Se afișează postările cu eticheta cunoaştere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cunoaştere. Afișați toate postările

luni, 24 iulie 2017

ZIUA DE MÂINE




Ziua de mâine nu-i a mea,
Tu ții în palme destinul meu
Îngrijorarea n-are sens,
Căci mă conduce ochiul Tău.

Sunt clipe-n care lacrimi curg,
Obrazu-n taină îmi brăzdează,
Mă simt sfârșită, fără vlagă,
În mine inima oftează.

Când nu mai văd în jurul meu,
Se-ascunde cerul vieții-n ceață,
Abia mă mai ridic de jos,
Nu-ți aud vocea, cu dulceață.

Dar încă sper, fiindcă știu
Promisiunea Ta, Divine,
Cât voi trăi pe-acest pământ,
Vei fi alăturea de mine.

Sunt scrisă-n palma Ta Iubire,
Nimic și nimeni, niciodată,
Oricât de mult s-ar strădui,
Nu va putea să ne despartă.

Cuvântul Tău e Da și-Amin,
Voi crede asta cu tărie,
Sufletul meu s-a potolit,
Căci voi trăi în veșnicie.

Ziua de mâine nu-i a mea,
De-aceea azi te rog Isuse,
M-ajută să țin drumul drept,
Spre fericirile nespu

  In furtuna de la Bulz  unde era cazată tabăra creștină Crisos pentru România, au avut de suferit 17 persoane dintre care una a decedat. Să ne rugăm pentru familia îndoliată, dar și pentru cei care au fost răniți, respectiv trei persoane care sunt în stare gravă.
Dumnezeu să aline și să dea vindecare. AMIN.
elena marin alexe

sâmbătă, 27 mai 2017

CEASUL VECHI


Aş vrea să pun cătuşe timpului,
să-l înlănţuiesc,
să mi-l fac rob pe vecie.
Din când în când i-aş slăbi legăturile
să se mai dezmorţească
şi l-aş adăpa la fântâna răbdării.
Aş vrea să pun cătuşe timpului,
însă de fiecare dată
îmi scapă printre degete şi fuge
mâncând pământul,
iar eu, confuză, mă întreb dacă azi este luni
sau sâmbătă.
Mă ajută cineva?
De ce zâmbeşti Doamne,
când degetele-mi tremurând
întorc ceasul vechi?


elena marin alexe

vineri, 10 martie 2017

De când mă știu




De când mă ştiu, de când Te ştiu Isus
Am ochii plânşi de cer şi dor nespus.

De când mă ştiu, Tu grija mea o ai,
Mă însoţeşti pe drumul către rai.

De când mă ştiu, Tu ruga mi-o asculţi,
Mă ocroteşti, deşi duşmani-s mulţi.

De când mă ştiu, mereu, pe drumul greu,
Mă plec sub cruce, dar înving mereu.

De când mă ştiu, atunci când mai greşesc,
Mă ierţi şi de Golgota-mi amintesc.

De când mă ştiu, mă cerţi şi mă alini,
Îmi cureţi rănile ce dor, de spini...

De când mă ştiu, cu dor Te-aştept să vii,
Să-mi fii Lumină-n nopţile pustii.

De când mă ştiu, Tu nu Te-ai mai schimbat,
Prieten bun în Tine am aflat.

De când mă ştiu, speranţe împletesc,
Poeme-Ţi scriu pentru-că Te iubesc.

