Arome pierdute, amintiri regăsite

Prima tavă așteaptă să intre la cuptor. O privesc și parcă intru într-o lume de mult apusă. Au trecut o grămadă de ani de atunci.

Mă văd pășind pe străzile cu arome pierdute ale micului orășel Fălticeni. Gândul își deschide larg aripile, aromele sărbătorilor mă năpădesc cu mii de brațe, scoțând la lumină clipe ce s-au pierdut printre zile și nopți, săptămâni, luni și ani obosiți.

Sunt tare emoționată, prinsă de mâna ocrotitoare a tăticulu meu, dând cu tifla puiului de ger aștept să colind pe la vecini și pe la cei dragi dintre rudele care locuiesc pe aproape. Obrajii aproape că imi iau foc, dar nu mă plâng.

La primul geam unde poposim mi se înmoaie glasul, lovit mișelește de aromele cozonacilor abia scoși din tăvi.

Eii, ce mai arome…Cu mâna pe inimă pot spune că nicăieri nu am gustat așa bunătate de cozonac. Ușa se deschide și tanti Filareta, roșie în obraji, cu părul strâns într-un batic înflorat, îmi întinde o farfurioară cu câteva felii de cozonac din care ies încă aburi care îmi gâdilă năsucul înghețat. Mușc lacomă…e tare bun. În pragul ușii apare și tanti Florica cu o farfurie plină cu mere și nuci, iar în mijloc o portocală care parcă îmi face cu ochiul.

.

– Lenută, dragă, hai ia, mă îmbie și îmi îndeasă fructele în trăistuța mea. Aproape că strig:

– La Mulți Ani, dar când să plec, o mână mă oprește cu duioșie. E nenea Ghițucă. Mă pupă pe obraz, imi strecoară în palmă o hârtie de o sută și îmi spune:

– Să crești mare Leanușca!

Pornim mai departe de data asta alături si de verișoara Paula.

Tăticul ne ține de mână pe amândouă. Ca două căprioare sprintene, săltăm de pe un picior pe altul. Până la următoarea casă repetăm colindele:

– O ce veste minunată,

La Betleem ni s-arată…

.

– Trei păstori se întâlniră…

Și așa se sfătuiră…

.

– Florile dalbe….

Casele ne ies în întâmpinare cu ochiuri luminoase de parcă ne-ar aștepta cu bucurie colindul spre slava Domnului.

.

Anii au trecut în fugă, acum zadarnic mă străduiesc să regăsesc mirajul acelor vremuri, pur și aromat, colindele, care mi-au împodobit copilaria dar…

.

– Doamne, unde s-or fi rătăcit aromele de altădată? Emoțiile, bucuria…

Dar de ce să mă plâng? Închid ochii și retrăiesc clipele…

Bine că au rămas amintirile care mă copleșesc în preajma sărbătorilor.

Îmi acopăr cu ele sufletul și mă încălzesc cât pentru o copilărie regăsită...

 

elena marin alexe

–

Sunt om

Cu lacrimi sărut o geană din zori,
Alintul se pierde-n privire,
Timpu-i de rugă aprinsă-n fiori,
Atinsă de sfânta simțire.

Ah, Doamne, te rog ascultă - mă iar,
Raspunde-mi, când sunt în strâmtoare,
Ești Unic, Prieten și Salvator,
Balsam peste rana ce doare.

Ruga se urcă, picură smirnă,
Focul se-aprinde, fruntea-mi ridică.
Azi mă topește, mă copleșește,
Aripi îmi dă și dreptul de fiică.

Sunt om, doar un om, Te caut mereu,
Nu pot fără Tine pe cale,
E greu de trăit aici pe pământ,
Când urc , când cobor, iar la vale.

