Refugiul

Rafalele vântului o făcură să grăbească pașii. Dorea să ajungă mai repede acasă, la adăpost de urgia de afară, care parcă nu mai contenea de câteva ceasuri bune. Beba, prietena ei , o grecoaică micuță , dar cu suflet mare se rugase de ea minute întregi:

Hai , mai rămâi...că poate se potolește vântul ăsta spurcat...haiii...cum să pleci acasă pe vremea asta? Să nu ți se întâmple ceva rău pe drum...cu durerea ta de cap, care te chinuie de câteva ore.Îi plăcură vorbele amicei, dar prefera să meargă acasă la ea. Acolo era refugiul ei și putea să se gândească în liniște la ultimile întâmplări care veniseră pe neașteptate și aproape că o striviseră...Abia ieșită în stradă , după câțiva pași, gândurile o copleșeau , o invăluiau , îi biciuiau inima. Auzi într-un târziu telefonul. Cu mâini febrile il scoase din buzunarul hainei și ...auzi vocea ingrijorată a prietenei:

-Sună-mă imediat cum ajungi acasă...să te știu la adăpost ... aș fi vrut să găsești adăpost pentru suflet în casa mea și măcar o vreme să uiți...în fine...ai grijă nu uita să te odihnești bine...Îngăimă...un da, nu uit, draga mea, și închise, oftând adânc. Își cernu amintirile:

Refugiu, scăpare, loc de adăpost, e locul spre care alerg, uneori doar cu gândul înfiripat în nemiloasele clipe de tensiune, cu care nu de putine ori mă confrunt pe parcursul vieții ăsteia.
Cand mă simt confuză, imi e tare greu să mă decid incotro să apuc, mai ales atunci cand gândurile și sentimentele devin din ce in ce mai contradictorii ca și acum când inima mea este contopita intr-o lupta chinuitoare cu propriul eu. Incerc să mă desprind de 'mine' și să scotocesc adânc in odaița intimă a ființei mele și vai câte lucruri, câte gânduri, câte sentimente aproape necunoscute mie, mă invadează brusc și ma fac să nu mă mai recunosc. Realizez repede că ma aflu într-un mare impas și incep să caut rezolvarea cea mai rapidă cu putință. Acum parcă e mai greu...ca niciodată. Nici vizita la buna prietenă nu a rezolvat nimic.
-Ce bine ar fi, dacă aș avea un burete umed.....gândi cu voce tare, să sterg repede, tot ce nu-mi place, toate slăbiciunile care mă împiedică să văd lucrurile clar, așa cum sunt...In adancul fiintei mele, mă vreau învingătoare cu mine în primul rând, dar e o luptă grea, foarte grea, cea mai grea și oricât m-aș strădui, nu găsesc sprijin și refugiu perfect, să pot depăși în timp util toate temerile, toate nemulțumirile, toate greșelile și toate durerile, îndeosebi cele nespuse. Am căutat adăpost, sfaturi mângâiere, înțelegere, dar am gasit doar o timidă consolare de moment iar eu vreau ceva mai mult, mai absolut,să zic așa...ceva care să mă transforme într-un om puternic, să nu-mi mai plâng de milă...Știu, există un loc de refugiu...unic, la care orice om ar trebui să alerge mai înainte de a-și epuiza ultimile puteri...refugiul perfect...există Cineva care iubește necondiționat, care ascultă, dă cele mai bune sfaturi și eliberează sufletul de strânsoarea durerilor ...care cândva chiar si de pe cruce a absolvit talharul și i-a dat speranță...
Versetul din Isaia, îi juca înaintea ochilor :Totus El suferintele noastre Le-a purtat si durerile noastre Le-a luat asupra Lui ...El, Domnul Cristos, Refugiul Absolut.

Oare mai sunt oameni care să bea tristețea ca pe apă, așa cuum o face ea? Copleșită de gânduri, în dialogul cu ea, nu observă că începuse viscolul. Vântul înghețat o lovea în față și usturimea o făcu să lăcrimeze. Mai avea puțin și va ajunge acasă, își spuse ca să prindă curaj.

La colțul străzii, învelită într-o pătură se clătina o măgâldeață.

