Greu de descifrat

 

 

Când plângi Tu Doamne
se-nfioară tot cerul
oftează pământul
până la marginile lui
Se zbuciumă talazurile mărilor
iar pustiul urlă din străfunduri
pornind furtuni de nisip
zorii zilei se sfiesc să apară
lăsând greul pe umerii nopţilor

Când plângi Tu Doamne
fumegă munţii înalţi
prind a clocoti în străfundurile lor
hăurile întunecoase şi umede
câmpiile îşi ascund faţa
în umbra copacilor solitari
străjeri ai zărilor albastre

Când plângi Tu Doamne
geme universul şi se frământă
de durere scuturând stelele
din bogatele-i plete
Doar omul pe care l-ai iubit
până la moarte
rămâne impasibil ca o mască
greu de descifrat
deşi i-ai dat chipul Tău 

elena marin alexe

Priveşte, e toamnă

Priveşte, nucul se dezbracă,
rupându-şi mantia-n fâşii,
mai frânge vântul câte-o cracă
în dimineţile pustii.

E toamnă, câmpul se usucă
şi păsările pleacă-n stol,
un dor de TIne mă apucă,
te rog, trimite-mi azi un sol.

Priveşte, geamu-n care ploaia
loveste astazi nemilos,
tăcută, scap din mână foaia
pe care-am scris un gând frumos.

E toamnă, Doamne, vremea zboară,
eu mă apropii de apus,
nu vreau să-mi moară bucuria,
în mine nu-i nimic ascuns

Priveşte, cum gândul mă leagă
de sferele cerului Tău,
nu-i nimeni să mă înţeleagă
şi lacrima-mi curge pârău.

E toamnă, iar veştile proaste
aruncă.n hăuri pacea mea,
mă-nconjură zile nefaste,
să nu pot, să văd faţa Ta.

Priveşte, la ruga fierbinte
ce-mi spală obrazul în zori,
e greu să fii astăzi părinte,
să-ţi treacă prin suflet fiori.

E toamnă, priveşte spre mine,
uscată-s ca floarea pe câmp,
de vânturi m-ascund doar în Tine,
aştept o fărâmă de timp.

Priveşte, cum inima-mi plânge
de toate problemele lor,
spre ei soare dulce răsfrânge
şi vindecă răni care dor.

E toamnă, la vremea-ncercării,
adună-Ţi tot grâu-n hambar,
deschide larg uşa-ndurării,
întoarce-i la Marele Har.

Priveşte, din ceruri şi iartă,
cu dor Te aştept ca să vii,
de vrei să-mi mai baţi iar la poartă,
pe suflet să-mi cerni bucurii.

elena marin alexe

139...Psalm

O, Doamne, Tu mă cercetezi
Îndeaproape mă cunoşti,
Chiar gândurile îmi pătrunzi,
În mine vrei să locuieşti.

Tu paşii mei îi controlezi,
Ştii tot ce fac, unde mă duc,
Nimic nu-ţi pot ascunde, chiar
Dacă sunt treaz, dacă mă culc...

Cuvântul nerostit îl ştii
Şi tot ce simte inima,
Cu mâna Ta mă ocroteşti
În taină îmi ştergi lacrima.

Nu ştiu unde-aş putea să fug,
Să nu mă vadă ochii Tăi,
Pe care munte să mă duc,
Pe ce câmpie, pe ce văi?

Să urc la margine de cer,
La malul mării să m-ascund,
În întuneric să mă scald,
Sau chiar în moarte să m-afund?

Din veşnicii în veşnicii
Eşti Unic şi de necuprins,
Oriunde-aş merge mă găseşti,
La Cluj, în Dublin la Paris,

Sau în Focşani, în Fălticeni,
Oriunde aş fugi mă vezi,
Tu m-ai croit în mod bizar
Şi -acum mă binecuvântezi,

Te laud Doamne, mai făcut
În chip atât de minunat,
Mă ştii de când eram un plod,
Nicicând nu m-ai abandonat.

Ce nepătruns eşti, Dumnezeu,
Dar am o rugă şi ţi-o spun,
Ah, de-ai ucide pe cel rău,
Atât aş vrea. O Doamne, bun!

Te rog, mă cercetează iar,
Priveşte în inima mea,
Cunoaşte-mă şi vezi ce simt,
Vezi dacă sunt pe-o cale rea...

Încearcă-mi gândul ce s-a frânt
Sub braţul dur al vijeliei,
Mă poartă-n braţe şi mă du
Pe-calea-ngustă-a veşniciei.

 

Nopţi târzii

Mereu aceeaşi placă

aceleaşi nopti târzii

rămân abandonată

pe străzile pustii

La iarnă voi ajunge

deasupra Mării Moarte

voi adormi în valuri

să uit de tot şi toate.

Nervos timpu-n oglindă

scrâşneşte de necaz

eu cu batista albă

sterg lacrimi pe obraz

De-atâta aşteptare

mi-e sufletul bolnav

tu eşti aşa departe

cu zâmbetul suav

Si parcă viaţa asta

nu are nici un rost

tot ce-am făcut eu bine

am nimerit... dar prost

elena.m.alexe 2011

ploaia

Salcia udă loveşte-n fereastră
cu braţele lungi de zână maiastră ..
pletele-i verzi răsucite-n furtună ,
lacrimi de ploaie frenetic adună

cerul se rupe sub vântul ce bate,
nici nu mai văd să citesc într-o carte ,
lumina adoarme, neagră e zarea,
sub cernerea dură geme cărarea .

ploaia topeşte verdeaţa din curte ,
infamă şi rea, nu vrea să asculte
nici jalea grădinii, nici trandafirul ,
care se-neacă visând la zefirul

ce tainic adie, când stelele dorm ,
la puii de păsări ce cântă prin somn.
Greu ropotul cade cu-nverşunare,
doar visul atinge raza de soare.

elena marin alexe

Ploaie mocănească

Storc umezeala în pumni
până la ultimul strop
apoi

cu fruntea rezemată
de răcoarea ceţurilor
dinspre Măgura,
fac autostopul
pe calea vieţii..
Până se crapă de ziuă,
rătăcesc dusă de gânduri,
scormonind în
iluzia primăvăratecă,
acompaniată doar
de şoaptele sacadate, monotone,
fatale clipelor melancolice,
picături şovăitoare,
reci, străine sufletului.