Rămân și te- aștept, nu fac nici un pas,
Aș vrea să mă ții Tu de mână,
Privirile-mi plec în semn de respect,
Eu sunt doar un pumn de țărână.

elena marin alexe

O altă iarnă

Câte ierni au trecut peste ani,
Ți-au lăsat umbre albe de-argint
Prin pletele-ți fir de mătase,
S-au pierdut zile în labirint.

La-nceput te-au iubit primăveri,
Presărându-ti în cale alei,
Alergai zile-ntregi, căutând
Tufe albe, gingași ghiocei.

Mai apoi, trandafirii cu țepi
Te-mbiau să-i privești și s-alegi,
Din miresmele tainice-n zori,
Pe cel galben te-opreai să-l culegi.

Prin aromele toamnei, curând
Te-a găsit ruginiul din vii,
Să-i rămâi credincioasă mereu,
A pictat frunzele aurii.

Acum iernile albe tresar
Când îți mângâie părul, duios
Cerne fulgi printre firele moi,
Vântul iernii, cu aer voios.

O altă zi, o altă iarnă,
Doar Dumnezeu poate să știe,
Cât timp mai ai în lumea asta,
Aleargă pentru veșnicie!

Să nu pui preț pe tinerețe,
Căci trece repede ca visul.
Eu am pus preț doar pe Golgota
Știu că m-asteaptă Paradisul

elena marin alexe

Vremea colindelor

În copilăria noastra, ne întoarcem câteodată
Printre amintiri frumoase, colindăm din poartă-n poartă.

S-a născut Isus, Mesia, vrem să spunem tuturora,
Prin venirea Lui în lume, iar răsare aurora.

E speranța mântuirii, în iertarea de păcate
Pruncul sfant, născut în iesle, ne-a răscumpărat din moarte.

Bucuria se așterne, peste tot, pe-ntreg pământul
Nori se risipesc pe data, murmură-n tăcere vântul.

Se adună laolaltă, frați surori din depărtare.
Vin la casa părintească, să primească alinare

La ferestre luminate, cântă iar colindătorii
Iar din inimi fericite, se împrăștie toți norii.

Este mare sărbătoare, cântă-n inimi mulțumirea,
Pacea, dragostea, speranța, vin la braț cu fericirea.

Caci în Betleem, Mesia, într-o iesle în smerire
S-a născut ca să aducă oamenilor mântuire.

Stele albe, diafane, cerne iarna fulgii moi
Se așterne bucuria, Dumnezeu este cu noi.

elena marin alexe

VISUL ALB

Tul diafan, din boabe de cleștar
Ce prind viață într un joc sprințar,
S-agață de pomi și cade în somn,
Deasupra lui, cerul se-ntinde diform.

Zâna cea alba răsfiră în zări
Podoabe rare, pe cele cărări,
Totul îngheață, iar norii tăcuți
Colindă cu fulgi pe case și curți.

Ziua e mică, nu-ți vine să crezi,
Raza de soare abia o mai vezi,
Salcia tristă oftează-ndelung,
Plânge cu verde, drumu-i prea lung.

În sobă, focul pictează văpăi,
Ce tare mi-e dor, s-aud zurgălăi,
La sănii, zburând pe ulita mea,
Iar eu să alerg pe- o rază de stea.

E noapte, târziu, în mine e frig,
Urcată pe nor, visez că Te strig,
Ridic mâini spre cer, mă rog să revii
Pe cerul pustiu, Lumină să-mi fii.

elena marin alexe

Gând peste zări

Nu-se-ngustează orizontul
Când am tovarăş bun de drum,
Chiar toamna îmi zâmbeşte-n cale,
Tristeţi se duc, e soare-acum.

Totul în jur e armonie,     
În cer, pe ape şi pământ
Dacă rămân s-ascult de Tine,
Să împlinesc al Tău cuvânt..

În clipele de îndoială
Când vin furtuni asupra mea,
Doar dragostea îmi dă putere
Să mă ascund în Palma Ta.

