Dor de părinţi

      Zilele astea, m-am reîntors în timp printre amintiri.
Înaintea sărbătorii de Înviere, mămica mă invita să fac alături de ea un cozonăcel micuţ.Eram foarte bucuroasă. Ajutam la ultimile retuşuri în curăţenia casei, cum ar fi: spălarea tacâmurilor şi a paharelor şi aşezarea lor în dulapul de bucătărie, după ce în prealabil schimbam coala albă, aşa să se vadă curăţenia. Totul trebuia să strălucească. Apoi îmchestream ouăle, după ce le vopsea, cu o peniţă fină muiată în apă tare. Desenam flori, frunze şi bine-nţeles scriam Hristos a înviat!.
Spre seară înainte de înviere, mămica pregătea apa de baie. Aveam o cadă din tablă zincată şi făceam baie pe rând. Dimineaţa învierii Domnului mă copleşeau emoţiile, căci ştiam că voi fi înnoită, adică rochiţă nouă şi pantofiori noi. Mămica era croitoreasă şi nu uita să -mi facă rochiţă nouă, dar niciodată nu o vedeam până în ziua de Paşte. O croia şi o făcea după o altă rochiţă. Doar pantofiorii îi cumpăram împreună căci trebuia să-i probez. Nu-i încălţam până în duminica Paştelui. Apoi gătiţi plecam spre biserică. Eram emoţionată, căci aveam de spus o poezie lungă.
Scuzaţi-mă, mi-au dat lacrimile. Ce vremuri...

 elena marin alexe

Halloween, sărbătoare păgână

Sarbatoarea Halloween-ului isi are originile in vechea religie a celtilor. Celtii aveau o deosebita constiinta a lumii spiritelor si aveau mai ales propriile idei si practici care sa-i ajute sa aiba acces catre aceasta lume. Pentru vrajitoare, Halloween-ul reprezenta Festivalul mortilor.
Druizii erau preoti celti, membri ai ordinelor pagane din Britania, Galia si Irlanda. In aceasta perioada, ei initiau ritualuri pentru oferirea de jertfe catre zei, ele avand rolul unei “captatio benevolentiae” menite sa-i imbuneze pe acestia, sa alunge spiritele malefice si sa asigure intoarcerea soarelui dupa anotimpul zapezii.Numele de Halloween a aparut in secolul VII, cand Papa Bonifaciu al IV-lea stabileste 13 mai ca fiind Ziua tuturor spiritelor, in dorinta de a da o imagine crestina vechii sarbatori pagane a Samhainului. In anul 834, Papa Gregory al III-lea schimba data de 13 mai cu cea de 1 noiembrie, dand posibilitatea si comunitatii crestine de a-si aminti si plange mortii, precum si de a celebra sfintii care nu aveau o zi dedicata in timpul anului. In felul acesta, 31 octombrie devine All Hallows’ Eve (Noaptea tuturor spiritelor).
Acest comentariu l-am preluat din Opinia Timişoarei, data 31 oct.2014.

Mă întreb, de ce avem tendinţa să importăm de la alţii doar obiceiuri nocive, SĂ PROMOVĂM RĂUL PRINTRE COPII NOŞTRI? Îmi veţi spune că este un obicei nevinovat, un joc, care bucură copiii. Dar putem glumi cu răul, cu obiceiurile pgâne, sataniste? Şi , apoi, noi suntem români.Nu cumva ne-am pierdut identitatea naţională, la care ţineam aşa mult? De ce nu am importat, ca ţară, de la poporul american şi Sărbătoarea Mulţumirii?

Păreri

Preot Constantin Sturzu, consilier cultural al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei: "Ce poate fi bun, ce poate fi de luat in seama la a te deghiza in varcolac, in vrajitoare, in vampir, in a-ti picta crucea inversa? Acest lucru nu poate avea un lucru benefic asupra copiilor."

RESURSE CREŞTINE Nu cred ca nu ai auzit de "minunata sarbatoare",Halloween.Copiii si chiar adultii se costumeaza in fel de fel de personaje(unele chiar foarte ciudate) Dar nu toti cunoastem adevarul despre Halloween.In afara arata doar o sarbatoare in care spui:"Trick-or-Treat?" si primesti dulciuri,dar in spate nu este nimeni altcineva decat..Satana!

