Bine ai venit, Biserică RENOVAȚIO

     Am asistat on line la primul botez al Misiunii RENOVAȚIO. M-au emoționat cei 21, noii membri,

dar cel mai mult tânăra Sara, de la Fundația Viață și Lumină și am înțeles că Dumnezeu lucrează cu putere și cu neasemuită dragoste față de cei pierduți, oriunde s-ar afla aceștia.

Am apreciat predica pastorului Frank, dar și prietenia adevărată a pastorului Cornel Ilioi, moldovean de-al nostru. Spun asta căci locul meu natal este în Fălticeni jud, Suceava. 

Se spune că noi, moldovenii suntem cam săraci, datorită influenței ținutului de lângă Rusia.

Așa o fi, dar, suntem bogați, cred că poate cei mai bogați la suflet, în sinceritate, cuget și prietenie.

Cine nu ne cunoaște ne vinde, dar cine ne cunoaște ne cumpără, adică prețuim ceva...

M-am bucurat pentru pastorul Florin Ianovici și îi doresc :

Putere-n luptă zi de zi
Lumină-n orice pas
Prin valuri grele și stihii
S-asculți doar sfântul glas.

Astăzi s-a născut Biserica RENOVAȚIO! Dumnezeu s-o binecuvânteze! 

elena marin alexe

Am cuvinte prea puţine

 În faţa Majestăţii Sale,
Mă plec acum pân la pământ,
Azi, la picioarele-I preasfinte
Depun al biruinţei gând...

Mă dăruiesc în totul Ţie,
Recunoştinţă îţi ofer,
Căci m-ai salvat din negre valuri,
Mi-ai arătat drumul spre cer.

Aş vrea să-Ţi mulţumesc, de-apururi,
În dreptul meu, ai scris iertat,
Când nu aveam nici o speranţă,
Tu sufletul mi-ai mângâiat.

De jos, lovită şi murdară,
Cu răni adânci, cari mă dureau,
Nu îndrăzneam să ridic ochii
Spre cei care mă copleşeau.

Cu lacrimile curse-n taină,
Ştergeam al vieţii legământ,
Descătuşată de Iubire,
De Dumnezeu, de tot ce-i sfânt.

Ca frunza-n vânt, în letargie,
Stam agăţată fără grai,
Căzută la pământ strivită,
Mai aşteptam un strop de rai.

Anostă-mi era existenţa,
Amară apa ce-o sorbeam,
Tristeţea-n jurul meu ţesuse,
O pânză deasă, nu vedeam,

Că ochiul Tău privea spre mine,
Iar mila Ta ţăşnea-n eter,
Habar n-aveam că mâna-Ţi Doamne,
Scria numele meu în cer.

Şi a venit o zi, măreaţă,
Când am gustat iubirea Ta,
Azi roua bucuriei mele,
Stă martoră la Golgota.

Ştiu, am cuvinte prea puţine,
Să-Ţi mulţumesc îndeajuns,
Dar am să-mi plec mereu genunchii,
În cămăruţă, în ascuns.

elena marin alexe

Revederea

 Din depărtare, cimitirul evreiesc îşi întinde braţele spre mine, semn că timpul n-a putut să-i rupă vraja cu care ne ademenea pe noi copilandri anilor 70. Am senzaţia că degetele emoţiei mă sugrumă şi nu mai pot respira. Ochii caută febril casa sumbră, acum, înconjurată de arbuştii crescuţi alandala, care îi sporesc misterul. Sunt cu Dinuţa Hapenciuc, prietena mea şi vecina mamei Senciuc, la care am tras în ospeţie. O ţin strâns de mână căci emoţiile mă copleşesc cu fiecare pas. Ne apropiem tăcute. Pe o bancă, în preajma treptelor, stă o bătrână înveşmântată în albastru închis.E putin adusa de spate si mâinile i se cuibaresc în poală. Aş vrea să o strig, dar un căluş nevăzut îmi pune barieră maxilarelor şi strigătul meu piere mai înainte de a se fi născut...
Un grilaj de fier cu patina timpului pe el, lângă care un dulău enorm se agită, mă împiedică să mă apropii, aşa ca încep să strig timid:
       -Hei, mamă Senciuc! Glasul meu o face să-şi ridice capul şi îndată îi aud vocea  care şi-a păstrat inflexiunile calde, atât de cunoscute:
      - Eii, cari eşti acolo, câ nu ti cunosc? Pleacâ mă, îi strigă dulăului, hai pleacâ şi ducându-şi mâna streaşină la ochi se apropie încet de poartă.
     - Mamă Senciuc, eu sunt , ce nu mă mai cunoşti? Am venit de la Focsani să mai vad locurile astea atât de dragi sufletului meu, să mă întâlnesc cu prietenii pe care nu i-am mai văzut de multă , multă vreme...
Bătrâna îşi frecă ochii cu degetele noduroase, amorţite de timp şi privindu-mă lung dădu din cap, iar zâmbetul ei atât de binecunoscut mie, i se întinse pe obraji luminându-i chipul. Lacrimi de bucurie  prind să-i curgă pe obraji făcânduşi loc printre zâmbete de bucurie, iar surpriza o amuţi câteva clipe. O cuprind în braţe şi mă întorc inevitabil în timp.Stăm aşa îmbrăţişate fără vorbe, doar lacrimile nostre se împletesc unind inimile pline de dor. Într-un târziu ţinându-mă de mână îmi şopteşte numele printre lacrimile care continua să-i umezească ochii:
     - Of, Linuţa, Linuţa dragâ ai vinit sâ mă vez, of, Linuţa! Se aşeză pe bancă şi-mi face loc să stau lângă ea. Tăcem în continuare, şi mă gândesc ce multe ar avea de povestit vechea bancă...O cavalcadă de amintiri, de persoane dragi, trecând peste timp îmi invadează gândul şi anii petrecuţi aici se perindă în faţa ochilor mei cu rapiditate aducând în mine dulceaţa vremurilor petrecute aici, la poalele dealului Spătăreşti.
     - Spune-mi ce mai faci, mamă Senciuc, cum îţi petreci vremea... cu cine mai stai aici? Şirul de întrebări o trezi din amintiri pe bătrână, care începu să sporovăiască despre toate, vrând să mă pună la curent cu noutăţile. Ea vorbeşte neântrerupt, iar eu o privesc mirată cu duioşie, admirându-i vitalitatea sufletului ei, dar observ în acelaşi timp ravagiile cu care timpul şi-a gravat numele pe chipul mamei Senciuc.Obrajii altădată rumeni, sunt acum doar amintire.Închid ochii să o revăd  cu puterea imaginaţiei, dar nu prea reuşesc. Îi mângâi cutele adânci de pe frunte şi de pe obrazul ca de pergament, de pe care cu toată încăpăţânarea lui, timpul, nu a reuşit să-l estompeze farmecul bunătăţii. Apoi privirile ni se întâlnesc şi o căldură fără seamăn mă inundă din albastrul fără prihană al ochilor ei care mă face să strig aproape:
      - Doamneee...ochii tăi mamă Senciuc, au rămas la fel de frumoşi, sunt aşa cum îi ştiu din vremea adolescenţei mele, nu s-au schimbat deloc, îi spun şi  continuu să mă scald în adâncul lor , în  azuriul lor minunat.
      - Ei, Linuţa, tari-i greu sâ rămâi sînguricâ ...aşa începe să-mi spună oful ei şi-mi povesteşte cum şi-a pierdut câţiva copii care i-au murit rând pe rând. O întreb de ce nu merge să stea cu una dintre fete, cu Victoriţa, dar ghicesc răspunsul şi înţeleg că aici este viaţa ei şi aici vrea să fie până la sfârşitul ultimei clipe. Oftează mereu. Durerea i se citeşte în glasul obosit de atâta necaz. Din când în când se adresează prietenei mele:
      -  Nu-i aşa Dinuţa? Aceasta clatină din cap în semn afirmativ.
Mă gândesc, oare ce simte o mamă când îi mor copiii, deşi ea însăşi ar fi pregătită să părăsească pământul care o adăposteşte de 94 de ani. O privesc în tăcere şi aud ca un ropot de vaiete cum îşi plânge fii plecaţi prea curând.  Când şirul vorbelor încetează, mă încumet să-i şoptesc:
     -  Nu te mai necăji, ce putem noi face, mamă Senciuc? Aşa ne este dat de la Dumnezeu un număr de ani şi fiecare la timpul hotărât, când firul vieţii ajunge la sfârşit pleacă din această lume. Important este să  ascultăm de Dumnezeu şi să-L iubim , să trăim frumos, să-L iubim în Fiul Său, căci ne aşteaptă raiul, alături de Domnul nostru, care şi-a dat viaţa, pentru-ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică. Aşa scrie în ev.după Ioan cap 3:16.  Bătrâna mă ascultă cu atenţie şi-mi răspunde prompt:
     - Eu îl iubesc pi Domnu Isus, Linuţa dragâ, da-m pari rău câ  mă dor picioarili şî nu mai pot ajungi la bisericâ. Tari aş mai vre sî merg, da anchilozarea nu mă lasâ di loc...Poati mă ie Dumnezău la El câ am trăit distul şâ tari-i greu sângură. ..noroc am di o nepoatâ di la Gelu meu, cari s-o dus şâ el, câ mi-o rupt inima di dureri. Fata asta  mai vini, îmi faci mâncari...îmi aduci ci-mi mai trebui...îmi spalâ câti ceva... Dacâ n-ar fi e...ci m-aş faci oari? Vai di capu meu, încheie bătrâna, oftând greu. Îşi şterge o lacrimă şi văd că tremurul mâinii nu conteneşte, ca şi lacrima ca şi tremurul vocii.