-Ce faci aici copile...pe vremea asta...? Tu nu ai casă, părinți? Vru să treacă mai departe, grăbită de necazurile ei, dar vocea copilului o opri în loc:-Tanti...eu am numai mamă , dar...mama este bolnavă și nu avem pâine...poate ai mata ...scânci mogâldeața. ..Ceva se frânse în ea. Se apropie ce copil și văzu că dârdâia din tot corpul micuț și neajutorat. Înfășură pătura mai bine în jurul copilului și o împinse instinctiv înainte, spunându-i:

-Hai cu mine! Te rog ...hai, vedem noi ce facem...

Ajunseră repede. Desfăcu pătura de pe copil și atunci văzu că era o fetiță, îmbrăcată sumar, cu picioarele goale ...în niște încălțări prea mari pentru ea. O așeză pe canapea în bucătăria mică, dar primitoare. Dădu drumul la aragaz și puse ibricul de ceai. Îi puse fetiței dinainte o tăviță cu pișcoturi, ce mai rămăse de la sărbători și o căniță cu ceai. Nu trebui să o invite, căci micuța se repezi la dulciuri și se grăbi să sorbească din ceaiul cald.

-Cum te cheamă, micuțo?

-Florica, doamnă! Dar mama îmi spune Icuța...

-Am să-ți spun și eu tot Icuța, vrei?

-Sigur că vreau...vreau, dar mai aveți ceva să mănânc? De ieri nu am mai gustat nimic...nici mama...și o lacrimă se ivi la colțul ochilor micuței musafire. Ii umplu farfurioara cu biscuiți.

O privi hipnotizată câteva clipe, apoi se repezi la cămară. Într-o sacoșă îngrămădi de-a valma : făină, cârnați, slănină afumată, orez, o sticlă de lapte, una de uiei și cartofi. Căută prin dulapul de haine și scoase câteva lucrușoare cu care o înveșmântă pe copilă. Găsi și niște șosete de lână mai mici. Când să iasă pe ușa cu micuța, își aminti brusc:

-Mama ta are febră? Să iau cu mine niște medicamente, spuse și deschise la iuțeală un sertar de la comodă de unde își umplu buzunarele. Micuța o privea cu ochii mari și calzi...

Mergeau repede spre casa Icuței. Inima îi bătea năvalnic. Un zâmbet îi inflori pe chip. Găsise refugiul. Era ascuns în dragostea față de aproapele.

elena marin alexe

ERAM ȘI PARCĂ NU ERAM EU

Parcă se făcea că mi-a alunecat piciorul
în marginea prăpastiei și hăul întunecos
a rânjit de neliniștea inimii mele
Ca un om beat m-am clătinat din adâncul ființei
dar nu m-am oprit să sorb din cupa amară
În zare defilau brazi înalți și mă chemau
să urc trepte diafane
O clipă am plâns
sub îmbrățișarea sufocantă a dezamăgirii
care îmi inundase poiana speranțelor mele
Apoi am auzit dulceața glasului Tău Doamne
strigându-mi numele
Eram și parcă nu mai eram eu
până mi-ai întins masa ospățului împărătesc
mi-ai uns capul cu undelemn
în semn de înaltă cinstire care obligă
atunci mi s-a făcut foame de Tine
de viață veșnică, de bucurie
M-am trezit urcând treptele

elena marin alexe

Am cuvinte prea puţine

 În faţa Majestăţii Sale,
Mă plec acum pân la pământ,
Azi, la picioarele-I preasfinte
Depun al biruinţei gând...

Mă dăruiesc în totul Ţie,
Recunoştinţă îţi ofer,
Căci m-ai salvat din negre valuri,
Mi-ai arătat drumul spre cer.

Aş vrea să-Ţi mulţumesc, de-apururi,
În dreptul meu, ai scris iertat,
Când nu aveam nici o speranţă,
Tu sufletul mi-ai mângâiat.

De jos, lovită şi murdară,
Cu răni adânci, cari mă dureau,
Nu îndrăzneam să ridic ochii
Spre cei care mă copleşeau.

Cu lacrimile curse-n taină,
Ştergeam al vieţii legământ,
Descătuşată de Iubire,
De Dumnezeu, de tot ce-i sfânt.

Ca frunza-n vânt, în letargie,
Stam agăţată fără grai,
Căzută la pământ strivită,
Mai aşteptam un strop de rai.