Iubirea Ta mi-este refugiu,
Pe braţul Tău mă odihnesc,
Cuvintele nu mi-ar ajunge
Să-ţi spun, Isus , cât te iubesc.

Sunt o fărâmă de viaţă 

Din tot ce-n lume ai creat,
Cu Tine merg spre veşnicie
Eşti Tatăl meu, Eşti Împărat.

Peste întreaga omenire
Reverşi din harul Tău divin,
Inegalabil în iubire
Pecetluieşti al meu destin.

Atunci când viaţa mă respinge,
Când vrea să mă arunce-n hău,
Spre Tine îmi ridic privirea,
Mă izbăveşti de orice rău.

elena marin alexe

Mă plouă cu gânduri

Mă plouă cu gânduri, mă duce
spre patria mea, spre liman,
îmi plec rugăciunea sub cruce,
acolo găsi-voi alean.
.
E toamnă, afară şi-n mine,
se scutură frunzele, cad,
azi picură stropii de lacrimi,
îmi umplu al inimii vad.

Cămara mi-e plină de toate,
dar inima mea s-a golit,
în ea a rămas dor de ceruri,
de Domnul meu, Bun şi iubit.

E toamnă, şi cerul, jeleşte,
creştinii sunt tot mai puţini,
e greu, drumu-i strâmt pe la cruce,
iar calea-i bătută cu spini.

Răbdarea-i pe ducă, se pierde,
nădejdea-i căzută şi zace,
iar dragostea-i stinsă, pe-alocuri,
grijile vin, nu-mi dau pace.

Mă plouă cu gânduri, mă doare,
ulei toarnă-n candela mea,
coboară Isuse la mine,
doar Tu toamna-mi vei lumina.

E toamnă, pe-altarul din mine,
cad stropi reci şi brumă mereu,
azi vreau să aprind foc, să ardă
doar dragostea lui Dumnezeu.

elena marin alexe

N-aş vrea

N-aş vrea să mă surprindă noaptea
pe uliţe necunoscute
când dacă bat din poartă-n poartă
nu-i nimeni care să m-asculte

N-aş vrea să-mi plâng nefericirea
sub raza lunii care-i oarbă
aş rătăci pe drumuri negre
şi-aş pierde încă-un ban din salbă

N-aş vrea să mă opresc la uşa
celor ce nu cunosc suspinul
mai bine-ngenunchez în taină
şi stau de vorbă cu Divinul

Unic în măiestrie

Mi s-au rătăcit privirile

în jocul galben auriu

ce smălţuieşte covorul
efemer, care suspină sub paşii mei
osteniţi de cale.

Meşter iscusit, Tesătorul,

a topit nuanţele

din cele patru zări,

le-a cernut prin sita dragostei

şi le-a dat numele - Toamnă.

Unic în măiestrie,

incapabil de erori,

zâmbeşte inimii mele,

care se pleacă cu sfială

într-o eternă reverenţă.

Tăcute, privirile rămân agăţate

de poala hainei Lui.

elena marin alexe

Candela

Când îmi aprind candela-n noapte
Se curmă umbrele şi mor,
Inima mea vorbeşte-n şoaptă,
Iar Tu-mi alini toamna de dor.

Luceafărul treptat păleşte,
Când ruga mi-o trimit spre Tine,
Prin crengi se potoleşte vântul,
Şi-i linişte cum se cuvine.

La ceas de taină, printre stele,
De vorbă stăm până spre zori,
Îmi ştergi iar lacrimile mele,
Cu-n gest alungi şi ploi şi nori.

Apoi mă-ntrebi de sănătate,
Cu dragoste mă strângi la piept
De îmi uit temerile toate,
Îmi dai puteri să Te aştept.

E IARNĂ DOAMNE

Motto- Când ne cuprinde întristarea
           E iarnă Doamne printre noi
           Si batem palma cu blazarea
           Deşi vedem că suntem goi

E iarnă Doamne, când tristeţea
Se aciuieşte-n gândul meu,
Eu caut şi găsesc justeţea
Numai în Tine, Domnul meu.

