Am cuvinte prea puţine

În faţa Majestăţii Sale,
Mă plec acum pân la pământ,
Azi, la picioarele-I preasfinte
Depun al biruinţei gând...

Mă dăruiesc în totul Ţie,
Recunoştinţă îţi ofer,
Căci m-ai salvat din negre valuri,
Mi-ai arătat drumul spre cer.

Aş vrea să-Ţi mulţumesc, de-apururi,
În dreptul meu, ai scris iertat,
Când nu aveam nici o speranţă,
Tu sufletul mi-ai mângâiat.

De jos, lovită şi murdară,
Cu răni adânci, cari mă dureau,
Nu îndrăzneam să ridic ochii
Spre cei care mă copleşeau.

Cu lacrimile curse-n taină,
Ştergeam al vieţii legământ,
Descătuşată de Iubire,
De Dumnezeu, de tot ce-i sfânt.

  Eram o frunză-n  letargie,
Stăteam adesea fără grai,
Căzută la pământ strivită,
Mai aşteptam un strop de rai.

Anostă-mi era existenţa,
Amară apa ce-o sorbeam,
Tristeţea-n jurul meu ţesuse,
O pânză deasă, nu vedeam,

Că ochiul Tău privea spre mine,
Iar mila Ta ţâşnea-n eter,
Habar n-aveam că mâna-Ţi Doamne,
Scria numele meu în cer.

Şi a venit o zi, măreaţă,
Când am gustat iubirea Ta,
Azi roua bucuriei mele,
  Îmbrățisează  Golgota.

Ştiu, am cuvinte prea puţine,
Să-Ţi mulţumesc îndeajuns,
Dar am să-mi plec mereu genunchii,
În cămăruţă, în ascuns.

Elena Marin Alexe

Candela

Când îmi aprind candela-n noapte
Se curmă umbrele şi mor,
Inima mea vorbeşte-n şoaptă,
Iar Tu-mi alini toamna de dor.

Luceafărul treptat păleşte,
Când ruga mi-o trimit spre Tine,
Prin crengi se potoleşte vântul,
Şi-i linişte cum se cuvine.

La ceas de taină, printre stele,
De vorbă stăm până spre zori,
Îmi ştergi iar lacrimile mele,
Cu-n gest alungi şi ploi şi nori.

Apoi mă-ntrebi de sănătate,
Cu dragoste mă strângi la piept
De îmi uit temerile toate,
Îmi dai puteri să Te aştept.

Greu de descifrat

 

 

Când plângi Tu Doamne
se-nfioară tot cerul
oftează pământul
până la marginile lui
Se zbuciumă talazurile mărilor
iar pustiul urlă din străfunduri
pornind furtuni de nisip
zorii zilei se sfiesc să apară
lăsând greul pe umerii nopţilor

Când plângi Tu Doamne
fumegă munţii înalţi
prind a clocoti în străfundurile lor
hăurile întunecoase şi umede
câmpiile îşi ascund faţa
în umbra copacilor solitari
străjeri ai zărilor albastre

Când plângi Tu Doamne
geme universul şi se frământă
de durere scuturând stelele
din bogatele-i plete
Doar omul pe care l-ai iubit
până la moarte
rămâne impasibil ca o mască
greu de descifrat
deşi i-ai dat chipul Tău 

elena marin alexe

De o viaţă

De o viaţă treci prin lume

Uneori mai oboseşti

Printre ochiuri de genune

Adesea te rătăceşti

Când ti-atinge dorul calea

Uiţi cărarea printre spini

Multe pietre-ţi sapă jalea

Şi n-ai cu ce să te-alini

Pari pierdut în lumea mare

Unde sens nu mai găseşti

Eşti învins de supărare

Gata să te prăbuşeşti

În răstimpuri o speranţă

Furişându-se uşor

Se apropie de suflet

Ca o rază printr-un nor

Atunci zâmbetul apare

Privirile înfloresc

Din scântei s-aprinde focul

Când îţi spune Te iubesc

elena marin alexe

De-o viaţă de om

De-o viaţă de om, m-adun în cuvinte
cu suflet deschis, merg tot înainte.

Deşi nu-mi doresc, observ la tot pasul
minciuna, urzind, nu-i tremură glasul.

Necazuri pe rând vor să mă doboare,
ascund viclenii, întunecă soare.

Pe-un colţ de pământ mă vreau în  Lumină,
dar umbre apar, în noaptea senină.

Toţi anii pierduţi prin mine aleargă,
cuvintele vii ar vrea să le şteargă.

Îmi pun baricade la geamuri, la uşi
când ura mocneşte, cu ochii ascunşi

Şi ipocrizia loveste mai rău,
c-aproape mă-mpinge la margini de hău.

Alături îl am doar pe omul iubit,
ce-ades mă alină, cu glas potolit.

Chiar dac-au trecut ani mulţi peste mine,
am fost amândoi la greu şi la bine.

Dar timpul se scurge si când ne e greu,
se-adună şi grijuri în sufletul meu.

Când simt că cedez, mă plec iar în rugă,
-Tu, Doamne, cobori şi frica-mi alungă

În braţele Tale speranţele cresc,
zâmbind printre lacrimi, îţi spun, Te iubesc!

elena marin alexe

Taifas.....

Să stau uitată la taifas
aş vrea din ce în ce mai mult
să uit de timpul scurs pe ceas
să îţi vorbesc să Te ascult

Tu despre cer să-mi povesteşti
cuvintele să-ţi sorb ades
iar când la mine-ai să priveşti
eu să confirm c-am înţeles

Chiar dacă floarea va păli
sub cernerea albă din păr
în inima-mi va năvăli
dorinţa după Adevăr

Cu braţele întinse larg
să prind speranţele de sus
te voi privi cu dor şi drag
tot aşteptând să-mi dai răspuns

Tu vei zâmbi sub tainic nimb
şi-mi vei propune veşnicii
eu neavând nimic la schimb
promit c-am să Te-aştept să vii

Elena M . Alexe