O privesc continuu de parcă nu m-aş mai sătura de chipul ei. Pare obosită, aşa că Dina  îmi face semn să plecăm. Mama Senciuc caută jos la picioarele ei şi ridică o sacoşă cu bob din care ia câţiva pumni îi pune într-o punguţă de plastic şi mă îmbie s-o iau. Nu pot s-o refuz , aşa că iau punga şi o îndes în poşeta mea şi mulţumindu-i din suflet mă ridic. Banca scârţâie ca o placă de patefon uzată. O îmbrăţişez. Ea mă roagă să mai revin. Eu o privesc lung apoi privirea mi se opreşte pe gardul sumbru al cimitirului. Mă sprijin pe umărul Dinei şi oftez.
Timpul se opreşte brusc şi ne îmbrăţişează dureros., poate pentru ultima oară.

http://www.ziaruldepenet.ro/2015/10/01/revederea/

elena marin alexe

.Ziua paharelor?

Poate locurile arată diferit, dar oamenii şi obiceiurile lor sunt cam la fel, îmi spun, oftând, de năduf. Îmi amintesc, bine, încă din copilăria mea, cum decurgea ziua de 9 martie, ziua sărbătoririi celor patruzeci de mucenici.

      De dimineaţă strada era în fierbere. Vecinele se grăbeau să împartă măcinici, una alteia.Porţile se deschideau fără oprire până după amiază, iar femeile cu sacoşele pline se strecurau pe ele într-un dute-vino frenetic. Dar adevărata animaţie venea dinspre partea masculină, care jubila de libertatea consfiinţită de calendarul însuşi.

   - Hai sî trăieşti, nea Grigore! Bem un paharuţ di sufletu mucenicilor? Ionel, rânjea satisfăcut, ţinând sub braţ o sticlă de vin de masă, cumpărat de Aneta, azi dimineaţă de la bodega Calu' mort. Aşa i se schimbase numele de când unui căruţaş îi murise calul legat la uşa bufetului din Strada Mare, pe lângă terenul viran unde se făcea bâlciul anual la Fălticeni.

Dar cum vă spuneam, Ionel se apropia de Grigore hotărât să înmulţească dacă s-o putea, vinul din sticlă. Îl beu cu el, îşi zicea, apoi bem şî sticla lui...

Până după ora cinci, seara, se tot bălăngăneau pe străzi iubitorii de sfinţi ă..ă..ă, scuzaţi-mă, am vrut să zic, iubitorii de băutură, care considerau că nu este ziua mucenicilor ci mai mult ziua lor, a bărbaţilor. Şi apoi cum , ce bărbat eşti dacă nu închini păhărele în această zi? Pe seară se încingeau nişte scandaluri, mamă, mamă, de răsuna strada. Femeile cu ţâncii în braţe alergau de la o poartă la alta în căutarea unui loc liniştit în care să-şi ascundă teama de bătaie, care făcea şi ea parte din ritualui zilei.

Auzeam pe vecinul Jâcă:

   - Ce fa, ieri o fost zîua ta, acu îi a me. Ţîniţ gura că ti pocnesc di nu ti vez, gloaba naibi...

   - Undi fugi, fa, cu sticla...dacî ti prind îţ rup mînili şî chicioarili... las cî vez tu cini-i barbat aici.. or îs barbat or rahat…

Speriată femeia alerga desculţă prin pietrele drumului, aşa fără o ţintă anume, căci frica o mâna în noaptea care se lăsase pe nesimţite.

Nici Suman nu era mai prejos. Căruţaşul ajuns acasă îşi lua la bătaie toată familia, începând cu soacră-sa şi terminând cu Coca, frumoasa dar nefericita lui nevastă, care îţi blestema zilele şi blestema sărbătoarea cu sfinţi cu tot.

    

După ani, mutată în Focşani, la un bloc cu zece nivele, în buricul târgului, nu am scăpat de consecinţele zilei mucenicilor. Aici amintirile sunt mai groteşti şi parcă mai vii, mai actuale, când "nebunul de la 9" urca scările în patru labe, urlând din toţi bojocii, ca un animal de pradă. Parcă era într-un film de groază. De ce urca , de ce se auzea mai tare ecoul urletelor care băgau copiii în sperieţi. Uşile se crăpau uşor, cât să ai perspectiva sub ochi şi crucile începeau să curgă a mirare. Ajuns la uşă (toţi se mirau cum de nimereşte de fiecare dată) zgâria cu ghearele, ori bătea cu sticla aproape goală, până i se deschidea. Ce urma ...vă imaginaţi şi singuri.

    Aburii paharelor nu-i ocolea nici pe cei mai educaţi, de la care vecinii aveau pretenţii, oarecum. Când se cherchelea dom' Nourescu, era circ fără bani. Adolescenţii îl înconjurau şi îl provocau cu câte o întrebare. Apoi...gura beţivului nu mai avea oprire, aruncând cu o savoare necunoscută, vorbe deşănţate, de o vulgaritate greu de redat. A doua zi, intra în scara blocului cu capul plecat, de ruşine. Ştia că vecinii auziseră şi vorbele , dar şi plânsetele soţiei lui, farmacista, o bijuterie de femeie, de un bun simţ, de mare calitate, care îl implora să nu o mai bată.

 Inevitabil ziua aceasta îşi urmează cursul în calendar şi în vieţile oamenilor care o serbează, după bunul lor plac.

    Firul amintirilor se rupe brusc şi o readuce la realitate. Un zvon de ceartă răzbate până la ea şi o determină să iasă din casă. Odată ieşită afară, dispare şi enigma.

  - Bă, azi e sau nu ziua barbatului? Biserica mamei ei...cum să nu-mi deie o sticlă de vin pe datorie? Da cân' mă duc după pâni şi orez, cum îmi dă, sau salam di cela ieftin, cum îmi dă? Nu tot eu plătesc? Dă-o la naiba di "ochi-n perj" câ dacă mă inervez, nici nu mai cumpăr di la ea, că mai bine mă duc la Dana, că asta-i mai omenoasă, mai credincioasă şâ nici nu mă fură la cântar, strigă al lui Dediu, să-l audă toată strada. Nu, nu este un dialog şi un monolog  pe care îl ţine ca să ştie vecinii că el nu-i ca alţii...

Mă gândesc de ce oare oamenii schimbă rostul unor sărbători care se vor sfinte? Dar ştie cineva câte pahare trebuiesc băute? Patruzeci, sau patruzeci şi patru? Curios este că aici în Vrancea, nici unele femei nu ocolesc cele pahare în cinstirea mucenicilor, ca de pildă, Ioana, care se înroşeşte ca un rac, după ce soarbe câteva, ea ştie, câte zeci de pahare. Atunci iese la poartă, şi vai de cine-i iese în cale ...nimic nu-i mai place, gura nu-i mai tace...

   

   Dar ziua mucenicilor abia a început. În speranţa că nu va aduce cu ea nici un alt incident neplăcut , intru, cei drept, cam abătută, în casă şi vrând să uit  grotescul, îmi opresc privirile pe cea mai veche carte, Sf. Scriptură.

Citesc şi îmi imaginez cum ar arăta pământul fără mizeria alcoolului.. Mă cuprinde dor, un dor de linişte...

Surpriza

   

Coborî din taxi şi intră pe aleea dintre blocuri. Era nerăbdătoare să-i citească uimirea în priviri, căci nu venise niciodată la ea fără invitaţie.  Nu obişnuia să facă surprize, sau mai bine zis se temea de acest lucru. Ajunsă la intrarea în bloc inima prinse a-i bate mai repede fără nici un motiv. Panicată îşi duse mâna la piept şi-l apăsă cu putere. Se sprijini de zidul cenuşiu să-şi tragă respiraţia. Oare nu a greşit venind neanunţată? Dacă fiica ei va socoti inoportună această vizită? Gândul îi fugi spre o amintire care i se desfăşură ciudat de real prin faţa ochilor.
 