E iarnă Doamne, cerul tace,
Iar anii mei ca fumul pier,
Însă nădejdea aripi face
În rugaciune catre cer.

E iarnă Doamne, ziua scade,
Iar nopţile sunt tot mai lungi,
Iubirea Ta în mine arde,
Căci Tu mă chemi, nu ma alungi.

E iarnă Doamne, Eşti viaţa,
Eu doar un bulgăre de lut,
Tu m-ai ales din veşnicie
Şi cu Lumină m-ai umplut.

E iarnă Doamne si cuvântul
A-ncremenit şi n-are rost,
Cât timp va exista pământul
Tu eşti Isuse, eu am fost...

 elena marin alexe

La cizmarul vesel

   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.
Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe

Pelerinaj la poarta inimii

Decembrie se sfâşie în durere
printre lacrimi impersonale...
Zdrobită de plâns dar nu învinsă
Iubirea se proşterne
la poarta inimii încuiate,
dând piept cu înverşunarea
sufletelor aflate în derivă.
Cu braţele pline de flori, răbdătoare,
îşi aşteaptă rândul
la pelerinajul surdo-mut.
Uneori uşa se deschide,
dar se şi închide brusc,
până să păşească ea
peste pragul înalt de piatră.
Atunci, plânge Iubirea,
înlănţuită de neputinţă şi
doar speranţa se mai coboară
din când în când
să se adape la izvoarele ochilor ei.

Privesc pe fereastră, fără să mă lamentez. 

Las iarna s-o facă printre lacrimi reci,
până la primăvară.

elena marin alexe

Străjerii

( În memoriam, Adrian Păunescu )

Stă frunza gata de plecare
Pe ramul trist, bătut de vânt,
În straiul ei, dulcele galben,
E răstignit pân' la pământ.

E-aproape timpul, toamna plânge
Cu lacrimi de gutuie coaptă,
Pe-ntinse dealuri, via strânge
În braţe veştede, o şoaptă.

Nu mai e timp pentru regrete,
Când iarna vieţii bate-n poartă,
Tu ţi-ai sorbit anii cu sete,
Crezându-te stăpân pe soartă.

Acum, cu crengile uscate,
Ca un copac golit de frunze,
Te înfiori, te temi de moarte,
Sub adierile ursuze.

Suspini, mai des ca niciodată,
Şi parcă n-ai nimic a spune,
Mintea şi mâna ţi-e înceată,
Dar tot mai speri într-o minune.

Strajerii vin şi-ti aduc veste,
Tu îi ignori, iarna-i departe...
Viaţa veşnică-i poveste,
Nu crezi deloc ce scrie-n Carte.

De vrei s-accepţi că veşnicia
E pregătită pentru tine,
Ai s-o petreci acolo, unde
Te-ai pregătit să-ţi fie bine.

Timpul meu

Cosiţele mi-au albit devreme,
sub pieptenele neobosit al timpului
Ochii abia mai zăresc roua ascunsă
pe firele verzi, în zori.
Degetele tremură pe ramul împodobit
ca o mireasă în văluri diafane.
Piciorul se poticneşte mai des
pe cărăruie, printre salcâmii răzleţi.
Umărul se înclină dureros,
ca sub o greutate nevăzută...
Inima tremură pentru orice şoaptă
şi o ia razna, cuprinsă de panică
la urcuşul pe colină.
Dar sufletul?
El a rămas tânăr, plin de viaţă,
alergând neostenit pe cărările norilor,
sub cetina brazilor verzi,
ori pe nisipul brodat de valuri răcoroase,

 legănându-se între cer şi pământ
în aşteptarea clipelor nemărginite,
pierdute printre vagi amintiri.
Din când în când, mai coboară să se adape
la izvorul nesecat al Calvarului...