elena marin alexe

marți, 10 mai 2016

Dor de părinţi



      Zilele astea, m-am reîntors în timp printre amintiri.
Înaintea sărbătorii de Înviere, mămica mă invita să fac alături de ea un cozonăcel micuţ.Eram foarte bucuroasă. Ajutam la ultimile retuşuri în curăţenia casei, cum ar fi: spălarea tacâmurilor şi a paharelor şi aşezarea lor în dulapul de bucătărie, după ce în prealabil schimbam coala albă, aşa să se vadă curăţenia. Totul trebuia să strălucească. Apoi îmchestream ouăle, după ce le vopsea, cu o peniţă fină muiată în apă tare. Desenam flori, frunze şi bine-nţeles scriam Hristos a înviat!.
Spre seară înainte de înviere, mămica pregătea apa de baie. Aveam o cadă din tablă zincată şi făceam baie pe rând. Dimineaţa învierii Domnului mă copleşeau emoţiile, căci ştiam că voi fi înnoită, adică rochiţă nouă şi pantofiori noi. Mămica era croitoreasă şi nu uita să -mi facă rochiţă nouă, dar niciodată nu o vedeam până în ziua de Paşte. O croia şi o făcea după o altă rochiţă. Doar pantofiorii îi cumpăram împreună căci trebuia să-i probez. Nu-i încălţam până în duminica Paştelui. Apoi gătiţi plecam spre biserică. Eram emoţionată, căci aveam de spus o poezie lungă.
Scuzaţi-mă, mi-au dat lacrimile. Ce vremuri...


 elena marin alexe

vineri, 15 ianuarie 2016

Atenţie la Biblie părinţi!



Mă doare fizic toată drama acestei familii greu încercate. Sunt mamă a trei copii şi acum sunt şi bunică. Am fost şi eu copil la părinţii mei şi da, nu sunt de acord cu pedepsele fizice, Dar îmi amintesc ce fel de copil răzvrătit eram de pe la cinci, opt ani şi după chiar. Vorbele tatălui meu îmi treceau pe lângă ureche, de cele mai multe ori. Nu consider că o admonestare verbală, ori o palmă la fund este pedeapsă, în urma căreia copilul să poată fi luat din sânul familiei şi dat unor străini? Copiii mei nu au fost bătuţi, poate accidental o palmă, după care plângeam tot eu, dacă asta vreţi să ştiţi, însă nu toţi copiii ascultă doar de cuvânt, căci dacă ar fi aşa, Doamne, ce uşor s-ar mai creşte copilul...Vă dau un mic exemplu: - Copilul de 5 ani stă la masă şi mama răstoarnă mămăliga în farfurie.Copilul vrea cu tot dinadinsul să bage degeţelul în mămăliga fierbinte, mama cu vorbe dulci îl imploră să nu o facă, tatăl alintându-i creştetul îl roagă şi el, dar micuţul dând din mâini şi vociferând: nu vreau, lasă-mă în pace... o ţine pe a lui...Îl lăsaţi să se opărească, ori îi daţi peste mânuţă? Ori dacă micuţul insistă să introducă cuiul în priză, îl mângâiaţi? Sau dacă din prea mult răsfăţ copilul îţi dă palme peste ochi, te trage de păr şi vorbele tale nu-l pot opri, ce faci? Fiţi sinceri cu dv. Nu-l admonestaţi cu o mustrare de vorbe şi o urecheală?
Nu consider că pentru o palmă  dată poate sub o influenţă nervoasă, în urma unor atitudini obraznice, ori în urma neascultării copilului şi spre binele lui...cineva are dreptul să confişte copiii cuiva. Cum poate iubi altineva copilul meu mai mult decât mine? Eu după ce primeam urecheala, meritată, primeam cu dragoste şi mângâierile şi toată afectiunea părinţilor mei şi înţelegeam că mustrarea primită era o lecţie că aşa nu trebuie să mai fac. Dacă cineva m-ar fi despărţit de ei, cred că mi-aş fi dorit să mor mai bine. Ce, crede cineva că într-o relaţie, de orice tip este numai miere? Imposibil. Mersul vremurilor mi-a arătat că tot ce au construit părinţii mei în mine a fost benefic şi datorită lor, educaţiei primite, sunt azi o femeie împlinită şi o fiică de Dumnezeu binecuvântată. Educaţia, perceptele biblice primite, le-am dat mai departe copiilor mei. Sunt mândră de ei, de toţi trei. Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru părinţii mei, îi pomenesc adesea.
Dacă acum legea permite copiilor să-şi pârască părinţii pentru orice, dacă sunteţi de acord cu asta, atunci vă rog să şi urmăriţi parcursul acestor copii de-a lungul anilor. Ei devin sigur, mincinoşi, hoţi, violatori, adulterini, sau mai pe scurt- scursura unei societăţi bolnave, decadente, căci ce societate poate fi sănătoasă fără Dumnezeu?
Pentru a nu fi înţeleasă prost, declar că detest părinţii care îşi bat copii cu cureaua, cu palmele peste tot pe unde apucă, unii chiar cu pumnii, cu diverse obiecte. Aceştia nu merită numele de părinţi. Dar detest şi părinţii care ignoră total educaţia copiilor spre distrugerea acestora din urmă.