        Îl cunoscuse într-o seară de vară, când ziua îşi lua rămas bun de la oraş şi prinsese să alerge pe coline urcând în întâmpinarea amurgului. A aflat mai târziu cum a fost aleasă din grupul gălăgios al celor trei  fete cu care ieşise la plimbare în acea seară. Costinel, aşa îl chema, o plăcuse pe ea, o creolă subţirică şi minionă. Înalt, cu plete blonde şi evazaţi ca majoritatea tinerilor din anii 70, adepţi ai curentului flower power, era adorat de multe fete. Faptul că ochii lui albaştri ca cerul s-au oprit asupra ei, i-a umplut inima de fericire şi mândrie. A fost dragoste la prima vedere, căci din acea seară când parcă tot cerul sărbătorea scăldat în reflexe aurii, au rămas prieteni de nedespărţit. Ambii adorau muzica bună. Ziua lor începea adeseori cu Deep Purple - Child in Time. Aretha Franklin,Creedence Clearwater Revival, Moody Blues sau Joe Dassin şi mulţi alţii erau pe lista de preferinţe. Nu mai spun de Queen, de care erau amândoi îndrăgostiţi. De multe ori mergeau la câte o terasă sau la restaurantul lor preferat - Dumbrava. Sticla de vin era doar un pretext pentru a dansa şi a fi alături de prietenii care se adunau la masa lor. Când programul se încheia, plecau cu toţii şi se opreau în vreun parc unde ascultau muzică la radiocasetofonul ei, Phillips, o sculă foarte rară în România acelor ani.Se aşezau în cerc pe iarbă şi stăteau la taclale, ascultând  - Nights In White Satin  până aproape de zori. Lunile au trecut în goană, iar ei trăiau  fiecare zi cu pasiune, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima..şi nu voiau să piardă timp departe unul de altul. Se iubeau cu pasiunea celor tineri şi fără griji.

        Simţi că cineva o priveşte lung şi îşi ridică cu greutate capul. Doi copii, o fetiţă şi un băieţel o priveau, dar nu îndrăzneau s-o întrebe nimic. Cuprinsă de slăbiciune se aşeză pe banca de la intrarea în blocul pe cît de înalt, pe atât de tăcut. Auzi lângă ea o voce subţirică:
       - Tanti, sunteţi bolnavă, vreţi să vă aduc puţină apă? Făcu semn afirmativ din cap, iar fetiţa se strecură  repede în scara blocului şi, după câteva clipe, apăru cu un pahar plin cu apă, dar purtând pe el urme albe. Înţelese că micuţa era singură acasă şi o servise cu paharul din care îşi băuse laptele de dimineaţă. Îl luă, privind  copilul cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Bău pe nerăsuflate şi îl întinse fetiţei, mulţumind. Se rezemă de spătarul băncii  respiră adânc, apoi îşi prinse capul în palme, lăsându-se pradă gândurilor.

        A fost cea mai frumoasă toamnă şi cea mai scurtă, deşi ar fi vrut să nu se mai termine niciodată. S-au căsătorit aproape de Crăciun,  fără binecuvântarea părinţilor, iar martori le-au fost cei mai buni prieteni din grupul lor numit ”Ultimii oameni”.Nici acum nu ştie exact de ce şi-au atribuit acest nume. Săptămânal dădeau câte o petrecere doar pentru prietenii apropiaţi, pe lângă care se mai strecurau şi câţiva intruşi sau mai bine zis intruse pline de curiozitate, să ştie ce anume îi lega pe cei din grup. Oricine venea nou încercând să se apropie de ei, erau testaţi cu o întrebare simplă, foarte simplă: Care sunt cele 7 minuni ale lumii? După o oră plecau la fel de confuze precum veniseră, căci la mijloc nu era nici un secret, ci doar o prietenie frumoasă a celor patru perechi de tineri, care iubeau muzica bună şi cartea şi care aveau o relaţie frumoasă bazată pe dragoste.
       Dar într-o zi el a fost mutat în interes de serviciu într-un mare oraş din vestul ţării şi atunci parcă ceva se frânse în sufletul ei. Distanţa era prea mare, iar ea rămase sub povara necruţătoare a dorului aproape opt luni. Simţi că nu mai poate continua şi hotărî să plece la el să-i facă o surpriză. Era nerăbdătoare, dar fericită, la gândul că îl va revedea şi liniştea i se va odihni la piept, după atâtea luni încărcate de cenuşiu în lipsa lui.Timpul rămas până la plecare  se scurgea nemilos de greu, de parcă era contra dorinţei arzătoare ce o  mistuia zi şi noapte fără răgaz. Gândurile i se agăţau dureros de cele patru puncte cardinale ale inimii şi cutreierau amintirile aduse la timpul prezent.
        Când piciorul atinse platforma peronului se lăsă condusă de vraja cu care luna o întâmpina, parcă bucurându-se alături de ea. Îi făcu un semn complice cu ochiul şi urcă în primul taxi, spunând:
      - Pe Sabinelor 8, vă rog. Dacă se poate mai repede, v-aş fi recunoscătoare! Înţelegător, taximetristul, un tip bonom, zâmbi pe sub mustaţa  bine îngrijită şi acceleră, iar maşina o zbughi în noapte. La radio, vocea inconfundabilă a Margaretei Pâslaru, dădea nopţii un ton melancolic, pe care inima ei îl respinse repede
            - Trandafirii tăi s-au vestejit în glastră...Vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..Nu uit mi-ai dat odată...Un buchet şi un sărut...
      - Vă aşteaptă, aşa-i, întrebă taximetristul? Mare bucurie când oamenii care se iubesc, se caută şi dau de-o parte barierele, mai spuse el zâmbind.
     - Nu, nu mă aşteaptă, nici nu ştie că vin. Vreau să-i fac o surpriză, răspunse fata privind reclamele luminoase din vitrinele mari, aşa cum la ea în micul orăşel nu mai văzuse niciodată. Fu întreruptă din visare de remarca şoferului:
     - Să dea Domnul să fie plăcută surpriza, domnişoară, să nu paţi ca mine, Doamne feri!
      Privi în oglindă şi observă cum chipul celui de la volan devenise palid şi se sperie puţin. Între ei se aşternu tăcerea, iar după câteva minute maşina se opri  în faţa unei case ce purta numărul 8.
      - Să vă aştept, domnişoară, dacă nu-i nimeni acasă, ce faceţi? Ea refuză, politicos,plăti cursa şi mulţumi, coborând  la fel de grăbită, pe cât se urcase la gară. Poarta se deschise cu un uşor scârţâit şi inima începu să-i bată cu putere de parcă alergase la maraton. Aproape că nu mai respira de emoţia revederii. Când păşi în holul lung, cam întunecos, luminat doar de o lampă de veghe aşa cum avea şi ea acasă, avu sentimentul că timpul s-a oprit în loc. Deschise uşa încet şi pipăi cu degetele după comutator, zâmbind în sinea ei cu mulţumire. Becul cuprinse camera într-o baie lăptoasă de lumină şi surprinsă încremeni pe loc. Crezu că oboseala este de vină şi se frecă la ochi, continuând să privească scena care se lăbărţa în faţa ochilor ei, schimonosindu-se, micşorându-se şi mărindu-se consecutiv, zgâriindu-i retina. Nu, nu  putea fi adevărat ce vedea.
          O „ea” cu păr scurt, de un blond incert, adormită pe braţele lui, respira uşor. El îşi lăsase o mână într-un gest de ocrotire pe tâmpla ei, în timp ce mici broboane de sudoare i se prelingeau de pe frunte... Îl privea şi totuşi nu accepta, nu putea să creadă că ce vede este real. Parcă simţindu-se privit, el deschise ochii şi rămase la fel de confuz. Privirile lor se prinseră într-un duel fierbinte dar mut. Îi ţintuia tăcerea şi lacrimile care prinseră s-o ia la vale, unindu-le confuzia şi durerea unei clipe care se transforma sub ochii lor într-o veşnicie stearpă.
        - Îmi pare aşa de rău... că am deranjat. Of, Doamne, cât de rău îmi pare, este deja trecut de doişpe noaptea... nici nu ştii cât regret, dragul meu..Doamne ce-am făcut?...Plec imediat!
       Atât a putut să îngaime, căci îşi simţea limba amorţită de durere, de cât şi-a strâns-o între dinţi să nu ţipe, să nu spună altceva.Trase uşa după ea încet, să nu facă zgomot şi ieşi afară. Măcar de-ar fi oprit taxiul, s-o aştepte. Era singură în acel oraş mare, doar luna o privea cu ochi întrebători şi, văzând-o tristă, îi ţinu companie până la gară pe străzile mute ca şi ea...
       Când urcă iar în trenul ce urma s-o ducă spre casă, mai rămase cu un singur gând care, devenit obsesiv, o sufoca: Surpriză... La ce bun? Surpriza este bucurie, farsă, sau greşeală de neiertat?