Preot Cornel Cadar, Episcopia Romano Catolica Iasi: "Noi recomandam parintilor care sunt crestini sa nu participe la asemena sarbatori, festivaluri, sa nu accepte inlocuirea sarbatorilor crestine cu aceste obiceiuri pagane care sunt legate de stafii, bostani, cranii, de spirite ale mortilor care ne bantuie, care ne viziteaza."

Moldova Creştină În România, Halloween-ul este sărbătorit şi în acest an în toate unităţile şcolare, unde se desfăşoară petreceri, baluri, serbări etc., toate promovând teroarea, cruzimea, violenţa, moartea, într-un cuvânt, satanismul.
Halloween-ul, devenit un prilej de adorare a demonilor, are efecte dezastruoase

Iartă, Doamne, poporul român!

Prin lanul vieţii

Te văd purtând în taină brâul
mireselor îndoliate

ţinând la piept mănunchi din grâul
recoltelor îmbelşugate

Şi nu-nţeleg de ce prin lanuri
mai rătăceşti fără să-ţi pese
c-a fost o amăgire-n gânduri
că spicele sunt neculese

Te văd trecând pe drum de seară
acoperită-n văluri dese
cu chipul palid ca de ceară
tu cea mai tristă-ntre mirese

Şi nu-nţeleg de ce de-o viaţă
tot mai aştepti pe la răscruce
călcând pe locuri cu verdeaţă
ca vântul lacrimi să-ţi usuce

Te văd albită pe la tâmple
de îndoieli înconjurată
deşi cuvintele sunt simple

 tu poţi să-l strigi pe nume -Tată!

Şi nu-nţeleg de ce tristeţea
pe fruntea ta pune cunună
când nu te-atinge bătrâneţea
iar timpul parcă-ţi cântă-n strună

62

Trece timpul meu, precum florile...toamna... Prin mila lui Dumnezeu...am 62 ani!
 Atât. Oricum nu-mi vine să cred...

elena marin alexe

De-ale iertării...

Te-aş ierta,
dacă mi-aş putea aduna
toate lacrimile zilelor
dintr-o toamnă ploioasă,
  pumnii mei  ar deveni
adăpost pentru suspinele vântului,
sau aş arunca în fiecare iarnă albă
perdelele monotone ale tristeţii
aerisind sufletul dornic de pace.
Poate că primăvara mi-aş culege
zâmbetele din colţul gurii
şi le-aş presăra pe pajiştile verzi
printre neasemuite flori nemuritoare,
sau poate la braţ cu vara
aş îndrăzni să ating cu vârful degetelor
gândurile cele mai ascunse,
rătăcindu-le pentru totdeauna
în inima mea, alături de
frământari nespuse vreodată
decât PreaIubitului meu
la ceas de tainică rugăciune.

Dar oare m-ai ierta,
dacă aş amesteca anotimpurile
sub pecetea uitării
şi aş renunţa la timpul trecut?

 

elena marin alexe

La bâlci

Ce freamăt se aşeza pe oraş, odată cu sosirea anuală a bâlciului, sau iarmarocul , cum ziceau bătrânii. Când se apropiau zilele temeiului, adică hramul de Sf.Ilie de pe 20 iulie, micul oraş renăştea parcă, lăsându-şi zdrenţele cernite ale fiecărei zile, îşi lua haine de sărbătoare. Şi când spun asta, ştiu ce spun...
Cu o săptămână înaintea temeiului, străzile din apropierea terenului unde se instala bâlciul erau pline de forfotă şi culoare.
Femei venite din satele din jurul Fălticeniului, de prin Mălini, Sasca, Tarna Mare,Ipoteşti,Mitoc, Bosanci, umpleau gardurile înveşmântându-le, cu neasemuite covoare moldoveneşti, cu deosebită alesătură ţesute la războaiele de prin casele  gospodinelor harnice si grozav de iscusiţe. Pe marginea drumurilor stăteau la umbra copacilor căruţele ţăranilor, care veniseră la târg în zi de sărbătoare. Caii se odihneau lângă ele cu fân proaspat la bot. În căruţe erau de toate, de la brânză, până la mere, pere văratice, cu care femeile, îmbracate în cătrinţă şi ie, frumosul strai bucovinean, îndemnau trecătorii:
-Hai la brânzâ bunâ! Hai la meri murati...!
Era o privelişte încadrată de un zumzet continuu şi o paletă de culoare de care mi-e tare dor, pe care nu am mai văzut-o de peste 30 de ani. Era bâlciul aşteptat de întreaga suflare din targul Fălticeniului.