Atenţie la Biblie părinţi!

elena marin alexe- ian.2016

marți, 21 octombrie 2014

Printre ruine




Îmi număr zilele şi anii,
Privesc la tot ce am făcut,
La împliniri, sau la păţanii,
La tot ce-n viaţă-am petrecut.

Ce mult aş vrea să pot întoarce,
În mine, timpul ce s-a scurs,
Aş îndrăzni şi aş preface
În bucurii al meu recurs.

Dar vremea nu are zăbavă,
Nu mai priveşte înapoi,
Iar în a inimii enclavă
Se-adună râuri de noroi.

Nu mai pot, Doamne, viaţa-mi zboară,
Nu ştiu cât timp a mai rămas,
Mai trece-o zi, se face seară,
Tristeţea creşte fără glas.

Pot doar să plâng, să-mi cer iertare,
Mulţi ani la rând am irosit,
Te rog, dă-mi Doamne îndurare,
Tu, singurul, ce m-ai iubit.

În frământările din mine
Aprinde foc din Golgota,
Să construiesc printre ruine
Ce-a mai rămas din viaţa mea.

Cu glasul stins te chem Stăpâne
Şi ruga-n mine curge lin,
- Coboară, Doamne, zări senine,
Sunt fiica Ta , la Tine vin.

Eu , ca şi frunza-n plină toamnă
Mă ofilesc sub crucea grea
Şi pot să cad sub aspre vânturi
De nu m-ar ţine mâna Ta.

La ceas de cumpănă, Isuse,
Aştept să curgă har din cer,
Să-mi şteargă lacrimile curse,
S-alunge al iernii aspru ger.

Mai vreau să-Ţi spun, că-ntre ruine
Rămân şi Te voi aştepta,
Ţi-am pregătit un loc în mine
Şi-am aşezat lumina Ta.

marți, 5 februarie 2013

CHEIA


.
motto "Dragostea nu va pieri niciodată"
1Cor.13
Te-am întâlnit  într-o zi frumoasă printre nuanţe vii de smarald, stropită cu raze călduţe de soare şi mi s-a umplut faţa de bucurie. Eram în siguranţă, mulţumită şi fericită când mă ţineai strâns de mână alergând pe cărările vieţii. Soarele mă săruta pe gene în fiecare dimineaţă, înainte de a porni în călătoria sa. Lângă tine până şi nopţile erau luminoase, iar iernile mă îmbrăţişau cu fiori calzi. Roua cădea din belşug pe aria mea, florile erau veşnic înflorite, iar nemărginirea cerului îmi ţinea companie cu  seninul albastrului. Însă rutina îmi fura zilnic stropi de bucurie. De la o vreme parcă mă descopeream călătorind pe aceeaşi rută şi nimic nu-mi mai entuziasma viaţa, aşa că pe neobservate am început să mă îndepărtez  puţin câte puţin. Libertatea avea aroma mierii de salcâm şi eu o gustam din plin, dar, deşi alergam tot mai departe, îngrijorarea nu-şi odihnea încă fruntea pe umărul meu...
- Pot trăi şi fără tine, mi-am zis.

Şi clipele treceau,  ofilindu-mi zilnic petalele gingaşe, dar cine mai dădea importanţă amănuntelor...