Anostă-mi era existenţa,
Amară apa ce-o sorbeam,
Tristeţea-n jurul meu ţesuse,
O pânză deasă, nu vedeam,

Că ochiul Tău privea spre mine,
Iar mila Ta ţăşnea-n eter,
Habar n-aveam că mâna-Ţi Doamne,
Scria numele meu în cer.

Şi a venit o zi, măreaţă,
Când am gustat iubirea Ta,
Azi roua bucuriei mele,
Stă martoră la Golgota.

Ştiu, am cuvinte prea puţine,
Să-Ţi mulţumesc îndeajuns,
Dar am să-mi plec mereu genunchii,
În cămăruţă, în ascuns.

elena marin alexe

Scrisoare deschisă către Ghiţa Ovidiu, Sf. Treime Galaţi

Încă aştept un răspuns de la dv.


Domnule Ovi



Cind ne-am văzut ultima oară în sept. 2004, într-o situaţie delicată pentru Betania, din Focşani ne-aţi spus aşa:
  -Peste un an vom vedea de partea cui este adevărul. Dacă lucrarea va lua amploare, înseamnă că eu am avut dreptate, dacă nu ...Se va vedea.

Am lăsat să treacă nu un an, ci 10 încheiaţi şi daţi-mi voie să vă întreb, acum, în 2015, dacă aveţi curajul răspunderii, privind în urmă, dar şi în prezent să spuneţi deschis, de partea cui a fost adevărul? Ştiţi, de ce s-a distrus aproare totul? Pentru-că aţi zidit pe nisip şi chiar pe nisipuri mişcătoare...Ştiţi bine la ce mă refer, domnule Ghiţă, Ovi! Nu v-a păsat prea mult. Aveaţi interese şi preferinţe proprii - Tonică, Luminiţa, Danţuş.
Cred că ştiţi ce viziune asupra vieţii are acum,discipolul dv. preferat, care se ocupa de catiheză, dar avea şi sarcina să frângă pâinea, Luminiţa Obreja, nu? Dacă nu ştiţi ceea ce mă cam îndoiesc intraţi pe pagina ei de facebook, să vedeţi cât de interesată este de orice, în afară de mântuirea ei, cum ar fi:  Studiul Conştiinţei Cuantice,
http://www.gammainstitute.ro/ro/blog/sas-curs-de-transformare-mentala-si-activare-sinelui-0
Cei ce am plecat de la Betania, destul de mulţi, într-o disperare, debusolaţi, alungaţi de faptul că aţi fost părtinitor faţă de aroganţa şi mitocănia unui om bolnav, ca Emanuel Tonică,  dispreţul, îmgâmfarea şi minciunile lui Iulian Danţuş, ori purtarea neruşinată a Luminiţei Obreja, şi-au găsit refugiu în Dumnezeu şi braţe primitoare, pline de adevărată dragoste şi sfiinţenie. Excepţie fac câtiva, cum ar fi, Lidia Stănchescu, Dănuţ de la Odobeşti şi soţia lui, Vali şi alţii,  care au rătăcit cărarea, s-au pierdut pe drum ... Dar nu cred că vă mai interesează.
Pe mine mă doare, încă, starea incertă a Betaniei şi sper că lucrurile vor lua o altă turnură, dacă se va ocupa de "ea" un  om cu har, cu MILĂ ŞI DRAGOSTE, dar şi responsabilitate în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu.
Aş vrea să vă întreb ceva:
- Nu vă mustră conştiinţa? Vă temeţi cât de cât de Dumnezeu, ca să vă cereţi iertare de la cei ce au avut de suferit din pricina  indolenţei a nevegherii şi a părtinirii de care aţi dat dovadă? Dacă nu aveţi, atunci mi-e milă de dv.

PS. Aş fi putut să dau detalii asupra celor întâmplate, dar le ştiţi dv. foarte bine.Aş putea să scriu un roman pe acest subiect, dar nu ar fi încurajator pentru sufletul cititorilor. 
E trist bilanţul. Dintr-un locaş plin, au rămas doar câţiva, atât cât să-i numeri pe degete. Sunteţi mulţumit acum? V-am văzut recent într-o fotografie. Constat, că aţi slăbit şi fizic… 

Aştept un răspuns, sincer, de la dv. Adresa mea - ellylena@yahoo.com

Elena Marin Alexe

Priveşte, e toamnă

Priveşte, nucul se dezbracă,
rupându-şi mantia-n fâşii,
mai frânge vântul câte-o cracă
în dimineţile pustii.