     - Tanti, mai vreţi puţină apă sau poate o pastilă, căci şi mami bea pastilă când este bolnavă?
      Ridică încet capul. Fetiţa de mai-nainte stătea lângă bancă şi o privea întrebător. Îi zâmbi, mulţumindu-i cu un gest de alintare pe creştet, apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră în bloc.De când fiica ei îşi cumpărase în sfârşit un apartament nou, nu o vizitase niciodată. Era mereu ocupată cu ceva sau nu se simţea aşa bine încât să se încumete la un drum lung. Trecuse destulă vreme, patruzeci de ani mai precis, de când păţania cu surpriza o lecuise pentru totdeauna şi nu mai îndrăznise de atunci să facă vreo bucurie cuiva drag, de teama ca nu cumva vizita să pice prost.  După multe frământări interioare hotărâse această vizită neanunţată, în speranţa că va fi o bucurie pentru cei dragi.

       Sună la uşă cu degetul tremurând şi aşteptă emoţionată. Când fiica ei o întâmpină în prag, uimită şi cu chipul radiind de bucurie, o prinse setea de parcă tot pieptul îi luase foc. Ceru un pahar cu apă, dar nu reuşi să-l ducă la gură. Zgomotul  cioburilor pe gresie o trezi ca dintr-un coşmar. Se simţi ruşinată, şi vinovată atunci când două braţe o învăluiră cu dragoste şi obrazul i se îmbujoră sub pupături.
      - Lasă, mămico, lasă, cioburile aduc noroc la casă nouă, nu-i nimic... Fii liniştită. Doamne, ce surpriză frumoasă ne-ai făcut.. ce bine că ai venit, mămico, ce bucuroşi or să fie copiii !
      -Scularea...babauri, haideţi că a venit Miki !

elena marin alexe - Nuvele

POEM

(celor dragi)

Între cer şi pământ, cred că nu vă miraţi,
Mă încumet să cânt printre nori minunaţi.

Mă trezesc dimineţi, iarba-i udă de-argint,
Eu culeg frumuseţi, caut rime de-alint.

Spre apus port în gând amintiri care ard,
Şi mai scriu câte-un rând sub al soarelui fard.

Trece timpul zglobiu, azi mă bucur că sunt
Şi când n-am să mai fiu doar un biet amănunt,

Veţi citi tot ce-am scris, într-o viaţă de om
Ce-a trecut prin abis renăscând ca un pom...

De pe trepte de cer ochii mei vor zâmbi,
Aripi albe şi moi mă vor duce-n câmpii.

Printre gingaşe flori paşii mei vor călca
Şi-n miresmele lor fruntea mi-o voi culca.

Ziarul de pe Net

 De la începutul lunii Decembrie colaborez cu Ziarul de pe net. Vreau să împărtăşesc cu voi, prietenii mei,  această bucurie, aşa că vă invit să poposiţi  aici pe banca sufletului meu. Vă mulţumesc celor care mă urmăriţi încă. Tuturor vă urez Sărbători fericite şi anul care vine să vă aducă realizări pe toate planurile dar cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/03/o-noua-colaborare-zdpn-scriitoarea-elena-marin-alexe/
http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/03/intoarcerea/
http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/18/ragaz-poetic-graiul-colindelor/

elena marin alexe 2013

Poveşti cu arome de iarnă

  

     Seara se lasă tăcută, îmbrăţişând cu degete întunecoase  şi reci casele cu ochi strălucitori de lumină.Ninge de câteva ore fără oprire, de parcă Dumnezeu nu se mai opreşte din plâns, iar lacrimile lui îmbracă puritatea zăpezii în milioane de luminiţe, rupte de sus şi dăruite pământului acum în prag de sărbătoare. Zăpada scrâşneşte sub paşii obosiţi de vreme, dar gândurile încă vii îi întorc filele unei cărţi cu imagini nemuritoare. Când ajunse la poartă un glăscior  o strigă din spate:
    - Primiţi colindul? Ghemotocul o priveşte cu un zâmbet  ascuns în colţul gurii şi aşteaptă nerăbdător răspunsul. Femeia îl mângâie pe cap şi deschide poarta. Copilul păşeşte cu sfială în spatele ei. La uşă se opreşte şi după ce aceasta intră în casă şi lumina se lăfăie în ferestre, începu colindul:

  - Am pornit printr-o grădină, florile dalbe şi m-a-nţepat o albină, florile dalbe
     albina strângea din flori ceară pentru sărbători, florile dalbe, flori de măr...
 
   Când ultimul sunet se topi,  femeia deschise uşa şi mângâindu-i creştetul îi mulţumi cu o hârtie de 5 lei, pe care micuţul o mototoli repede şi o îndesă în buzunarul blugilor second hand Glasul tremurat o purtă în altă lume...atât de dragă ei. De undeva de departe colindul prinse viaţă...
  Trei păstori se întâlniră şi aşa se sfătuiră
  Raza soarelui, floarea soarelui şi aşa se sfătuiră
  Haideti fratilor, sa mergem Floricele sa culegem
  Raza soarelui Floarea Soarelui
    Pe vremea copilăriei ei pentru Naşterea Domnului şi urătura de An nou copiii se pregăteau cu o lună înainte. Mergeau în ceată câte patru cinci sau mai mulţi, dar niciodată unul singur. Iar colindele...Doamne ce colinde frumoase... Ei îi plăcea mult să cânte şi întotdeauna era solistă, iar grupul cânta refrenul...; Bănuţii, colăceii şi nucile ori merele  se împărţeau egal fiecaruia fără deosebire de vârstă. Trăistuţele se umpleau repede cu bunătăţi şi buzunărelele cu monede lucitoare. Până noaptea târziu Fălticeniul, micul orăşel de sub dealul Spătăreştiului, trăia măreaţa sărbătoare a Naşterii Domnului, cu toată suflarea din el. Nu numai copiii mergeau la colind, ci pe străduţele slab luminate puteai întâlni cete de tineri ori chiar mai vârstnici care colindau pe la casele rudelor şi prietenilor până spre zori, aducând mesajul sfânt şi bucurându-se la mese încărcate cu bunătăţi. Aici în Vrancea, unde s-a statornicit de mai mulţi ani, sărbătorile  de iarnă şi-au mai păstrat farmecul doar în amintirile ei. Şi lumea s-a schimbat. Acum ar fi o ruşine să colinzi ...mai ales dacă ai trecut de 9-10 ani. Ca om matur nu ai putea fi înţeles...decât ca un om care colindă să câştige bani...Nimeni, nici un tânăr nu ar îndrăzni să meargă la colind pe la vecini ca odinioară.

     Gândul i se pierdu într-un oftat prelung. Auzi iar la geam:  - Primiţi colindul? Se ridică brusc şi cu ochii umeziţi deschise uşa. Două fetiţe cu ochi iscoditori o privesc îndelung. Apoi vocile subţirele  pornesc melodia:
  O ce veste minunată
  La Betleem ni se-arată
  Astăzi a născut Cel făr început
  Fecioara curată
  Vrut-a Domnul să se nască
  În coliba păstorească
  Fiul Lui cel sfânt  venit pe pământ
  Să ne mântuiascăă...
     Nici nu-şi dădu seama când vocea ei se împleti cu cea a micuţelor şi se trezi cântând ca un grup din alte vremi... O învăluia bucuria momentului şi nu se mai opri până la final, când privind spre fetiţe îşi dădu seama că ele nu mai cântau...
    Se opri stingheră de momentul penibil pe care îl crease fără voia ei. După câteva clipe una din micuţe o întrebă:
   - Acum...aşa-i că nu ne mai daţi bani ..că aţi cântat cu noi doar?  Zâmbi şi  băgând mâna în buzunarul capotului le alungă temerile. Când deschise uşa să intre înapoi în casă auzi o voce timidă:
   - Doamnă, ce frumos aţi cântat! O lacrimă se rătăci sub pleoapele grele...După plecarea lor rămase multă vreme cu coatele pe masă si capul în palme rememorând imagini care se îmbulzeu ...mai mai s-o dărâme. Parcă îi şoptea cineva la ureche - acuşi vine şi Anul nou. Ce emoţii aveai altădată!
     Parada mascaţilor de pe strada principală era aşteptată de fălticeneni în fiecare ajun de an nou. Urşi, capre, doctori, căiuţi,  ţigani, defilau cu cetele lor, după ce îşi luau aprobări autorizate de la miliţie. Cei mai mari urşi ca înălţime erau fraţii Vasilovici. Nici un ţânc nu rezista când ursul alb îţi bălăbănea uriaşul cap împodobit cu dinţi din fasole şi mormăitul lui, ori jocul pe ciomagul de aproape 2 m te lăsa fără grai. Când ne surprindea ceata ursului pe drum pe lângă piaţă şi ne înconjura punându-şi jos ciomegele lungi în jurul nostru, încremeneam lipită de tatăl meu. Ţiganul prindea să bată doba şi să strige:
- La Mulţi Ani, nea Costicăăăă...şi începea urătura:
  Vini ursu di la munti
  numa-n coati şî-n genunchi
  hai cu mini-ncetinel
  ca oiţa dupa miel
  sau:
  La tulpina bradului
  o fatat ursoaica pui
  unu negru şî voinic
  altu alb ceava mai mic ...
  Dupa mine pui di urs
  din paduri  ti-am adus
  joacâ bini moş Martini
  ţ-oi da pâni cu maslini...
  Haida haida ursule,  nu ti da barosule
  nu ti da nu ti lasa, bati laba la podea
  aburcâti pi ciomag, ca fasolea pi harag
  şî mai sari o datâ-n sus, sâ samini a pui di urs
La sfârşit:
  Eu deicea nu ma duc,
  Lângâ dumneta ma culc,
  Bagâ mîna n buzunar
  şî mai scoatî-un gologan,
  bagâ mîna pîn la cot
  şî scoati bacşîşu tăt...
    Apăi nu aveai cum să scapi de ei până nu le dădeai ceva. Atunci ridicau ciomegelele şi cu încă o urare te lăsau să pleci. Dar nu mergeai preţ de un sfert de oră când la alt colţ de stradă dădeai nas în nas cu capra. Ţiganul începea la dobă, iar capra împopoţonată cu multe culori şi pocnind din botul lemnos, începea dansul ;
  Ţa  ţa ţa căptiţâ ţa
  Capra me-i di pi Somuz, îmvelitâ cu hurmuz
  cu hurmuz şî cu betealâ, capra me ti bagâ-n boalâ.
  Capra me-i din Dorohoi, tătâ puti-a usturoi
  capra me îi bolnăvioarâ, n-o băut apâ di-asarâ
  Ţa ţa ţa căpriţâ  ţa, pânî-n zori om colinda,
  pi la uşî pi la fereşti, pi la casâ boiereşti
  pi la geam şi pi la uşî, la moşnegi şî la mătuşî,
  pi la mândri gospodari, câ ni-a da vro doi creiţari...


