Am cuvinte prea puţine

În faţa Majestăţii Sale,
Mă plec acum pân la pământ,
Azi, la picioarele-I preasfinte
Depun al biruinţei gând...

Mă dăruiesc în totul Ţie,
Recunoştinţă îţi ofer,
Căci m-ai salvat din negre valuri,
Mi-ai arătat drumul spre cer.

Aş vrea să-Ţi mulţumesc, de-apururi,
În dreptul meu, ai scris iertat,
Când nu aveam nici o speranţă,
Tu sufletul mi-ai mângâiat.

De jos, lovită şi murdară,
Cu răni adânci, cari mă dureau,
Nu îndrăzneam să ridic ochii
Spre cei care mă copleşeau.

Cu lacrimile curse-n taină,
Ştergeam al vieţii legământ,
Descătuşată de Iubire,
De Dumnezeu, de tot ce-i sfânt.

  Eram o frunză-n  letargie,
Stăteam adesea fără grai,
Căzută la pământ strivită,
Mai aşteptam un strop de rai.

Anostă-mi era existenţa,
Amară apa ce-o sorbeam,
Tristeţea-n jurul meu ţesuse,
O pânză deasă, nu vedeam,

Că ochiul Tău privea spre mine,
Iar mila Ta ţâşnea-n eter,
Habar n-aveam că mâna-Ţi Doamne,
Scria numele meu în cer.

Şi a venit o zi, măreaţă,
Când am gustat iubirea Ta,
Azi roua bucuriei mele,
  Îmbrățisează  Golgota.

Ştiu, am cuvinte prea puţine,
Să-Ţi mulţumesc îndeajuns,
Dar am să-mi plec mereu genunchii,
În cămăruţă, în ascuns.

Elena Marin Alexe

Cel mai frumos dar

Frunzele copacilor îşi cântau ultima simfonie dăruindu-se obol  aleilor din parcul Cişmigiu. Din treacăt, Ioana le urmărea căderea lină dar inevitabilă şi sufletul ei vibra la tristeţea exodului toamnei.

Ziua ei de naştere se apropia cu paşi repezi. Ca în fiecare an, în preajma zilei acesteia se gândea la darurile pe care le va primi. Mereu primea ce îşi dorea . Devenise banal, oarecum. Din noianul de gânduri o scoase întrebarea firească a lui Petru, soţul ei:

   - Auzi, ce ţi-ai dori anul acesta de ziua ta?  Dă-mi măcar un indiciu....

Ioana îl privi lung şi îi spuse într-o doară că o să se gândească la acest aspect, dar  în sinea ei simţea că orice i s-ar dărui nu ar simţi ceva deosebit. Parcă nimic nu i-ar mai face plăcere.  Oricum ar fi primit ce îşi dorea, ca de fiecare dată. Aveau o situaţie materială bunicică şi îşi permiteau bucurii la care alţii nici nu visau măcar. Maşina opri brusc la  o trecere de pietoni şi privirile ei se aplecară asupra unei mogâldeţe de copil ce-şi făcea loc printre unii trecători mai grăbiţi. Era un ţânc de vreo şase ani, subţire îmbrăcat chiar pentru ziua asta mai blândă de noiembrie. Îi privi picioruşele goale ce se pierdeau în nişte ghete prea mai pentru el. Oftă adânc. Intră în biroul unde lucra şi ca să uite imaginea copilului, deschise leptopul şi se afundă în muncă.

Nici nu observă când se făcu ora de prânz. Se ridică într-un târziu şi coborâ să-şi cumpere ceva de la marchetul din apropiere. Era mulţumită că lucra în acelaşi birou cu soţul ei, aşa că prânzeu împreună. Coborâră din lift şi se îndreptară grăbiţi spre marchetul renumit  din apropierea firmei unde lucrau. Pe drum Petru o abordă iarăşi, întrebând-o dacă s-a gândit la ceva pentru darul ei, căci mai erau doar trei zile. Ioana  nu -i răspunse imediat. În faţa ei o fetiţă se zgribulea lângă intrarea în super marchet. Îi zâmbi copilului şi acesta  se apropie de ei şi o întrebă direct:

   - Puteţi să-mi cumpăraţi şi mie ceva de mâncare? Vă roooog...