E toamnă, câmpul se usucă
şi păsările pleacă-n stol,
un dor de TIne mă apucă,
te rog, trimite-mi azi un sol.

Priveşte, geamu-n care ploaia
loveste astazi nemilos,
tăcută, scap din mână foaia
pe care-am scris un gând frumos.

E toamnă, Doamne, vremea zboară,
eu mă apropii de apus,
nu vreau să-mi moară bucuria,
în mine nu-i nimic ascuns

Priveşte, cum gândul mă leagă
de sferele cerului Tău,
nu-i nimeni să mă înţeleagă
şi lacrima-mi curge pârău.

E toamnă, iar veştile proaste
aruncă.n hăuri pacea mea,
mă-nconjură zile nefaste,
să nu pot, să văd faţa Ta.

Priveşte, la ruga fierbinte
ce-mi spală obrazul în zori,
e greu să fii astăzi părinte,
să-ţi treacă prin suflet fiori.

E toamnă, priveşte spre mine,
uscată-s ca floarea pe câmp,
de vânturi m-ascund doar în Tine,
aştept o fărâmă de timp.

Priveşte, cum inima-mi plânge
de toate problemele lor,
spre ei soare dulce răsfrânge
şi vindecă răni care dor.

E toamnă, la vremea-ncercării,
adună-Ţi tot grâu-n hambar,
deschide larg uşa-ndurării,
întoarce-i la Marele Har.

Priveşte, din ceruri şi iartă,
cu dor Te aştept ca să vii,
de vrei să-mi mai baţi iar la poartă,
pe suflet să-mi cerni bucurii.

elena marin alexe

Votul 16 nov. = gust amar

Se apropie ziua decisivă a votului, în al doilea tur, când românii îşi vor alege preşedintele. Din păcate toată mass media colcăie de injurii, caricaturi, grosolănii, ce mai...mizerii care fac deliciul unei categorii de cetăţeni, ori sila altei categorii. Atâta mizerie la purtător nici că se mai poate vedea, ca la alegeri. Mă apucă ruşinea că sunt aparţinătoare a acestei naţiuni. În nicio ţară democrată nu se ţese aşa duşmănia, ca la noi..Ba, nu-i deajuns că politicienii se scarpină ca de râie şi se împroaşcă reciproc cu jicniri şi lovituri sub centură, că mai nou se implică şi capii bisericii ortodoxe, aducând zâzanie printre români, în loc să semene iubirea de aproapele, aşa cum porunceşte Dumnezeu.
 Nu toţi românii sunt creştini ortodoxi, ci o mare parte sunt , catolici, protestanţi, neoprotestanţi, adventişti, ca să nu mai spun că mai avem şi populaţie necreştină, dar, care face parte din naţia noastră. De ce se "anatemizează" românii care nu au religia ortodoxă? Ce, sunt mai puţin români, decât ceilalţi? Discrepanţa asta dă naştere la ură şi aruncă poporul român în două tabere. Dacă alesul va fi din PSD,  care vor fi urmările pentru creştinii neortodoxi, după alegeri?
Nu dă deloc bine amestecul bisericii ortodoxe în politică? Oare se urmăreşte chiar dezbinarea? Îi invit să recitească 1 Corinteni cap 13.
Toate cultele creştine şi necreştine trebuie să militeze pentru pace şi înţelegere între români.

Dacă Dumnezeu ar fi vrut unicitate şi nu diversitate, ne-ar fi făcut pe toţi de-a valma, să avem acelaşi chip, aceeaşi culoare...şi ce plictiseală ar fi fost. Dar Dumnezeu a iubit diversitatea şi în regnul animal şi în cel vegetal, iar oamenilor rar le este dat să semene perfect unul cu altul.  Tocmai această varietate dă farmec lumii create de El.
Ce să mai zic, doar că eu nefiind ortodoxă mă simt marginalizată şi nu numai eu, desigur. Am rude şi prieteni de-o viaţă, ortodoxi, catolici, mozaici şi de alte religii pe care îi respect şi iubesc şi nu sunt de acord cu manipularea nefirească ce se întâmplă de fiecare dată la alegeri când prietenii se ocolesc şi chiar ajung să se ignore reciproc..Am un gust amar în suflet şi nu ştiu dacă o să mai merg la vot.