    Îmi plăceau mascaţii, erau ca o vrajă, dar mă şi temeam de ei. Când mergeam cu uratul, ne feream din calea lor. Seara de ajun era tot un clocot în târgul Fălticenilor. Răsunau dobele ursarilor şi te înfiorau. Noi, cetele de copii mergeam doar pe strada noastră, pe Nuţu Elman şi uneori pe alta cât mai apropiată de... acasă. Când şi când se auzeau glasurile noastre reunite care încheiau urătura:
  Noi amu am mai ura, da mă tem c-a însara,
  că nu suntem di ici colea,
  suntem di la Galaţ, undi plouă cu cârnaţ,
  suntem di la Buda vechi, undi mâţa strechi
  şî mămăliga-i cât nuca, di-o păzăsc doisprăzăci cu măciuca...
  Ia mai îndemnaţ flăcăi şi strâgaţ cu toţii hăiiii!
  La anu şî la mulţ ani....

    Când auzeam dobele vuind, ne aciuiam repede în prima curte după poarta lăsată larg deschisă urătorilor. Inimile ne băteau cu putere şi abia respiram până treceau de noi. Se mai întâmpla să intre întreg alaiul urşilor, ori caprelor chiar, pe poarta după care ne ascunsesem noi.  Atunci tăceam chitic şi când ajungeau la uşa gospodarului, noi ţâşneam ca din puşcă şi ne depărtam. De mână cu tatăl nostru eu şi fratele meu mergeam la rude să-i urăm. Cel mai important era nenea Mihai Purdilă, fratele mamei mele...Stătea undeva pe Soldat Zamfir. Mă iubea cu patimă şi când îi spuneam urătura la fereastră  îl vedeam totdeauna plângând. Ştiam că plânge pentru mine, că-s orfană de mamă...Nu mai ştia ce să-mi mai dea din bunătăţile pregătite special pentru mine. La plecare îmi punea în buzunărel o hârtie de o sută, mă pupa pe obraz şi mă îmbrăţişa cu mare duioşie. De fiecare dată, în preajma sărbătorilor încă mai simt  mângâierea lui pe care timpul n-a reuşit s-o şteargă. Mai treceam apoi şi pe la Costică Andrieş, un verişor al mamei, care ne aştepta în fiecare an cu mare drag, apoi ne întorceam acasă. Aici mama încărca masa cu tot ce aveam mai bun. Noi încă nu ne repezeam să gustăm căci mai era ceva important de făcut. Pe la 11.40 înainte de schimbarea anului nou, tatăl meu ne strângea în jurul mesei, deschidea Biblia, ne citea un psalm frumos, de obicei PS. 23. Parcă-i aud glasul şi acum:
      Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă.Îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său....
      Când termina de citit ne plecam în genunchi şi tata mulţumea lui Dumnezeu pentru anul care îşi scurgea ultimile minute, pentru grija şi dragostea Lui faţă de noi şi îl ruga să ne ocrotească şi în anul ce bătea sfios la uşă. După el se ruga mama apoi noi cei doi copii, eu şi Gelucu, fratele mai mic. Aşa treceam noi pragul dintre ani şi acest frumos obicei l-am păstrat cu sfiinţenie şi l-am dat mai departe copiilor mei până în ziua de azi.
     Imaginile începură să se estompeze, femeia îşi şterse o lacrimă şi privi spre ceasul din perete. Uite, că a trecut de miezul nopţii, dar somnul nu-i coborî peste pleoape şi nici colindele nu se mai aud. Răscoli jarul din sobă şi mai puse un lemn pe foc, apoi se ghemui în fotoliul uriaş trăgându-şi pătura moale până sub bărbie. Au trecut atâţia ani, dar amintirile încă îi îmbrăţişează inima şi o întorc în timp...de parcă ar fi fost ieri...

elena marin alexe

Amintiri într-o toamnă târzie

Acasă la Fălticeni - ulei pe pânză - elena marin alexe

Ascult suspinul toamnei şi-aştept cu nerăbdare
Odihna lângă sobă Crăciunul cu ninsoare
Şi flori să-mi încrusteze ferestrele în noapte
Lângă-o cafea fierbinte să rătăcesc departe

Pe lângă uşă vântul iar trece supăratul
Eu îi ascult vuirea şi-mi ostoiesc oftatul
Pe orologiul vechi mi-alunecă privirile
Inima se deschide să intre amintirile

Copilăria-n poartă a prins din nou să bată
În braţele ei calde mă simt ca altădată
Când aşteptam pe uliţi lumina să se-aprindă
În noaptea de Crăciun să mergem la colindă

Acum e neagră noaptea ca smoala ce-i topită
O amintire veche mă-nvăluie-n ispită
La masa încărcată brăduţul luminează
Colinda lin se-aude mă binecuvântează

elena marin alexe

Moroşanu'

foto-Simona Oneţ

Căldura de afară aproape estompa aroma teiului înflorit, dominator şi prietenos, de la intrarea din parcul Sfatului. Se opri brusc şi-l privi pe omul din faţa ei cu stupoare. Imposibil..şopti printre dinţi, nu , nu poate fi el, Morosanu'...

     Aşa-i ziceam şi noi copiii, căci cum altcumva îi puteam zice? Umbla mai tot timpul beat, mătăhăind aproape şi lasa în urma lui un miros greu de definit, ceva între oţet şi fiere, scorţisoară, gunoi de grajd, busuioc şi câmp ud. Tot timpul era vesel, îi plăcea să stea la palavre cu toţi  copiii de pe stradă.
    Când deschidea portiţa, acasă la noi, striga:
       -O vinit Moroşanu Gheorgheeeee! Hai afarâ lumi bunâ!
    De sub pletele lungi negre, lucioase, şi mustaţa asemenea, te întâmpinau doi ochi cu o căutatură veselă, vicleană, sfredelitoare, de care scăpai cu greu.
Arăta ca un haiduc, deşi era trecut de 60 de ani. Cămaşa albă strălucea şi te surprindeau plăcut motivele naţionale de la gât, cusute cu moulinea de culoare neagră. Mijlocul îi era încins într-un chimir lat, din piele neagră, cam vechi, dar cu personalitate neştearsă de timp. Iţarii aveau o culoare incertă, ceva între alb şi gri oarecum, se observa că nu fuseseră spălaţi de ceva timp. Mai rar purta pantaloni, căci iţarii spunea el, fac parte din fiinţa lui. Dar dacă priveai la el te acaparau cizmele  din piele neagră, a căror talpă devenise de ani buni tot mai groasă din pricina tălpuirilor. Chiar vara oricât ar fi fost de cald, omul nu se despărţea de cizmele lui Bilgher...(sic).  În cămaşă cu cravată la gât rar îl vedeai, foarte rar...şi părea alt om.
    Venea la noi cam de două ori pe lună, întotdeauna băut, sau cu o sticlă de vin în mână. Nu bea niciodată altceva decât vin.
        -Eii, cel mai bun îi sângili domnului - spunea în gura mare, răspunzând parcă unei întrebări auzite doar de el.
      -Moroşanuu plăteşti, Moroşanu be! Ci nu vă convini? Staţ' şâ vă holbaţ' la mini cu ochii cât roata carului...Sâ vă dau mai ghini di-o pungâ di mentosani, ne apostrofa pe noi copiii.
    Se scociora prin cele două rânduri de buzunare şi scotea doi lei de hârtie pe care îi îndesa în mâna fratelui meu care era mai mic şi pe care îl adora, apoi cu faţa radiind de bucurie, ne surâdea pe sub mustăţi şi ne îndemna: Hai fugiţ' cî sî terminî bomboanili la băcănia ovreilor, la "Lilici". Noi îi zâmbeam mulţumindu-i cu un săru' mâna şi ne depărtam repejor spre magazinul celor două surori, dintre care cea mai tânără se numea Lilica şi care ne era tare dragă, nouă, copiilor.       Întotdeauna când ne cântărea bomboanele mai adăuga una două şi ne făcea complice cu ochiul. Aici găseam cele mai gustoase eugenii şi covrigi cu mac.