   - Ce vrei să-ţi cumpăr? Hai spune-mi.

Fetiţa o privi şi lăsându-şi apoi capul în jos, murmură:

   - Puteţi să-mi cumpăraţi un pui?  Ca să ne facă mama ceva de mâncare că eu mai am fraţi şi nu prea avem ce mânca....

      Vorbele fetiţei, paloarea obrăjorilor scofâlciţi şi tremurul mânuţilor ei aproape o strivi pe Ioana. O lăsă perplexă. Auzi, un pui... Doamne, ce viaţă are această micuţă, dacă îţi doreşte  nu bani, ci un pui să-i facă mamă-sa de mâncare. Oare de câtă vreme nu mai mâncase o bucăţică de carne la prânz? În minte îi năvăliră imagini cu copii pe care îi vedea mai mereu în preajma parcărilor, cărora le dădu-se de multe ori câte un bănuţ. Niciodată însă nu-i fu mai clar ca acum, starea în care trăiau oamenii mai puţin norocoşi...Ce mizerii, ce frustrări macină zi de zi o lume care ei îi era total necunoscută.  Deodată i se făcu lumină asupra gândurilor care nu-i mai dădeau pace de câteva zile. Se hotărî pe loc. Luă fetiţa de mână şi-i spuse  scurt:

  - Vino cu mine în marchet. Dar un băieţel mai mic, care asistase la rugămintea fetiţei, stârmocindu-şi năsucul îndrăzni să o roage la rândul lui:

  - Tanti , te rog cumpără-mi şi mie un pui, căci şi eu am frăţiori şi nu avem ce mânca....

Ioana îi luă pe amândoi şi intră cu ei în super marchetul înţesat de oameni. Copiii nu intraseră niciodată acolo, se vedea clar după faptul că  priveau înmărmuriţi în toate părţile cu ochii căscaţi a mirare. Cu siguranţă nu mai văzuseră atât de multe bunătăţi la un loc...

  - Ce bine ar fi ...şi nişte ouă, nişte lapte... ăăă sau mai bine, niţică brânză s-o mâncăm cu mămăliguţă....

Ioana înţelese ce avea de făcut. Luă două coşuri şi începu să pună în ele: pui, lapte, ouă, brânză...Copii se bucurau şi luau eu din rafturi produsul întrebând:

  - Asta ce este, pot s-o iau?  Ioana încuviinţa, emoţionată de bucuria fără seamăn a celor doi micuţi. Cumpărătorii din preajmă îi priveau cu ochii holbaţi şi cu oarecare suspiciune. Atunci, la sfatul lui Petru, le spuse să meargă mai bine afară, s-o aştepte. Dar văzând că fetiţa nu ceruse nimic special îi spuse:

  - Dar pentru tine, nu vrei nimic? Ceva dulce, sau orice...

Răspunsul fetiţei o lăsă fără grai pe Ioana.

  - Ce să vreau...poate dacă puteţi... aş vrea un şampon , o pastă de dinţi... că jucăriile nu-mi ajută la nimic.

Astea nu sunt vorbe de copil de zece ani, gândi în sinea ei, Ioana şi se simţi copleşită de amărăciune. Când, sau ce determinară în sufletul fetiţei această maturitate timpurie, prea timpurie?  În ce joc al destinului s-a frânt floarea copilăriei acestui sufleţel?

Se reîntoarse în marchet şi Petru îi observă lacrimile care se strecurau la colţul ochiloe ei. Începu să pună în coşuri tot ce credea că este necasar unei familii. Deasupra de tot puse şi câte o cutie cu bomboane de ciocolată. Ajunsă la casă, privi spre intrare unde cei doi prichindei stăteau cu nasurile lipite de vitrină şi-i urmăreau curioşi mişcările.

Cu sacoşele încărcate ieşiră din marchet şi se apropiară de copii.

  - V-am luat şi alte lucruri, sper să vă fie de folos. Copiii priveau şi nu le venea a crede că sacoşele sunt ale lor. Le zâmbi cu căldură şi când fetiţa îi sări şi se agăţă de gâtul ei îmbrăţişând-o Ioana  aproape nu mai putea să respire de fericire. Nimic nu se putea compara cu bucuria pe care inima ei aproape n-o mai putea controla, de emoţie. Îşi luă rămas bun de de micuţi, nu înainte de a le promite că se vor mai întâlni. Urcară în maşină precipitaţi, striviţi de bucurie, o bucurie ce nu o mai gustaseră niciodată.  Nici Petru nu o mai întrebă nimic.