elena marin alexe

Elena

        Aseară am ieşit la plimbare să iau o gură de aer proaspăt. Aproape că m-am pierdut prin iarba înaltă a gândurilor mele, când m-am întâlnit cu Elena.
      Aerul ei de voioşie m-a încântat, căci nu o mai văzusem de multă vreme veselă. După ce am schimbat câteva impresii, am plecat mai departe încântată de întâlnirea neaşteptată, dar la colţul sufletului am zărit-o iar pe Elena...Mii de scântei îi ţâşneau din ochii aprinşi, aşa că am fugit din calea ei şi mi-am imaginat cum fug oamenii din calea uraganului Katrina...
Cum alergam speriată, în timp ce mii de întrebări  cădeau asupra mea ca ploaia torenţială, am dat din nou nas în nas cu Elena. Cânta cu glas mângâietor...De pe buze îi picura miere şi cu mărinimie mi-a dat să gust...însă am refuzat-o politicos:
     -Mie nu-mi plac dulcegăriile dragă, i-am zis cu sinceritate şi m-am depărtat fără să-i dau posibilitate să-mi răspundă. Când am întors capul, cântecul ei amuţise şi brusc m-am rătăcit 
în  privirile ei fără capăt..După vreo alţi câtiva paşi m-am intersectat iarăşi cu Elena. 
Stătea dusă pe gânduri de parcă era străină locurilor...Ochii ei se agăţaseră de zarea
ce se întrezărea printre ramurile vişinului privind spre ceva văzut doar de ea.Nici nu m-a observat.
      Uimită, m-am îndepărtat şi dorind să scap mai repede, am luat la pas aleile parcului bătrân.
Dar ce credeţi că am zărit pe o bancă din apropiere?
    Pe Elena.
Cu faţa prinsă în palme se scutura în hohote de plâns. Durerea ei aproape m-a strivit.
Abia târându-mi paşii m-am apropiat s-o mângâi, dar cu un gest de neputinţă m-a refuzat.
Cu părere de rău am lăsat-o acolo şi tulburată am ieşit din parc. După primul colţ m-am rezemat de un gard suspinând...Liniştea dimprejur mi-a făcut bine pe moment.
Nu a durat mult. Deodată m-au trezit cascade spumoase de râs..Am privit spre curte şi ochii mi-au căpătat semnul mirării, căci Elena înconjurată de o ceată boemă dădea tonul la râs..
Şi ce râs molipsitor... Amuzată, am intrat în curte, dar, surpriză:
       Aici Elena stătea îngenunchiată, cu privirile plecate. De pe buze şoaptele se urneau cu greu, împleticindu-se în lacrimile grele.
Fără vreo vorbă am rămas lângă ea, ignorând timp şi spaţiu. Când m-am trezit, eram singură, obosită şi confuză

      Degeaba am încercat s-o regăsesc pe Elena, nu am mai reuşit. Dacă o întâlniţi, să-i spuneţi c-o mai aştept încă aici pe drumul vieţii colţ cu veşnicia, cât mai răsare soarele...
Am uitat s-o îmbrăţişez.

 

elena marin alexe

Soră cu risipitorul

Sunt soră cu risipitorul
Pe-ntunecatele cărări.
Sau unde-si cerne apa norul
Prin toate cele patru zări.

Am rătăcit pe cheiuri moarte,
Cu viaţa am făcut negoţ
De dimineaţă până-n noapte,
Am stat alăturea de-un hoţ.

Mi-am cheltuit în van averea
Fără să-mi pese de.al meu trai,
Nesocotindu-I planul, vrerea,
Mi-am murdărit frumosul strai.

M-am afundat în întuneric,
Cu mine am făcut rabat,
Nu mai zăream nimic feeric
Pe meandrele unde-am umblat.