PS. Dragi români, fraţilor, indiferent cu cine veţi vota, alegeţi să alungaţi ura şi dispreţul, dintre voi. Iubiţi-vă, căci : DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE!

Semnez- româncă şi creştină

elena marin alexe

Agonia trece pe uliţă

"Nicăieri nu mă-aş simţi mai fericită ca la ţară, undeva într-un sătuc liniştit , unde să-mi scriu în tihnă amintirile, aşa spuneam acum câţiva ani, aşa gândeam ...aşa-mi doream"

      Ne-am mutat de câţiva ani la ţară, în satul unde a copilărit soţul meu. Când am primit moştenirea m-am considerat binecuvântată, căci deşi am fost născută şi crescută în oraş, satul românesc îmi dădea târcoale sufletului, cu toată naturaleţea lui şi cu nemărginirea ce nu poate fi descrisă chiar în cele mai alese cuvinte.
Credeam că îmi voi ostoi inima de dor de verde şi aşteptam să mi se potolească, să mi se vindece rănile făcute de blocurile cenuşii, ţintate de macarale, de inundaţiile de sus, de la vecini, care mi-au murdărit tinereţea ani la rând. Tânjeam după imaşul verde, pe care îl vizitam doar la prietenii mei din Bosanci, Podeni, Ipoteşti, ori Petia. Îmi plăcea să mă ascund în iarba înaltă sau să colind potecile pe sub, crengile încărcate de rod.
     A venit şi ziua mutării noastre. Am fost tare entuziasmată încă din prima zi. Am reamenajat casa, am sădit pomi şi vie şi mi-am făcut o grădină ce poate concura cu un părculeţ relaxant. Apoi am aşteptat să se înfăptuiască miracolul, să simt schimbarea şi să mi se lumineze ochii de fericire stând la odihnă sub vişinul înflorit, ori adulmecând aroma teiului înflorit. Nu bănuiam ce va urma.
Până într-o zi când s-a reîntors din Italia un vecin  cu care suntem şi ceva rude... După o săptămână de tihnă am înţeles că satul, oaza de linişte pe care mi-o dorisem atât de mult nu exista. Treptat mi-am cunoscut vecinii care nu erau nici orăşeni, dar nici ţărani şi m-am speriat. Încet-încet am descoperit că aşteptările mele sunt sortite eşecului, că am căzut într-o râpă unde m-am trezit din vis.
Acum satul este în agonie de moarte, sătenii  îşi calcă cu bună ştiinţă originile, se învelesc în grotesc,iar eu trec neputincioasă pe lângă ei şi mi-e greu să înţeleg multe lucruri. Cert este că moare satul şi cum să nu moară când  îsi pierde autenticul pe zi ce trece, transformând tradiţionalismul  în ceva tras la indigou care devine tot mai hilar?