Era fericită. Înţelese că  a primit cel mai frumos dar de ziua ei.

Sărbătoarea Crăciunului, se apropie cu paşi repezi.Observăm asta din freamătul mulţimii prin piaţe şi supermarcheturi. Oamenii se grăbesc să-şi cheltuie micile economii de peste an pentru a-şi face sărbătorile cât mai abundente. Să fiu sinceră, nu văd nimic rău în asta.Nu pot să fiu făţarnică şi să afirm că eu nu mă pregătesc mai intens de sărbători, ca fiecare om. Cât de săracă ar fi o familie, tot se străduieşte să aibă masa îmbelşugată de sărbătoarea Naşterii Domnului. Se spune că masa încărcată înveseleşte inima. Sunt de acord şi cu asta, doar că mie personal doar masa încărcată nu-mi poate aduce zâmbetul pe chip şi nici liniştirea sufletului. Ce ar însemna Crăciunul fără CEL sărbătorit, adică fără Mesia, cel proorocit de Isaia? Aşadar mă voi bucura în stilul meu: voi petrece alături de familie, îmi voi împodobi casa, masa, dar şi sufletul care tânjeşte după nemurire. Pentru mine podoaba specială de Crăciun este Domnul Isus Hristos, darul nepreţuit pe care l-a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deci şi mie. Nu pot sărbători fără EL. SI NU VOI UITA SĂ DĂRUIESC ŞI ALTORA din puţinul meu.Vă sfătuiesc să faceţi la fel, dragii mei. Şi nu uitaţi, spuneţi copiilor voştri ce înseamnă Crăciunul, cine este Isus! 

Fam. Alexe doreşte tuturor prietenilor mei din virtual, să aveţi pe lângă masa bogată şi casa frumos împodobită, la loc de cinste, pe Mesia, Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor! Sărbători fericite!

 

A dărui...

Odată cu stingerea sărbătorilor ne părăseşte treptat şi bucuria dărniciei. Oare de ce trebuie să existe doar două perioade din an, în care creştinii sunt chemaţi să dăruiască semenilor mai lipsiţi? Hai să schimbăm puţin optica simbolică a verbului "a dărui" începând chiar din prima lună a noului an. Să vedem ce se întâmplă în inimile noastre.

Să nu dăruim doar o vorbă, un zâmbet, alinare. Acestea toate pot fi preţioase. într-atât încât să lumineze cuiva ziua. Cu atât mai mult a dărui o pâine, o haină, un bănuţ, o carte, 1 kg. de cartofi, sau altceva, acolo unde simţi că este lipsă, poate chiar la vecinii de palier, care se zbat din greu să-şi crească copilaşii dintr-un salariu minuscul, sau unei rude lipsită de posibilităţi materiale, ori la vecinul de la a şaptea casă de pe strada ta, unde o rochie părăsită de tine, sau o pereche de cizme de care te-ai plictisit, sau care nu mai sunt "ultimul răcnet în modă". pot aduce fericire şi mulţumire sufletului deznădăjduit. Aceste gesturi făcute mai des pot deveni stropi de bucurii atât pentru noi cât şi pentru cei cărora le oferim din tot sufletul, cu toată compasiunea care se coboară de la Dumnezeu prin dragostea Fiului Său Preaiubit, Cristos Domnul nostru.
Făcând din asta un obicei frumos ne vom aduna comori în cer, dar şi satisfacţii personale în viaţa de creştin, iubitor de Dumnezeu şi de oameni. Să lăsăm mâinile noatre să înflorească în Dragoste, să fie transformate în uneltele lui Dumnezeu, mult binecuvântate.
Să încercăm să facem lumea dimprejurul nostru mai frumoasă...

elena marin alexe - gânduri pentru 2014

Vestea bună

CHEIA

.
motto "Dragostea nu va pieri niciodată"