    Îl privea cu ochii mari deschişi, pe omul care se aşezase pe banca din faţa ei..şi nu pricepea asemănarea acestuia cu Moroşanu.Îşi şoptea în gând - nu , nu se poate , cum să fie el? Moroşanu e mort de mult ...dar cine este cel din faţa mea? Privirile nu voiau s-o asculte , ci rebele, se plimbau nestingherite pe chipul omului şi se împiedicau din cind în când, de cravata ce atârna strâmb la gâtul acestuia. Indiferent la tot ce era în jurul său , acesta morfolea o bucată de pâine pe care o ţinea pe un ziar, lângă el.

       -Tăticule...o vinit Moroşanu!
   Uşa se deschidea şi noi izbucneam în hohote de râs, când vedeam fruntea încreţită, înnourată a tatălui nostru, care neavând altă alegere ne poruncea să-i aducem un scaun musafirului...Nu-i plăceau vizitele acestuia, dar nu se putea împotrivi.Se cunoşteau de prea multă vreme, din armată...erau de acelaşi leat. La început cu oarecare sfială îi spusese să nu mai vină beat pe la noi, căci la noi nu se bea alcool şi că este mare păcat să-şi întineze trupul, să-şi distrugă sănătatea. Dar omul nici nu-l băgase în seamă ci venea când avea drum la fiul lui, care statea pe aceeaşi stradă cu noi. Cum noră -sa îl dădea afară pe poartă, se refugia în curtea noastră. Stia că nu va fi dat afară. Odată chiar îi strigase tatălui nostru:
     -Eşti pocăit şâ nu poţ' sâ-mi faci rău. Trebu' sâ fii bun cu mini şî milos, cum o fost Domnu Isus. Dacâ îţ mai greşăsc...mâi ierta, câ gura me îi cu pacati, da n-am sufletu' rău! Mai beu şâ eu....da nu fac rău la niminia.
    Cuvintele lui i-au făcut cale liberă în casa noastră. De multe ori când ploua afară, era primit în cămăruţa din curte, unde se adăpostea o zi, două, că nu voia să stea  mai mult. Tare îi plăcea mămăliga cu brânză dulce, dar şi borşul de fasole cu mult leuştean verde, presărat pe deasupra. Stătea extaziat în faţa mesei pe care trona roata galbenă, care îl fascina. Mânca fără să scoată un cuvânt, fără să privească la cineva, afară de farfuria din faţa sa. Când termina spunea Tatăl nostru şi îşi făcea trei cruci, apoi se ridica şi punea mâna pe sticla cu vin. Uneori treceau şi trei săptămâni fără să ne viziteze şi parcă ne lipsea ceva, ori ne îngrijoram pentru viaţa lui. Dar sosea pe neaşteptate, indiferent de oră.
    Când îl vedeau pe stradă, copiii strigau după el:
       - Moroşanuuuu, ti duci la nea Costică? Sâ ştii câ nu-i acasâ, dicât tanti Ileana cari li spală ţoalili...acu câ ţ-am zâs, ni dai doi lei sâ luăm nişti bomboani, da şâ nişti  covrigi...hai ni daiiii? Era adevărată sărbătoare când venea Moroşanu pe strada noastră căci toţi copiii jubilau, ba se mai şi certau, care să stea lângă el. Ştiau că nu vor pleca cu mâna goală şi oricum le erau pe plac snoavele pe care acesta le încropea spre amuzamentul lor. Se ţineau ca scaiul de el şi nu-l lăsau până nu băga mâna-n buzunare şi le dădea ceva. Abia când ajungea la poarta noastră îl lăsau în pace. Dar ştiam că şi lui îi plăcea să fie în compania lor, căci îi înveseleau ziua. De multe ori se aşeza pe iarba bogată la marginea şanţului şi toată liota de copii se aduna în jurul lui, rugându-l:
        -Hai, ni mai spui o povesti..câ ştii atâtea..hai ti rugăm, hai nu fi rău, se smiorcăiau pe lângă el.
    Avea mereu câte o snoavă şi când povestea, ochii i se luminau ciudat, de parcă basmul izvora din adâncimea lor, iar pe chip i se citea bunătatea sufletului, dar şi o umbră de tristeţe fără leac.
Când termina poveştile intra în curte şi se aşeza pe un scaun, cu sticla strânsă între picioare.Vinul negru se asorta cu cizmele lui, de care era tare mândru. Când ajungea la jumătatea sticlei începea să cânte, pocnind din degete:
        -căsuţa noastră cuibuşor di nebunii, ti aşteaptă ca sâ vii...căsuţa noastră...
       Era cântecul lui preferat. Aflasem şi de ce iubea acest cântec. De vreo 15 ani, nevastă-sa plecase cu altul şi divorţase de el. Copiii erau de partea ei, iar el a fost izgonit pe drumuri. De atunci vinul i-a devenit casă şi masă. Altceva nu-l interesa. Fusese cadru militar şi avea o pensie frumoasă.Se aciuiase pe un teren pe lângă Dumbrava Minunată, unde îşi făcuse o colibă din crengi şi paie, acoperită cu ţoale vechi şi bucăţi de plastic. Acolo îşi ducea zilele. Dar îi plăcea acest trai. Era pe sufletul lui. Acum singurătatea  i se potrivea ca o mănuşă, acestui om rebel care se autodenumea haiduc.
        Într-un an, în apropierea sărbătorilor de iarnă, fratele Orest Hapenciuc, pastorul bisericii noastre a invitat corul să meargă la colindă. Şi bucuroşi ne-am adunat : Anişoara Olaru, Maria şi Victor Croitoru, Gelu Poenaru, prietenele mele- Lidia, Otilia, dar şi copii - Dinu, Otniel  şi alţii, iar alăturea de ei eu şi tatăl meu, care avea o voce de tenor, care ne acoperea aproape pe toţi. Mergeam în special la oamenii mai bătrâni şi neajutoraţi. Pe lângă colind, duceam cu noi şi câteva pungi cu dulciuri: cozonac, prăjiturele de casă, mere, nuci, cu care le mai bucuram celor necăjiţi sărbătoarea Naşterii Domnului. Era o iarnă bogată în zăpadă şi nu era aşa geroasă, ca alte ierni, de prin nordul Moldovei.
    A fost adevărată aventură, pentru noi cei mai tineri. La un moment dat, am ajuns şi în preajma locului unde se afla vestita colibă a lui Moroşanu şi fr. Orest a propus să-l colindăm şi pe el. Ne-am apropiat tiptil de colibă şi am văzut că pe lângă cârpa de la intrare, ieşeau aburi...Afară era cam frig. Colindul nostru a început timid, apoi vocile ni s-au împletit ca o cunună a bucuriei şi aproape că am uitat unde ne aflam...
        Vrut-a Domnul să se nască
        În coliba păstorească
        Fiul Lui cel sfânt venit pe pământ
        Să ne mântuiască...
     Cănd ultimile acorduri s-au stins, cârpa de la intrarea colibei s-a dat la deoparte şi l-am văzut.
Plângea cuprins de deznădejde. Ne privea de parcă îi făcuserăm un palat, aşa era de fericit. Printre şuviţele de păr negru, ca o claie, neîngrijită, ochii lui surâdeau sub ploaia lacrimilor mari, grele, cât bobul de mazăre aproape. A fost prima oară când îl vedem plângând.
     A fost şi ultima oară când l-am mai văzut.
    