    Ca din pamânt răsar cladiri, care de care mai gigantice, diforme si de prost gust ce nu-mi mai amintesc de casele tradiţionale cu tindă şi cerdac, acolo unde fetele îşi torceau fuiorul pentru zestre. Au mai rămas câteva căruţe în tot satul- poate 3-4, atât. Pe uliţe trec în goană, lăsând în urmă trombe de praf, maşini scumpe, atrăgând lătratul furios al câinilor, blestemele babelor şi fugărind cele câteva găini răzleţe, care s-au aventurat la drum..
      Tinerele cu părul vopsit în cel putin trei culori stridente, arborând cele mai fistichii  frizuri, îşi scâlciază prin gropile uliţelor, pantofii de sute de euro şi înjură birjăreşte, trăgând cu sete din tigară  spre disperarea şi oprobiul bătrânilor, atâţia câţi au mai rămas, care  sprijiniţi de stâpii porţilor ca nişte schelete vii, cu ochii uscaţi, lipsiţi de lumină, îşi fac cruce.
         Copii te abordează cu obrăznicie, fără a mai saluta cu respectul de odinioară, ba mai mult, vorbesc grosolan şi vulgar nemaiţinând cont de vârstă...Rămâi uluit ce vorbe au în palmares adolescenţii de azi.
Nu se prea ţin de şcoală dar se antrenează cu orele pe internet şi scriu pocit pe diversele reţele de socializare.Trist este că dacă-i întrebi cine a fost Tudor Arghezi, ori  Ion Agârbiceanu, râmân cu ochii holbaţi şi îşi muşcă limba...dar nu ştiu să-ţi răspundă.
     De prin curţi decibelii îţi agresează intimitatea gândului, trâmbiţând un soi de muzică până mai ieri straină satului, dar la moda acum - maneaua.  Oricât ai căuta, chiar cu lumânarea, orice urmă a bunului simţ de odinioară a dispărut. Nimănui nu îi pasă cu tu ai drept la linişte, ori că sunt ore la care ai vrea să te odihneşti , să cugeţi în tihnă, sau să citeşti o carte. Nimeni nu se mai ruşinează de nimeni. Ce dacă eşti mai în vârstă şi ai neaua anilor cernută în păr? Vrei nu vrei, asculţi manelele care zbiară din boxele "melomanilor"
Uneori  îmi ies din fire şi sunt tentată să pun si eu la maxim Queen...sau Beethoven, sau de ce nu, duminica muzică creştină? Dar doar ce-mi trece prin gând că şi renunţ, trasă la respect de bunul simţ...care aproape că mă ceartă în taină.
    Nici cu Dumnezeu nu stau mai bine sătenii, deoarece renunţă tot mai des la slujba de duminică, în favoarea altor treburi pe lângă casă,  prin vie,, sau  adăstând fără rost în faţa  televizorului. Ce rost are să mai meargă la biserică, să mulţumească lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru rod bogat, pentru sănătatea lor sau a copiilor? Nu-şi mai pierd ei vremea cu asta. Mai bine merg la cârciumă şă dea pe gât câteva beri luate pe datorie.
Să vă mai zic de înjurăturile care se înteţesc după câteva pahare, căci deh, suntem în ţinut viticol? Acum îţi este greu să recunoşti, oricât ai căuta cu privirea, ţinuta femeii de la sat, a ţărăncii autentice. Cred că au şi uitat de rochiile înflorate, ori fustele bine strânse în talie. Acum chiar şi cele trecute bine de 5o ani au pulpele la vedere înghesuite în iegări de diverse culori. Parcă ţi-e şi ruşine ţie, tânăr, să o vezi pe mătuşă-ta cu fundul adunat în pantaloni trei sferturi, prea mulaţi prea sexi pentru vârsta ei, care îi dau şi o notă de autodispreţ.
      Bărbaţii se rezumă la câte o pereche de bermude care stau pe oasele lor ca pe gard, dar ...dacă-i modern. merge şi chiar dă bine îşi zic ei. Asta este. Mulţi dintre ei nu au ocupaţie şi îşi omoară vremea stând la taclale, la o sticlă.
      Curăţenia satului , văruitul pomilor, tăiatul buruienilor din faţa porţilor, lasă mult de dorit. În schimb telefoanele mobile rămân agăţate stăruitor , cu orele chiar , de urechile sătenilor. Ce să se mai ducă Vasilica până la verişoară-sa  Aurica după o reţetă, dacă are mobil.. Ba iese la portiţă şi cu voce stridentă are dialogul la telefon , aşa ... s-o audă tot satul, să iasă afară vecina Ioana şi să -i vadă noul mobil trimis de fiică-sa din Italia, ca să-i sară ochii de ciudă...
    Să nu mai amintesc de molima internetului Aici chiar nu pot înţelege un aspect important, anume: Cum poate sta pe net un om semianalfabet, care abia dacă poate să silabisească? Mai are rost să vorbim de agramarea abundentă din comentarii?
      Nimeni nu-mi poate răspunde, aşa că voi rămâne în  nedumerirea mea.Tot mai multe clipe ale vieţii satului autentic dispar odată cu trecerea timpului. Un singur obicei nu dă semne de agonie: Bârfa. Nicăieri nu se bârfeşte mai cu spor, mai fără noimă ca la sat. Dar cu bune şi rele timpul trece ca vântul şi şterge frumuseţea neprihănită a satelor noastre.
Veţi spune - Altă viaţă, alte vremuri!