Într-o zi, seninul cerului a fost asaltat de norii negri şi m-am speriat, căutându-te cu priviri îngrijorate aţintite pe zări. Am auzit uşa care s-a trântit cu putere şi-ai rămas ascuns sub lacăt greu din bronz masiv.

Împietrită de tristeţe, am rămas cu sufletul pustiu, rătăcită în mijlocul furtunii. Ce goală îmi devenise inima şi ce grea... În jurul gâtului regretele strângeau laţul. Am început să bat cu pumnii în uşa închisă şi abia când pumnii mi s-au zdrelit am văzut lacătul. Zadarnic am tras de el, doar doar s-o deschide.  Am încercat să caut cheia şi am răscolit împrejurul uşii, dar a fost în zadar. Cheia dispăruse fără urmă. Atunci te-am strigat, te-am implorat să ieşi măcar pentru o clipă, să vezi durerea mea târându-se pe plaja fierbinte. Ardeam îmbrăţişând marea cu privirile pierdute  de dorul tău, de neputinţă.  La strigătele mele îmi răspundea cu ţipăt metalic, străin, doar ecoul ... iar tunetele nu mai conteneau.

-Iartă-mi nebunia, şopteam, dar tăcerea mă şi înfăşurase  râzându-mi în faţă cu cinism, în timp ce haosul furtunii se dezlănţuia cu şi mai multă îndârjire. Descurajarea mă îmbia la drum, oferindu-mi alternative deplorabile, de neacceptat.

Copleşită, m-am îndepărtat de ţărm şi am hoinarit nopti întregi prin toate gradinile, ca o hoata de rând, până am găsit cel mai frumos trandafir şi, întoarsă lângă uşa ferecată, ţi l-am oferit, sărutat de căuşul palmelor fierbinţi. Uşa rămase închisă, iar lacătul imens neînduplecat. Atunci mi-am făcut glasul liră de argint, acordată de clipocitul apei în lucirea astrelor şi am cântat toate cântecele vieţii mele, dar tot nu ai deschis.
Printre suspine, mă întrebam:
-Oare unde să fie cheia, mi-o poate da cineva? Aş plăti oricât în schimbul ei!

Şi cum nimeni nu-mi răspundea, m-am aşezat lângă uşa închisă, plângând cu amar până am adormit, sperând poate la o minune. Când m-am trezit, ochii mei scrutau dureros căutând albeaţa zorilor după vreun ajutor, dar negura învăluise zarea luată ostatec. M-am zgribulit lângă uşă, răscolind printre gânduri urme de rugăciuni stropite cu mir de nard.
Deodată, în faţa mea, printre sfioase raze de lumină, am zărit întinse spre mine mâinile ca de alabastru care-mi ofereau cheia uşii fără să aştepte ceva la schimb. Le-am privit printre lacrimi si am tresarit. Purtau pe ele stigmatul cuielor.
Mi-am prins faţa în palme, în timp ce căutam cu înfrigurare şirul vorbelor de mulţumire, căci în sfârşit am înţeles preţul...
Erai Tu... Dragostea.




Elena M . Alexe


luni, 10 decembrie 2012

Sfidarea


Plouă cu inimi
sfărâmate inutil,
incandescente, plânse,
dar tu indiferentă,
îti strângi aripile
colorate în nuanţele curcubeului, 
te înveleşti în ele
sfidătoare
şi râzi..

Dar dacă nu mai ai timp,
dacă te-ai obişnuit
în nimicnicie
 şi nici Calea Lactee cu
toată splendoarea ei
nu -ţi mai luminează fruntea ?

Te vei cufunda
iarăşi în noroi, deşi
încă mai
tânjeşti după înalt?

De-aş putea,
ţi-aş desprinde
firescul vulgar de pe gene,
te-aş adăposti pe braţele
Unicului crucificat
din iubire, stăpân absolut
peste creaţie.

Acolo ai putea să defineşti
adevărata dimensiune
a efemerului,
dar şi eternitatea
Dragostei...


 



Elena Marin Alexe