Odată intrat în vârtejul uman care se înghesuia să intre pe străduţa îngustă care ducea spre iarmaroc, erai prins ca într-o sarabandă a reclamelor strigate alandala şi pe care urechea le aduna în buchet:
-Hai la meri dulci- Rahat cu apâ reci- Veniti la "zidul curajului"- Hai să vedeţi  femeia cu coadă de peşte- Roata norocului băieti- Zahăr vată copii- Ciubucuri- Bere reci la halbă – Tiribomba - Mici mititei dragii mei - se auzea in acelaşi timp si toate odată te îmbiau şi te prindeau parcă în mrejele lor, fără putinţă de scăpare. Stăteam mult timp în faţa bazarelor la trasul la ţintă,  aşteptând să cuceresc trofeul care era o figurină de gips divers colorată, sau mergeam la unul din cele patru circuri, în fiecare seară. Totuşi, Gică, cel cu cap de bou , un  bărbat cu jumătate cap de om şi jumătate de bou, era atracţia principală care putea fi urmărită la - zidul curajului.
Aveam timp pentru toate şi plecam cu prietenii când se stingeau luminile la Iujul cel mare.
Dar, dintre toate zbânţuitorile, (asa le numeau oamenii)  maşinuţe, căiuţi, bărci cu care te puteai da peste cap, valurile dunării, roata şi altele, de departe cel mai apreciat era Iuju'  Mare, lanţul care aduna cei mai mulţi tineri. Numele  i se trăgea de la bâlceanul bătrân, care deţinea 3 lanţuri, unul mare şi două mai mici. În Iuj îmi plăcea să zbor dacă se putea şi câte două ore pe seară...facând pe viteaza, învârtind-o pe vecina mea şi pe alte fete din cartier, pâna le apuca ameţeala. De acolo de sus, agaţată pe scaunul legat cu lanţ, vedeam altfel oamenii şi mă simţeam atât de liberă...atât de puternică.
Când turul se termina şi coboram pe pod la Iuju, purtam în suflet o uşoară părere de rău. Mă prindea însă tumultul şi uneori era atâta gloată, încât cu greu răzbăteam prin mulţimea fremătătoare într-o înghesuială gen -om la om-, care se unduia ca valurile marii şi te purta cu ea...
Parcă îl şi aud pe nea Nicanor strigând ca un adevărat negustor şi invitând lumea la delicioasele seminţe de dovleac prăjite:
-   Numa nu ma navaliţ' câti şăpti, opt, viniţ'!
Şi lumea chiar dădea năvală. Se cumpăra orice, chiar de nu-ţi trebuia musai.

Toate resursele băneşti erau epuizate repede şi fără păreri de rău. Unii veneau la bâlci doar pentru a asculta muzica şi pentru a se întâlni cu prieteni dragi.
Seara, de pe la ora 5, era un adevărat pelerinaj, un du-te vino continuu.Treceau prin faţa casei noastre oameni de toate vârstele, de la bătrâni până la copii care abia mergeau în picioare şi toţi se grăbeau spre bâlci. Fiecare era îmbracat în cele mai frumoase haine, ca la o paradă a modei autohtonă, aşa arătau trecătorii de pe strazile fălticinene timp de două trei săptămâni, cât ţinea iarmarocul.
Dar de departe cel mai atrăgător loc erau  străzile din împrejurime, acolo unde arta adevărată vorbea prin frumuseţea culorilor din carpetele, covoarele şi preşurile de diverse mărimi, aşezate pe gardurile gospodarilor, cu acceptul acestora, căci deh, doar e mare târg de Sf. Ilie!

Oftez, împăturind covorul vechi cu trandafiri rosii pe fond negru, rămas de la mama mea şi parcă ascund cu el clipele frumoase de demult, care mă cheamă din timp în timp să deschid uşa inimii, pentru aducere aminte.

elena marin alexe