Amarul mi se părea dulce
Şi patima mă-ncovoia,
Durerea nu voia să plece
Căci răul o înlănţuia

De inima-mi cu-n verşunare,
Iar eu simţeam că nu mai pot,
Prea ostenită de-alergare
Mă-mpleticeam într-un complot.

M-ademenea amăgitorul,
Mereu confuză îl urmam,
Cu umbra mă-nsoţeam şi norul,
Nimic în jur nu mai vedeam.

Am irosit comori de suflet,
S-a frânt în mine ce-a fost bun,
Talent, speranţă-n al meu umblet,
Gândeam doar cum să mă răzbun.

Si valul mă purta departe
De viaţă şi de Dumnezeu,
Dar m-a oprit din drum o carte
Şi-am înţeles cine sunt eu, 

Abia când am citit că viaţa
Mi-a mântuit prin sânge sfânt,
Că El  e veşnic dimineaţa
Ce a învins chiar din mormânt.

Am alungat frica de moarte
Când am privit spre Golgota,
Am evadat din lunga noapte
Şi am primit iertarea Sa.

Şi, iată cum mi-a fost răsplata,
Din clipa-n care L-am iubit,
Pe nume m-a strigat chiar Tata,
De-atunci nu ne-am mai despărţit.

elena marin alexe

Nici nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu
câte primăveri
mi-au sărutat palmele
cu albul neprihănit
din cupa florilor de vişin
şi verdele crud
cu irizări de smarald
al ierbii de  poveste

Nici nu mai ştiu
câte toamne
mi-au abandonat ochii
îndragostiţi
iremediabil de ploile frunzelor
roş-galbene
sau prin câte veri am alergat
să culeg pe buze
o fărâmă din
unda  
râului de munte
spart de pietrele necruţătoare
ale vrâncioaiei

Nici nu mai ştiu
câte ierni
mi-au plâns molcom pe umăr
boabe de argint apoi
s-au rostogolit
în valea umbrei morţii
mută
nesupusă vremurilor

De ce mi-am încrustat
sufletul cu atâta suferinţă
refuzând Lumina

Nici nu mai ştiu

Elena Marin Alexe

 

 

Locul naşterii mele, Fălticeni

Am preluat tacit 'o leapşă' de la Monica Olteanu, căreia ţin să-i mulţumesc pentru iniţiativă. M-aş bucura să fie o scânteie şi pentru voi, să luaţi drumul copilăriei, la pas...cu gândul şi inima...
De câtva timp, dorul de locurile în care am văzut lumina zilei mă cheamă, mereu, să arunc măcar o privire şi să port un gând în amintirea lor şi a unor timpuri apuse dar păstrate încă, licărind în străfundul inimii mele.

M-am născut, în orăşelul Fălticeni din jud.Suceava, un loc patriarhal şi plin de ospitalitatea obişnuită localnicilor acestor locuri.

FĂLTICENI – aşezare cu urme din epoca bronzului şi altele din secolele III si IV era noastră. Existenţa localităţii este atestată şi de unele documente din veacul al XIII lea.

Din nefericire, nu mi-au mai rămas pe acele dragi meleaguri, decât câteva rude îndepărtate şi foarte puţini dintre prietenii mei. Nu am mai ajuns acolo de prin 2001.

Mi-e dor de locurile sălbatice pe unde hoinăream cu prietenii..

foto- Mihai Tudosa- Falticeni

Doamne ce dor imi este de aceste nepretuite locuri..

Mi-e dor şi de străzile umbrite de tei, de strada Mare...

Mai întâi am avut ca locuinţă o casuţă cu doua camere şi o prispa cu lut, pe care mama mea o primenea la sărbatori ungând-o cu lut proaspat. Apoi in 1960 ne-am făcut o casă mai mare, străjuită de doi nuci şi o grădina frumoasă, pe care am imortalizat-o în una din lucrările mele: Aici mi-am purtat frumoasele clipe ale copilăriei...

