porcului treceau gardul, fără oprelişti. Ce şi-ar mai fi dorit o bucăţică de şorici, dar saliva în gol căci porcul de Crăciun era o himeră pentru familia lor. Cum se însera devreme, copiii satului porniră la colindat. Pe mamă-sa o cuprinse deznădejdea. Ce avea să facă dacă vor veni colindătorii şi la ei în bătătură? Mai întâi legă poarta cu sârmă. Puse repede mâna pe câteva pături, cu care acoperi aproape etanş ferestrele. Acelaşi lucru îl făcu şi cu uşa, pe care o încuie şi astfel se baricadară în propria locuinţă. Nimeni, dar nimeni, nu trebuia să afle amarul lor. Pe plita veche puse repede un ceaun să fiarbă apă. Între timp, desfăcă nişte porumbi şi aruncă boabele în apa clocotită, apoi adăugă o lingură de zahăr luat de prin vecini. Le umplea castronaşele de lut la fiecare în parte şi mulţumea în gând lui Dumnezeu. Vor trece şi peste Crăciunul ăsta. Şi au trecut.

Povestirea Marei se frânse brusc, la fel cum începuse. Nu puteam s-o privesc. Îmi era ruşine. Aş fi vrut să-i spun ceva frumos, dar, ceva îmi încleştase gura.  S-a ridicat tăcută şi m-a cuprins în braţe, apoi  nu mai ştiu nimic...cum a plecat...dacă a mai spus ceva...

Lacrimile mi-au înnecat privirile şi am dat frâu durerii, dar oricât am căutat în amintiri nu am descoperit măcar o picătură din jalea pe care a trăit-o în copilărie, Mara. Fără vlagă m-am îndreptat spre frigider şi l-am deschis larg. Era plin cu de toate...Poate chiar prea plin... Îmi era ruşine, ba chiar îl uram. Bietul frigider, ce vină avea el? Am căzut în genunchi şi am mulţumit printre suspine, minute în şir...

     Într-un târziu m-am ridicat şi am simţit că nu sunt singură. Mara încă era aici, aşa mi se părea. În faţa ochilor îmi juca o masă  şi în jurul ei câteva căpşoare aplecate spre castronelele cu boabe de porumb.

  - Ce? A întrebat cineva de bradul pentru Crăciun?

Brad...Ce brad?

Candela

Când îmi aprind candela-n noapte
Se curmă umbrele şi mor,
Inima mea vorbeşte-n şoaptă,
Iar Tu-mi alini toamna de dor.

Luceafărul treptat păleşte,
Când ruga mi-o trimit spre Tine,
Prin crengi se potoleşte vântul,
Şi-i linişte cum se cuvine.

La ceas de taină, printre stele,
De vorbă stăm până spre zori,
Îmi ştergi iar lacrimile mele,
Cu-n gest alungi şi ploi şi nori.

Apoi mă-ntrebi de sănătate,
Cu dragoste mă strângi la piept
De îmi uit temerile toate,
Îmi dai puteri să Te aştept.

Cearcănul nopţii

 În inima mea e-o golgotă de lacrimi,
O zare arzând peste soarele mut.
Mă frâng deseori sub asaltul de gânduri
Şi cad în duelul cu timpul pierdut.

Am aripa frântă, lovită de moarte,
Aş vrea să răscumpăr acum ce-am vândut.
Citesc, să m-aline Cuvântul din carte,
Cu El peste multe-ncercări am trecut.

Durerea din suflet mă ţine în cleşte,
Îmi tremură ochiul stins în orbită,
Când cearcănul nopţii privirea-mi răneşte,
Freamătă răul ascuns în ispită.

Dar ştiu, că de sus, Cineva mă veghează,
Frunzele cad, dar eu rămân undeva,
Nădejdea nu pleacă, mă-ndeamnă: Fii trează!
În noaptea adâncă răsare o stea.

Atunci, dialogul timid se-nfiripă,
Îl rog umilită: Mă scapă Isus!
Iar El îmi răspunde, la preţ de o clipă,
Şi înspre Lumină mă-nalţă mai sus.

Soră cu risipitorul

Sunt soră cu risipitorul
Pe-ntunecatele cărări.
Sau unde-si cerne apa norul
Prin toate cele patru zări.

Am rătăcit pe cheiuri moarte,
Cu viaţa am făcut negoţ
De dimineaţă până-n noapte,
Am stat alăturea de-un hoţ.

Mi-am cheltuit în van averea
Fără să-mi pese de.al meu trai,
Nesocotindu-I planul, vrerea,
Mi-am murdărit frumosul strai.

M-am afundat în întuneric,
Cu mine am făcut rabat,
Nu mai zăream nimic feeric
Pe meandrele unde-am umblat.

Amarul mi se părea dulce
Şi patima mă-ncovoia,
Durerea nu voia să plece
Căci răul o înlănţuia

De inima-mi cu-n verşunare,
Iar eu simţeam că nu mai pot,
Prea ostenită de-alergare
Mă-mpleticeam într-un complot.

M-ademenea amăgitorul,
Mereu confuză îl urmam,
Cu umbra mă-nsoţeam şi norul,
Nimic în jur nu mai vedeam.

Am irosit comori de suflet,
S-a frânt în mine ce-a fost bun,
Talent, speranţă-n al meu umblet,
Gândeam doar cum să mă răzbun.