Eu însă nu mă pot împăca cu gândul, că frumuseţea de odinioară cu care te amprenta traiul ţărănesc, dispare  câte puţin în fiecare zi, lăsându-ne mai săraci ca şi popor şi mă doare cumplit agonia satelor, pe care oricât mi-aş dori n-o pot opri.
Dezamăgită, mă retrag zilnic în adâncul fiinţei mele cu nostalgia lipită de suflet, hotărâtă să privesc satul doar printre rânduri...

elena marin alexe

Bilanţ 2012..

 La Multi Ani 2012 !!!







A început numărătoarea inversă
Curând voi păşi în noul an, dacă Domnul va îngădui asta. Nu pot să nu mă
gândesc la anul care îşi numără ultimile ceasuri până la un nou început...2013
Pentru mine a fost un an în care am simţit mult lipsa copiilor mei, aflaţi fiecare dintre ei departe de noi, părinţii. Cu trecerea anilor parcă şi dorul devine mult mai greu de purtat, dar Cineva mi-a fost mereu alături şi am avut un umăr pe care să-mi sprijin capul, oridecâteori am simţit necesar s-o fac.
Anul acesta 2012 anul în care am împlinit 60 de ani, a fost un an al binecuvântării pentru mine şi familia mea.
Este anul când mi s-a îndeplinit visul şi am scos volumul de poezii şi proză- Rătăcind printre cuvinte. Mulţumesc celor ce m-au ajutat, în special fam. Gena şi Cristi Lisandru, prieteni adevăraţi, oameni cu suflet frumos.

Realizări am avut chiar din primele luni ale anului şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Bineînţeles că nici necazurile nu m-au ocolit şi nu puţine au fost, dar El m-a ajutat să trec de fiecare dată şi încă mulţumesc celor care m-au purtat în rugăciunile lor. Mulţumesc tuturor prietenilor dar şi neprietenilor care mi-au călcat pragul virtual. Tuturor le doresc din suflet, ca anul 2013 să le aducă multă bucurie, sănătate şi îndeplinirea dorinţelor bune. Îmi doresc să ne reîntâlnim în lumea literelor şi în anul carese apropie cu paşi repezi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!


  Tuturor va spun:    




La Multi Ani  !!!

 " Binecuvântă, dar, casa robului Tău, ca să rămână pe vecie înaintea Ta! Căci ce binecuvântezi Tu, Doamne, este binecuvântat pentru veşnicie!" 1.Cronici 17:27

Elena Marin Alexe

 

Întreruperea somnului . .

Am avut o noapte mai dificilă, cu insomnie si azi nu am putut merge la biserică.Am ascultat însă predica pastorului timişorean, Daniel Cocar, de pe OTV,  la emisiunea Pastorul cel bun, care se difuzează în fiecare duminică dimineaţa la ora 8.00.

Subiectul a fost despre întreruperile divine. Şi promit că oridecâteori mă voi trezi noaptea şi nu voi mai putea să adorm, voi citi ceva din Biblie, căci poate Domnul vrea să-mi spună ceva. Obişnuiam să mă rog pentru cei din familie şi pentru toţi prietenii mei, atunci când mi se rupea somnul, apoi mai cautam vreun film care să mă adoarmă, sau ascultam la căşti pe România cultural, dar niciodată nu m-am apucat să citesc noaptea din scriptură. De acum înainte voi face şi acest lucru.

Dumnezeu nu ne întrerupe somnul fără rost! El a întrerupt somnul temnicerului din Filipi, care îi păzea pe Pavel şi Sila prin cutremurul ce a avut loc, doar pentru a-l mântui pe el şi familia sa.

Tot Domnul, a întrerupt somnul apostolului Petru, ca să-l elibereze din temniţă.Tot El a întrerupt somnul împăratului Ahaşveroş ca să comunice cu el.

 „...Din când în când ,Dumnezeu intervine în viaţa noastră şi ne întrerupe programul,plictiseala ,rutina ,ritmul sufocant şi păcătos al vieţii pe care o trăim.”   Daniel Cocar.

Deci, insomnia poate fi o întrerupere divină. Am să ţin cont de asta!