Mi-e dor de vechea gară a oraşului prin care mi-am călătorit paşii de atâtea ori...

Nu am să pot uita serbările câmpeneşti din Dumbrava Minunată...

Despre Fălticeni trebuie spus, că dupa Bucureşti si Iaşi, este al treilea oraş din tară de a cărui nume se leagă biografia unor mari scriitori şi oameni de cultură şi arta, începând cu Matei Milo. Aşa că, dacă veţi trece prin acest loc, vă invit să vizitaţi casele memoriale, încercând să vă racordaţi la canalul de aleasă simţire sufletească generat de acest minunat tărâm, care musteşte de legendă.

Am să dau doar câteva repere:

Casa memorială Mihail Sadoveanu

Casa memorială Nicolae Labiş

Casa memorială Ion Creangă, unde a locuit Nică, pe timpul cât a fost elev al şcoalei de catiheţi din Folticeni...

Casa apelor Mihai Băcescu dar şi tribunalul...

.




Muzeul sculptorului Ion Irimescu..

Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni se inaugurează in 1972,de către scriitorul Eugen Dimitriu, în casa cladită de băneasa, Anastasia Cichirdic înainte de 1880, clădire dăruită muzeului, de dramaturgul Horia Lovinescu. Galeria deţine şi o bibliotecă documentară, ale cărei baze fuseseră puse în 1918.

Orasul Fălticeni este supranumit şi oraşul oamenilor de seamă. La Fălticeni au trait şi au creat, iluştrii oameni, cum ar fi: Ion Creangă, Nicu Gane, Mihail Sadoveanu, Dinu Cocea, N.N.Beldiceanu, Ion Dragoslav, Anton Holban, folcloristul Artur Gorovei, Eugen Lovinescu, poetul Nicolae Labis, actorii Matei Milo, Grigore Vasiliu Birlic, Jules Casaban şi alţii..

Aşa arată acum Fălticeniul pe strada Sucevei, dar mie aceasta imagine nu-mi mai spune nimic.

Mă îndrept, grăbită, spre renumita linie de tren : capăt de linie, Fălticeni, unde amintirile mele au făcut casă bună cu timpul trecut!.

foto Mihai Tudosa- Falticeni

Sfârşit de poveste, dar, nu şi de gânduri: Doamne dacă eu nu am uitat aceste meleaguri, Te rog NU LE UITA NICI TU! Adu-ţi aminte de ele, în marea Ta dragoste.

Şi dacă v-aţi plictisit, nu vă obosiţi să mai lasaţi o urmă a trecerii voastre pe aici...vă înteleg.
Doamne cum mai trece timpul!!!

elena ,marin alexe

La multi ani soţului meu!

La Mulţi Ani Ţucule!

Aş putea să scriu multe despre tine, dragul meu sot, dar nu mi-ar ajunge nici timpul nici spaţiul, pentru câte aş vrea să-ţi spun eu astăzi.
Am să mă rezum doar la o singură frază, care cuprinde tot ce simt pentru tine.
-Dragul meu, tu eşti  cea mai importantă fiinţă din viaţa mea, pentru care ii mulţumesc Lui Dumnezeu, clipă de clipă şi-L rog, să te ţină lângă mine încă, mulţi ani şi buni!


Azi împlineşti 61 de ani şi parcă ieri ne-am cunoscut, căci nu ţinem seamă de trecerea timpului peste noi, deoarece inima ne-a rămas tânără şi plină de viaţă. Mă bucur să-ţi pot spune azi:
La Mulţi Ani, atâtia cât va hotarî Domnul nostru!
Dumnezeu să ne binecuvânteze şi de aici înainte, cu bucurie, sănătate şi pace!

LA MULŢI ANI cu sănătate
Să îţi dea Domnul, tot ce doreşti.
Zile senine şi bucurie,
La Mulţi Ani, să trăieşti!

elena marin alexe