Si valul mă purta departe
De viaţă şi de Dumnezeu,
Dar m-a oprit din drum o carte
Şi-am înţeles cine sunt eu, 

Abia când am citit că viaţa
Mi-a mântuit prin sânge sfânt,
Că El  e veşnic dimineaţa
Ce a învins chiar din mormânt.

Am alungat frica de moarte
Când am privit spre Golgota,
Am evadat din lunga noapte
Şi am primit iertarea Sa.

Şi, iată cum mi-a fost răsplata,
Din clipa-n care L-am iubit,
Pe nume m-a strigat chiar Tata,
De-atunci nu ne-am mai despărţit.

elena marin alexe

Aproape de finiş...

   Nimeni nu-şi cunoaşte clipa sfârşitului ...Suntem călători pe pământ îână într-o zi... Să cernem raze de lumină sub paşii noştri.

         Vinerea trecută am avut o puternică criză cardiacă şi am fost la un pas de infarct. Soţul a chemat ambulanţa şi am ajuns la spitalul de urgenţă Focşani, seara pe la 20.30. Nu am mai fost internată de 23 ani.
M-am aşteptat la schimbări în bine, schimbări radicale în administrarea spitalului, dar, în perioada cât am stat internată am avut mari dezamăgiri  îndeosebi în privinţa personalului ... Atâta indiferenţă faţă de pacienţi chiar nu mi-am putut imagina. Dacă nu plăteşti ceva personalului sanitar sau administrativ eşti ignorat pe termen lung. Să fiu mai explicită: infirmierele poartă pe chip o aroganţă şi o indiferenţă de neînţeles pentru bolnavi. La fel şi cadrele sanitare, cu ceva excepţii. Două zile respectiv sâmbătă şi duminică nu au catadicsit să ne răspundă măcar la nişte întrebări banale de care orice bolnav era oarecum stresat. Dar am primit şi undă verde a omeniei din partea unor cadre cu suflet, cu dragoste şi înţelegere faţă de aproapele aflat în impas.
          Am toată consideraţia faţă de trei asistente cărora vreau să le mulţumesc şi pe această cale şi o fac în numele colegelor de suferinţă din salonul 333, Cardiologie.Colegele se numesc: Toader Tincuţa, Tatu Ioana, Pâslaru Anişoara, Văduva Flory, Împreună am fost plăcut impresionate şi mângâiate de atitudinea şi profesionalismul asistentelor, mai precis doar a celor trei : asist. Alexandrescu Oana  Adriana, asist. Stănescu Anişoara şi asist. Cătălina. Lor le mulţumim cu tot sufletul!
         Despre infirmiere ce pot să spun... decât că tratează bolnavul ca pe un intrus care îi strică liniştea. Dis de dimineaţă intrau ca la asalt, cu voci ridicate, trântiri de uşi, fără a da bineţe...fără o urmă de zâmbet pe care bietul bolnav o aşteaptă cu răbdare. Totuşi printre multele infirmiere am descoperit una, o d-nă cu suflet bun, cu milă şi teamă de Dumnezeu, pe Tiţa. Nu-i cunosc decât prenumele, dar are mulţumirile noastre.
         Dezamăgite am fost şi de castroanele din tablă în care ni se aduceau...ceva ce seamănă cu mâncarea. Sala de mese, cu farfurii şi tacâmuri a dispărut din peisajul spitalului  de urgenţă sf.Pantelimon din Focşani. Eşti nevoit să te înghesui pe patul pe care dormi şi acolo guşti câte ceva din blidul ce are parcă haină de inchisoare, nu de spital judeţean.
       Totuşi, cireaşa de pe tort a venit din partea unui medic, care ne asculta cu stetoscopul peste pijamale. Aşa ceva ...nu am mai întâlnit. Dar şi atitudinea de după aşa zisul consult, adică felul cum se proţăpea la capătul patului şi aştepta, privindu-te în ochi, să-i pui ceva în buzunarul halatului....Dezgustător. Câte o bolnavă se furişa din pat cu ochii în podea, punea obolul în buzunarul medicului. Acesta îndesa banii mai adânc scăpând printre dinţi: Lasă ..nu trebuie ...
Stiu că sănătatea se confruntă cu mari lipsuri, ştiu că medicii şi cadrele sanitare în general se confruntă cu mizeria salariilor mici, indecente, dar poate s-ar impune o altă atitudine.
      Când am plecat cu salvarea nu aveam nici cea mai mică speranţă că voi mai reveni acasă. În  ambulanţă pe tot parcursul drumului i-am spus Domnului Isus doar să nu mă părăsească nici o clipă.Atât.
Ieri m-am externat. cu stare ameliorată şi o mulţime de privaţiuni. Mulţumesc celor care s-au rugat pentru mine şi m-au susţinut prin mesajele de telefon, ca şi celor care m-au vizitat .M-au făcut să nu mă simt singură în acest impas  şi mi-au arătat o faţă a prieteniei lor. Mulţumiri şi celor care mi-au trimis mesaje pe Facebook. Fiţi binecuvântate, fiţi binecuvântaţi!


Pentru o perioadă...nu ştiu durata, voi intra ceva mai rar pe la prietenii mei. Abia m-am externat din spital şi mi s-a recomandat printre altele odihna, evitarea stărilor emoţionale şi stresul.
Vă port în gândurile mele, dragilor...

Elena M.Alexe