   Cufundată în amintiri nici nu observă că omul de pe banca din faţa ei, plecase între timp.  Începu să se întrebe dacă chiar stătuse cineva acolo...Să fi fost doar aripa amintirilor...?
Se ridică agale, afundându-se pe alea umbroasă. Dar ochii negri sfredelitori, încă o urmăreau numărându-i paşii.

proza -Elena M . Alexe

Mama Senciuc

Cu mama Senciuc

Încă de pe la sfârşitul lui cireşar, parcă ne dădeam întâlnire, în cimitirul evreiesc aflat la capătul străzii Broşteni, din vechiul târg al Fălticeniului. Apăream unul câte unul, la uşa Domnicăi Senciuc, o ucraineancă bătrână,cu faţa veselă, mama a 6 copii, care administra cimitirul evreiesc şi care locuia acolo în clădirea mare împrejmuită de un gard înalt, cenusiu, din piatră, pe care l-am sărit de multe ori şi eu şi alţi tineri din micul orăşel. Tare ne mai plăcea să mâncăm la grămadă, alături de copiii ei: Nicu, Gelu, Nina, Victoriţa, căreia noi îi spuneam Toalea, şi Ion.Uneori eram câte 8-10, în faţa mesei modeste din lemn nelăcuit, aşteptând farfuria cu bunătaţi, rupte din sufletul bun al "mamei Senciuca", aşa cum îi spuneam mulţi dintre noi. Ce bucate gustoase încropea! După ce mâncam o luam "razna", pe aleile cu iarbă moale şi deasă străjuite de castani şi tei uriaşi . Nu ne era frică să cutreierăm aleile, parcă nesfârşite, tăcute, răcoroase, încărcate de mister. Rămâneam rupţi de lume, ascultând din gura bătrânului rabin, despre drama neasemuită a familiei lui. Ne aşezam ore întregi, muţi în faţa mausoleului, unde zac îngropate, zeci de kg. de săpun...atât cât mai rămăsese din unii evrei deportaţi la Auschwitz. Glasul tărăgănat, cu accent semit, depăna scene ca dintr-un film de groază. Acolo cred că am facut cunoştinţă, mulţi dintre noi, cu drama omenirii.
De multe ori o ajutam pe Senciuca la curăţit mormintele, la pus flori sau la cosit iarba.

Cu Lidia şi Otilia Hapenciuc 1968

Cuprinşi de un aer solemn, alergam la marginea cimitirului, acolo unde începea dealul Spătăreşti şi culegeam braţe cu flori să punem la mausoleul micuţ, dar şi la alte morminte mai vechi. Mergeam în pelerinaj şi citeam numele evreilor pe care îi cunoscusem şi care plecaseră dintre noi: Bercu, Şmil, Leib, Ştrul, Şelima, Meir şi mulţi alţii. Lăsam câte o floare la fiecare ..
Ne întâlneam în zilele toride ale verilor, cu vecinii Dănuţ şi Gigi Buta şi copiii familiei Muziciuc, ori cu fete şi băieţi de pe străzile din împrejurimi şi ne petreceam ore nesfârşite, plimbându-ne, povestind, citind, pe sub umbra fără cusur, a teilor, bătrâni şi impresionanţi prin statura lor uriaşă, impunătoare.
Mă şi îndrăgostisem de fiul ei Ion, un tânar de statură joasă, dar cu suflet mare şi faţa frumoasă, zâmbitoare (semana cu mama lui) încadrată de păr blond, auriu. Ca orice dragoste juvenilă, a trecut repede, o ploaie de vară, lăsând în urmă doar o prietenie bazată pe frumoase amintiri.
Gard în gard cu cimitirul stătea familia Hapenciuc, o altă familie de ucraineni, cu a căror copii, în special cu Lidia si Otilia, eram prietenă bună. Ne plăcea să ne revedem cât mai des şi aproape că făcusem un obicei din întâlnirile noastre din cimitir. Otilia era mai expansivă în timp ce sora ei, Lidia, era mai tăcută, o fire interiorizată, complet opusă mie, care aş fi socializat imediat cu tot ce avea suflare, ba chiar şi cu natura splendidă, apropiată sufletului meu. Când scriu, mă doare tăcut, dorul de acele vremuri, acei oameni, care timp de mai multi ani, cei mai frumoşi pot spune, s-au intersectat cu viaţa mea.
Cu Lidia, am fost colegă de clasă câtiva ani, din cl. I-a până prin a 3-a. Plecam împreună dimineaţa şi cum şcoala era la celălalt capăt al oraşului, ne opream la fiecare cişmea să-mi spăl eu cizmuliţele de gumă.De fapt aceste cizmulite, aveau lipite pe ele o vulpită albă, iar aceasta se murdărea uşor priin noroiul uliţelor şi eu trebuia să le spăl mereu.Cum Lidia era cu mine, o opream şi pe ea. Ajungeam la şcoală cu întârziere de fiecare dată. Învăţătoarea bătrână, d-na Grigorescu, ne oprea în faţa clasei şi ne poruncea să întindem palmele.
În mâna ei se lăfăia o linie triunghiulară, spre care noi priveam cu spaimă, ştiind ce o să urmeze, încercând să întârziem momentul dureros...
Lidişca era mai timidă şi ascultătoare, ţinea palmele întinse, iar dupa prima lovitură urmăream cum pielea se colora în roşu, iar palma se umfla sub privirile noastre speriate. Eu mai fentam, retrăgeam palma chiar când linia ucigaşă era deasupra ei şi rareori nimerea ţinta. Atunci exasperată de nereusită, mă aşeza la colţ, intr-un picior, sau cu genunchii pe coji de nuci. Acolo stăteam până la sfârşitul orei. Când mă ridicau colegii, genunchii mei arătau ca o dantelă.. Asta se petrecea de câteva ori pe lună, mai ales când timpul era ploios.
Fălticeniul era pe atunci un oraşel multietnic, în care pe drept cuvânt oamenii împărtaşeau unii cu alţii, viaţa de zi cu zi, cu bunele sau cu relele ei. Era ca o mare familie, căci toată lumea cunoştea aproape pe toată lumea. Iubirile, nunţile, înmormântările dar şi certurile aveau ceva în comun - membrii comunităţii. Trăiau aici laolaltă evrei, români, ţigani, ucraineni, greci, lipoveni şi nemţi.
Participam alăturea de vecini, la bucurie dar şi la necaz. Fiecare ştia despre celălalt destule amănunte, cunoscându-i obiceiurile, religia, datinile..
Când fugea de acasă, tanti Coca lu' Suman, o nemţoaică frumoasă foc şi se ascundea în şura lu' baba Bidirel, o ţigancă bătrână, mătuşa celebrului viorist, Alexandru Bidirel, toată strada fremăta. Gelozia bărbatului ei, nea Suman, fost poliţai, acum cărăuş de lemne, era cunoscută în aproape tot târgul. O brută de om, vulgar şi fustangiu, un mitocan care dispreţuia tot ce era sfânt şi care dis de dimineaţă, în loc de rugăciune, suduia, de biserici, Dumnezeu, mănăstiri şi sfinţi, ca să nu mai zic, de neaoşa înjurătură cu trimiterea la origini.. pe care o molfăia cel putin de 30 ori pe zi.
La un moment dat, soacră-sa care era de fapt sora mai mare a Cocăi, îmbătrânită de zile, nu mai făcea faţă treburilor gospodăriei lui şi bruta fără pic de omenie, a aruncat-o ca pe un sac de cartofi în cărută, a acoperit-o cu o pătură ponosită şi a dat bice cailor, care nu s-au oprit până la Sasca, la azilul de bătrâni demenţi.Vecinii au asistat înmărmuriţi cu mâinile la gură.
Cum se întâmpla ceva nou, cum afla întreg târgul şi vestea căpăta consistenţă, mergând din om în om, dublându-şi încărcătura emoţională.
Aşa a fost şi cu zvonul, că dom' ofiţer Ţanţu are două neveste? Una, care era nebuna străzii, noastre, fata lu' madam Tanasă, (o lipoveancă, de unde cumpăra toată strada haţmaţuchi, dar şi liliac roşu bătut ) şi o a doua, pe-o altă stradă din oraşel. Bietei nebune nimeni nu-i mai ştia numele adevărat. O vedeam trecând pe stradă, privind în gol, morfolind câteva cuvinte în vârful limbii.. Cândva fusese tare frumoasă, spuneau bătrânii. o fostă miss, soţie de ofiţer, mlădie ca o nuia de alun, cu ochii albaştri şi o privire sub genele lungi, care te încremenea şi te lăsa fară grai. Îmbrăcată în alb, cu părul lung, negru, ca noaptea, mergea călare pe un cal alb, alături de soţul ei, care o idolatriza făcându-i toate voile.
Războiul, însă a fost ghilotina, care a despărţit-o brusc, de realitate. Într-o zi primi veste de pe front, că soţul i-a decedat. Mintea ei nu a suportat vestea şi totul în jur s-a transformat într-o nebuloasă. Părul i-a albit într-o singură zi, iar privirile altădată oglinzi de cleştar, i-au devenit opace...până şi albastrul lor s-a decolorat şi nu au mai vrut să mai privească cerul.
Căpătase o manie. Ori de câte ori întâlnea un cuplu, care se plimba ţinându-se de mână, devenea fiară. Sărea la tânăra respectivă cu pumnii cu unghiile, obligând-o să plece de lângă partener. Îngăima blesteme dar şi vorbe în care sfinţii ori Maica Domnului erau când adulaţi, când insultaţi prin vorbe grele, necugetate. O urmăream adeseori, trecând pierdută prin faţa porţii noastre. Uneori mă apropiam de ea cu vorbe blânde, încercând un gest de mângâiere. Atunci i se luminau ochii şi buzele murmurau , Dumnezeu..El.. cu cetele de îngeri..El ne dă viaţă, El ne iubeşte..
Când soţul ei, ofiţerul, s-a întors de pe front, era prea târziu. Femeia nu şi-a mai revenit niciodată, ci a rămas dureros de captivă, într-o lume a ei, interzisă altora, dar el nu a părăsit-o, ci a ramas lângă ea şi lângă bătrâna lui soacră, îngrijindu-se de traiul lor zilnic. Lumea îl vedea plecând seara şi întorcându-se dimineaţa pe la 10.00.Când s-a aflat, că are viaţă dublă, că mai are o soţie cu care locuieşte pe alta stradă, oamenii nu l-au mai privit cu simpatie şi nu i-au mai dat bineţe.
Aşa-i lumea! Parcă el avea vreo vină? Nu. Vina o purta războiul, dar într-un oraşel mic toată lumea "are grijă" de toată lumea..
Aici zvonurile circulau cu viteză ameţitoare, deşi încă nu se inventase telefonul mobil.
Doar noi, adolescenţi pe atunci, aveam alte preocupări, iar prieteniile se împleteau una după alta, una mai frumoasă ca alta..
Locuiam pe o stradă spre marginea Fălticeniului, la o aruncătură de piatră de dealul Spătăreşti, deal care încheie parcă haina frumosului ţinut moldovenesc, de care dorul mă va lega iremediabil pentru totdeauna.
Şi acum mă întreb, de ce oare alegeam cimitirul evreiesc drept loc al peregrinărilor noastre? Nu cunosc motivul celorlalţi, dar pentru mine acest loc era şi relaxare şi odihnă ; şi refugiu şi inspiraţie. Aici mă simţeam liberă cu adevărat, într-o lume doar a mea, unde puteam vorbi cu păsările de tot soiul, sfătuiam cu iarba la umbră şi declaram iubire veşnică florilor de câmp care pictau împrejurimile într-un covor multicolor. Locul se deschidea înspre poalele dealului şi parcă se înfrăţea cu acesta, în fiecare primăvară, prin tăpşanul verde, întins până la locul unde se lua de mână cu zarea albastrului ca de sidef.
Întinsă pe un ţol luat de la Senciuca citeam ore întregi, ori adunam floare de tei toată ziulica împreună cu Gelucu, fratele meu mai mic, în compania prietenilor veniţi la întrunirea de taină, cu vântul, trandafirii, iarba şi nu de puţine ori încropeam un cenaclu adhoc în care cântecul şi poezia erau pe primul loc între preferinţe.
Aici am deprins graiul naturii şi m-am identificat cu ea. Eu cu ea într-o singura împletitură ce va dăinui cât voi atinge cu privirea seninul cerului. Binecuvântate au fost zilele petrecute acolo, alături de prietenii care preţuiau natura şi peregrinările. Pentru unii era de mirare cum puteau să ne crească aripile tinereţii, într-un loc unde până şi pietrele plângeau, împletind griul lor postum cu verdele speranţei ce se legăna pe crengile arborilor bătrâni.
Zilele trecute am primit veşti despre Mama Senciuc. A îmbătrânit, dar aşteaptă ca în fiecare an, să-i deschidem uşa, ori să mai sărim gardul de piatră cenuşiu, care dacă ar putea vorbi, ce multe ar mai povesti..
Poate că vara asta dorurile ni se vor depăna iarăşi pe aleile umbroase, atât de tainice şi odihnitoare ca altădată..

