Iernile aristocrate

Iar mă prinde dor  de albul iernilor aristocrate

care îmbrăcau grădina în văluri immaculate

Ochiul plânge ramuri goale peste tot e tern şi doare

Numai vântul nemilosul bate fără încetare

Prin ferestrele ochioase rar privirea se strecoară

Satul plânge prin unghere cenuşiul de afară

Înhămaţi la carul mare norii negri dau năvală

Peste nucul din ogradă împietrit de amorţeală

În tăcerea nefirească îmi trimit gândul departe

Către Cel ce din vecie, viaţă peste tot împarte

-Domn al zărilor măiastre cerne-ţi albul peste ţară

Inima să înflorească bucurii la drum de seară

Clipele să se prefacă într-o iarnă fermecată

Şi să ningă cu Iubire, cum n-a mai nins niciodată

elena marin alexe

Străjerii

( În memoriam, Adrian Păunescu )

Stă frunza gata de plecare
Pe ramul trist, bătut de vânt,
În straiul ei, dulcele galben,
E răstignit pân' la pământ.

E-aproape timpul, toamna plânge
Cu lacrimi de gutuie coaptă,
Pe-ntinse dealuri, via strânge
În braţe veştede, o şoaptă.

Nu mai e timp pentru regrete,
Când iarna vieţii bate-n poartă,
Tu ţi-ai sorbit anii cu sete,
Crezându-te stăpân pe soartă.

Acum, cu crengile uscate,
Ca un copac golit de frunze,
Te înfiori, te temi de moarte,
Sub adierile ursuze.

Suspini, mai des ca niciodată,
Şi parcă n-ai nimic a spune,
Mintea şi mâna ţi-e înceată,
Dar tot mai speri într-o minune.

Strajerii vin şi-ti aduc veste,
Tu îi ignori, iarna-i departe...
Viaţa veşnică-i poveste,
Nu crezi deloc ce scrie-n Carte.

De vrei s-accepţi că veşnicia
E pregătită pentru tine,
Ai s-o petreci acolo, unde
Te-ai pregătit să-ţi fie bine.

Aştept ploile

 

 

Aştept ploile să vină
Sol de noapte la fereastră
Să mă legene pe braţe
Plâns de inimă albastră

Ropotind până spre ziuă
Murmur fără de oprire
La poveşti să stăm culcate
Taine curgă în neştire

Spre zori să deschid fereastra
Să dau soarele deoparte
Ploaia molcomă să plângă
Eu s-adorm citind o carte

Aştept ploile să vină
Să ne spunem dorurile
Toamna să ne regăsească
Să nu tragem storurile

Din copaci s-or cerne frunze
Vântul le-a purta departe
Aştept ploile să vină
Cu miros de gutui coapte

elena marin alexe

POEM

(celor dragi)

Între cer şi pământ, cred că nu vă miraţi,
Mă încumet să cânt printre nori minunaţi.

Mă trezesc dimineţi, iarba-i udă de-argint,
Eu culeg frumuseţi, caut rime de-alint.

Spre apus port în gând amintiri care ard,
Şi mai scriu câte-un rând sub al soarelui fard.

Trece timpul zglobiu, azi mă bucur că sunt
Şi când n-am să mai fiu doar un biet amănunt,

Veţi citi tot ce-am scris, într-o viaţă de om
Ce-a trecut prin abis renăscând ca un pom...

De pe trepte de cer ochii mei vor zâmbi,
Aripi albe şi moi mă vor duce-n câmpii.

Printre gingaşe flori paşii mei vor călca
Şi-n miresmele lor fruntea mi-o voi culca.

Ce-aş fi fără Tine?

                             
  ".....M-am rătăcit în pădurea singurătăţii mele..."

                                                                                                                       
                                                                                                    
Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Biată frunză vestejită
Aruncată de furtună
Pe o bancă părăsită.

Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Cântec trist doinit a jale,
Îngânat de suferinţă
Pe a patimilor cale.

Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Noapte rece-ntunecoasă,
Zbor înfrânt, fără speranţă,
Neştiind drumul spre casă.

Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Apă cu gust rău, sălcie,
Sau aş fi oază secată
Părăsită în pustie.

Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Pasăre cu aripi frânte
Condamnată-n agonie,
Dezgolită de veşminte..

-Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Un nimic aş fi Stăpâne!   

elena marin alexe