Ropotul
nu mai conteneşte,
legănându-se într-o parte şi-n alta,
ca o vorbărie plictisită,
atemporală,
ignorând tăcerea nopţii,
toacă cerul mărunt
sub privirile norilor
indiferenţi, părtaşi
la măcelul orb.

Sunt captiva
celei de-a patra zi,
de ploaie mocănească,
rebelă, pisăloagă,
îmbrăţişată adeseori
de tărâmul primitor,
şi binecuvântat,
de la Vrancea.

Aici
până şi ploile
ţes, nemuritoare,
magice legende,
iar norii rătăcitori
le povestesc
plângând
depărtărilor.

elena marin alexe

Suflete în derivă

De o săptămână plouă şi plouă de parcă Dumnezeu ar fi uitat să mai închidă cămările ploii....Doar că El n-a uitat, ci ne dă timpul după cum merităm şi cred eu că nu merităm mai nimic. De ce? Simplu de răspuns.

Pentru-că oamenii în goană dupa venituri materiale, au uitat cu desăvârşire de Creator şi de binecuvântarea pe care o dăruie acesta celor iubiţi de El, dar au uitat pâna şi de responsabilităţile familiare uneori.


Ropotele ploii se aud când sacadat când murmurat abia, ca o cicăleală care loveşte un singur punct si devine obositoare, traumatizantă chiar.
Mi se pare că aud pe cineva strigănd la poarta si mă grăbesc iuţind paşii pe alee. Poarta scrâşneşte, sătulă şi ea de atâta umezeală. Privesc strada şi uimită văd o mogâldeaţă împleticindu-se prin noroiul uliţei. E Ramona. Mama ei a plecat spre mai bine, lăsându-şi unica fetiţă acasă, în grija soţului ei. Micuţa e atât de slabă, că i se observă oasele prin rochiţa veche, murdară, aruncată la repezeală pe ea. A fost trimisa după pâine şi acum se grăbeşte să ajungă acasă, fără să se sinchisească de apa care şiroieşte pe ea...
Închid poarta trântind-0 cu furie aproape. Ce vină poartă copilul acesta? Unde s-a rătăăcit zâmbetul copilăriei lui?

 De la o vreme, parcă românilor nu le mai pasă de locul lor natal, de parinţii lor, de copiii lor şi se agaţă cu disperare sau lacomie (unii) de himerele pe care le întrevăd în vest. Aşa că fără să mai privească în urmă, aleg să plece iniţial chiar cu gânduri bune, de a se întoarce la familie , la copii.Doar că odată ajunşi acolo, uită de vatra casei lor şi chiar de copii lor care ar trebui sa constituie pentru om - adevărate comori...

Uneori rătăcirea e atât de mare că nu se mai întorc...şi drame inimaginabile zguduie ţara românească. 

Copiii au de suferit cel mai mult, deşi nu au nici o vina, că au venit pe lume. Lăsaţi în grija rudelor sărace sau a bunicilor prea bătrâni ca să facă faţa cerinţelor educative  ale acestui secol, ei vor creşte precum buruienile după plac şi la voia întâmplării. Din păcate ei reprezintă viitorul acestei ţări.Care viitor?

Bine ar fi ca cei plecaţi să câştige atât cât să-şi poată rezolva aici în ţară , ceva pe termen lung.Dar cei mai mulţi se mulţumesc cu un trai zilnic, aproape decent, pe care nu-l au acasă. 

Anii se petrec pe neobservate şi, la întoarcere constată că sunt mai săraci decât atunci când au plecat spre alte zări.

Mă veţi întreba , de ce mai săraci?

- Pentru-că au pierdut între timp familie, prieteni şi copii, ba chiar şi bruma de respect de sine, cu care au plecat în bagajele ascunse in tainiţele inimii. Niciodată nu vor povesti nimănui cum le-a fost terfelită demnitatea de om, ce umilinţe au îndurat şi câte deziluzii au în genţile de voiaj.

Mă ţine captivă imaginea de adineaori de pe drum: o fetiţă zgribulită, murdarăde noroi,care fuge cu paşi marunţei prin ploaia deasă, fără să ocolească bălţile.Sub braţul slabănog, turtită stă o pâine, umezită deja...

Ploaia continuă să-şi cearnă lacrimile peste un ţinut, atât de bogat şi frumos cândva, numit România,unde copiii fericiţi, mergeau cu părinţii lor la plimbare în parc...
 Asaltată de gânduri controversate, în compania monotonă a vremii de afară, mă asez în fotoliu şi pun măna pe telecomandă într-o încercare disperată de a uita totul, dar abandonez gîndul repede. Am certitudinea ca nu voi scapa uşor de privirea micuţei flori, plină de tristeţe, de neputinţă, a cărei petale au început deja să cadă, înainte de vreme...

elena marin alexe-2011