1Cor.13

Te-am întâlnit  într-o zi frumoasă printre nuanţe vii de smarald, stropită cu raze călduţe de soare şi mi s-a umplut faţa de bucurie. Eram în siguranţă, mulţumită şi fericită când mă ţineai strâns de mână alergând pe cărările vieţii. Soarele mă săruta pe gene în fiecare dimineaţă, înainte de a porni în călătoria sa. Lângă tine până şi nopţile erau luminoase, iar iernile mă îmbrăţişau cu fiori calzi. Roua cădea din belşug pe aria mea, florile erau veşnic înflorite, iar nemărginirea cerului îmi ţinea companie cu  seninul albastrului. Însă rutina îmi fura zilnic stropi de bucurie. De la o vreme parcă mă descopeream călătorind pe aceeaşi rută şi nimic nu-mi mai entuziasma viaţa, aşa că pe neobservate am început să mă îndepărtez  puţin câte puţin. Libertatea avea aroma mierii de salcâm şi eu o gustam din plin, dar, deşi alergam tot mai departe, îngrijorarea nu-şi odihnea încă fruntea pe umărul meu...
- Pot trăi şi fără tine, mi-am zis.

Şi clipele treceau,  ofilindu-mi zilnic petalele gingaşe, dar cine mai dădea importanţă amănuntelor...

Într-o zi, seninul cerului a fost asaltat de norii negri şi m-am speriat, căutându-te cu priviri îngrijorate aţintite pe zări. Am auzit uşa care s-a trântit cu putere şi-ai rămas ascuns sub lacăt greu din bronz masiv.

Împietrită de tristeţe, am rămas cu sufletul pustiu, rătăcită în mijlocul furtunii. Ce goală îmi devenise inima şi ce grea... În jurul gâtului regretele strângeau laţul. Am început să bat cu pumnii în uşa închisă şi abia când pumnii mi s-au zdrelit am văzut lacătul. Zadarnic am tras de el, doar doar s-o deschide.  Am încercat să caut cheia şi am răscolit împrejurul uşii, dar a fost în zadar. Cheia dispăruse fără urmă. Atunci te-am strigat, te-am implorat să ieşi măcar pentru o clipă, să vezi durerea mea târându-se pe plaja fierbinte. Ardeam îmbrăţişând marea cu privirile pierdute  de dorul tău, de neputinţă.  La strigătele mele îmi răspundea cu ţipăt metalic, străin, doar ecoul ... iar tunetele nu mai conteneau.

-Iartă-mi nebunia, şopteam, dar tăcerea mă şi înfăşurase  râzându-mi în faţă cu cinism, în timp ce haosul furtunii se dezlănţuia cu şi mai multă îndârjire. Descurajarea mă îmbia la drum, oferindu-mi alternative deplorabile, de neacceptat.

Copleşită, m-am îndepărtat de ţărm şi am hoinarit nopti întregi prin toate gradinile, ca o hoata de rând, până am găsit cel mai frumos trandafir şi, întoarsă lângă uşa ferecată, ţi l-am oferit, sărutat de căuşul palmelor fierbinţi. Uşa rămase închisă, iar lacătul imens neînduplecat. Atunci mi-am făcut glasul liră de argint, acordată de clipocitul apei în lucirea astrelor şi am cântat toate cântecele vieţii mele, dar tot nu ai deschis.
Printre suspine, mă întrebam:
-Oare unde să fie cheia, mi-o poate da cineva? Aş plăti oricât în schimbul ei!

Şi cum nimeni nu-mi răspundea, m-am aşezat lângă uşa închisă, plângând cu amar până am adormit, sperând poate la o minune. Când m-am trezit, ochii mei scrutau dureros căutând albeaţa zorilor după vreun ajutor, dar negura învăluise zarea luată ostatec. M-am zgribulit lângă uşă, răscolind printre gânduri urme de rugăciuni stropite cu mir de nard.
Deodată, în faţa mea, printre sfioase raze de lumină, am zărit întinse spre mine mâinile ca de alabastru care-mi ofereau cheia uşii fără să aştepte ceva la schimb. Le-am privit printre lacrimi si am tresarit. Purtau pe ele stigmatul cuielor.
Mi-am prins faţa în palme, în timp ce căutam cu înfrigurare şirul vorbelor de mulţumire, căci în sfârşit am înţeles preţul...
Erai Tu... Dragostea.

Elena M . Alexe

Iubind. . .

Cu iubire si pretuire, tuturor prietenilor!