Nuvelă - elena marin alexe

La bâlci

Ce freamăt se aşeza pe oraş, odată cu sosirea anuală a bâlciului, sau iarmarocul , cum ziceau bătrânii. Când se apropiau zilele temeiului, adică hramul de Sf.Ilie de pe 20 iulie, micul oraş renăştea parcă, lăsându-şi zdrenţele cernite ale fiecărei zile, îşi lua haine de sărbătoare. Şi când spun asta, ştiu ce spun...
Cu o săptămână înaintea temeiului, străzile din apropierea terenului unde se instala bâlciul erau pline de forfotă şi culoare.
Femei venite din satele din jurul Fălticeniului, de prin Mălini, Sasca, Tarna Mare,Ipoteşti,Mitoc, Bosanci, umpleau gardurile înveşmântându-le, cu neasemuite covoare moldoveneşti, cu deosebită alesătură ţesute la războaiele de prin casele  gospodinelor harnice si grozav de iscusiţe. Pe marginea drumurilor stăteau la umbra copacilor căruţele ţăranilor, care veniseră la târg în zi de sărbătoare. Caii se odihneau lângă ele cu fân proaspat la bot. În căruţe erau de toate, de la brânză, până la mere, pere văratice, cu care femeile, îmbracate în cătrinţă şi ie, frumosul strai bucovinean, îndemnau trecătorii:
-Hai la brânzâ bunâ! Hai la meri murati...!
Era o privelişte încadrată de un zumzet continuu şi o paletă de culoare de care mi-e tare dor, pe care nu am mai văzut-o de peste 30 de ani. Era bâlciul aşteptat de întreaga suflare din targul Fălticeniului.

Odată intrat în vârtejul uman care se înghesuia să intre pe străduţa îngustă care ducea spre iarmaroc, erai prins ca într-o sarabandă a reclamelor strigate alandala şi pe care urechea le aduna în buchet:
-Hai la meri dulci- Rahat cu apâ reci- Veniti la "zidul curajului"- Hai să vedeţi  femeia cu coadă de peşte- Roata norocului băieti- Zahăr vată copii- Ciubucuri- Bere reci la halbă – Tiribomba - Mici mititei dragii mei - se auzea in acelaşi timp si toate odată te îmbiau şi te prindeau parcă în mrejele lor, fără putinţă de scăpare. Stăteam mult timp în faţa bazarelor la trasul la ţintă,  aşteptând să cuceresc trofeul care era o figurină de gips divers colorată, sau mergeam la unul din cele patru circuri, în fiecare seară. Totuşi, Gică, cel cu cap de bou , un  bărbat cu jumătate cap de om şi jumătate de bou, era atracţia principală care putea fi urmărită la - zidul curajului.
Aveam timp pentru toate şi plecam cu prietenii când se stingeau luminile la Iujul cel mare.
Dar, dintre toate zbânţuitorile, (asa le numeau oamenii)  maşinuţe, căiuţi, bărci cu care te puteai da peste cap, valurile dunării, roata şi altele, de departe cel mai apreciat era Iuju'  Mare, lanţul care aduna cei mai mulţi tineri. Numele  i se trăgea de la bâlceanul bătrân, care deţinea 3 lanţuri, unul mare şi două mai mici. În Iuj îmi plăcea să zbor dacă se putea şi câte două ore pe seară...facând pe viteaza, învârtind-o pe vecina mea şi pe alte fete din cartier, pâna le apuca ameţeala. De acolo de sus, agaţată pe scaunul legat cu lanţ, vedeam altfel oamenii şi mă simţeam atât de liberă...atât de puternică.
Când turul se termina şi coboram pe pod la Iuju, purtam în suflet o uşoară părere de rău. Mă prindea însă tumultul şi uneori era atâta gloată, încât cu greu răzbăteam prin mulţimea fremătătoare într-o înghesuială gen -om la om-, care se unduia ca valurile marii şi te purta cu ea...
Parcă îl şi aud pe nea Nicanor strigând ca un adevărat negustor şi invitând lumea la delicioasele seminţe de dovleac prăjite:
-   Numa nu ma navaliţ' câti şăpti, opt, viniţ'!
Şi lumea chiar dădea năvală. Se cumpăra orice, chiar de nu-ţi trebuia musai.

Toate resursele băneşti erau epuizate repede şi fără păreri de rău. Unii veneau la bâlci doar pentru a asculta muzica şi pentru a se întâlni cu prieteni dragi.
Seara, de pe la ora 5, era un adevărat pelerinaj, un du-te vino continuu.Treceau prin faţa casei noastre oameni de toate vârstele, de la bătrâni până la copii care abia mergeau în picioare şi toţi se grăbeau spre bâlci. Fiecare era îmbracat în cele mai frumoase haine, ca la o paradă a modei autohtonă, aşa arătau trecătorii de pe strazile fălticinene timp de două trei săptămâni, cât ţinea iarmarocul.
Dar de departe cel mai atrăgător loc erau  străzile din împrejurime, acolo unde arta adevărată vorbea prin frumuseţea culorilor din carpetele, covoarele şi preşurile de diverse mărimi, aşezate pe gardurile gospodarilor, cu acceptul acestora, căci deh, doar e mare târg de Sf. Ilie!

Oftez, împăturind covorul vechi cu trandafiri rosii pe fond negru, rămas de la mama mea şi parcă ascund cu el clipele frumoase de demult, care mă cheamă din timp în timp să deschid uşa inimii, pentru aducere aminte.

elena marin alexe