Alegere dureroasă

    

    Pastorul Florin Ianovici a ales. Și-a dat demisia din Cultul Penticostal. V-aș ruga să-i respectăm decizia , făsă a ne da cu părerea, căci nu este benefic acum în preajma sărbătorii de Învierea Domnului Isus. Dacă pastorul a găsit de cuviință să facă acest gest în mod public, este clar că știe bine amănunte și fapte care l-au determinat la această decizie, deloc ușoară, ba aș îndrăzni să spun foarte dureroasă. Dualitatea celor două decizii este de-a dreptul ridicolă și confuză. Și dacă ar fi doar asta.

Celor care așteaptă să-mi spun părerea le spun deschis că au de așteptat până trec sărbătorile Învierii. Acum ca orice gospodină mă preocup de masa pentru Paște, adică de sarmale și cozonac pentru nepoței.

Vă pot spune doat un singur lucru și-l știți și voi, dragi prieteni, frați și surori: Nu cade un fir de păr fără știrea Domnului...Deci hai să ne apropiem cu respect în fața Domnului , să primim sărbătoarea Paștelui așa cum se cuvine, cu inimi curate și sincere, în pace.

Sărbători fericite vă doresc tuturor! Hristos este viu!

Despre altele...mai vorbim după... 

elena marin alexe

Lacrimile Magdalenei

Ţi-am aşezat pe frunte spinii,
În palme cuie Ţi-am bătut,
Au plâns şi s-au uscat toţi crinii,
Tu m-ai privit şi ai tăcut.

Pe boltă stele ce veghează
În noaptea neagră, s-au ascuns,
Cernite, zorile oftează,
Suliţa-n coaste a pătruns.

De remuşcări sufletul geme
Şi nu se lasă mângâiat,
În inimă-nfloresc dileme,
Sub pleoape lacrimi stau la sfat.

Însingurarea greu apasă,
Speranţa frântă cade-n drum,
Mă prinde dorul de acasă,
Mă scutur de firesc, de scrum.

De când Te-am răstignit Îsuse,
Nisip şi pietre-am adunat,
Noian de rătăciri absurde,
În gânduri m-au abandonat.

Albastrul nu mai e albastru,
Nici crinii nu mai au miros,
Te ung cu mir de alabastru
Şi ochii mei privesc în jos.

Splendoarea jertfei mă-ncovoaie,
Îngenunchez şi mă supun,
Mă spală sângele-Ţi şiroaie,
Durerea mea doar Ţie-ţi spun.

M-asculţi şi mâna Ta se-ntinde
Cu mângâieri şi cu balsam,
O pace tainică se-aşterne,
Sunt fericită că Te am.

Mă ierţi, a câta oară Doamne
Cuvintele pălesc , Tu plângi,
Arunc povara mea de toamne,
Fără cuvinte mă înfrângi.

************************
Plângea Maria Magdalena,
Căci lacrima nu-i mai seca
Dar la picioarele Iubirii,
Inima ei se vindeca.

elena marin alexe

Pe morminte se pun flori

    Anul acesta am hotărât să mă împac cu inima mea. Aşa că  am rupt firele care mă legau de trecut, aducându-mi valuri de tristeţe. Unii dintre prietenii mei buni au dat bir cu fugiţii, invocând diverse motive. Când nu există încredere reciprocă, prietenia moare. Aşa că am ales să nu-i mai urmăresc şi i-am şters din listă. Fiecare este liber. Eu voi păstra cu sfiinţenie amintirile frumoase care ne-au legat, restul voi uita cu desăvârşire, dar nu voi uita că pe morminte se pun flori. Eu am ales să răspund la tăcere cu TĂCERE, dar voi pune trandafiri galbeni pe morminte...

Aşa voi merge mai departe liberă, căci am cugetul curat.

PS.

    Am revenit la prima dragoste, din virtual, la blog. Mă voi plimba pe la "încă" prietenii mei, voi încerca să recuperez timpul pierdut, vizitând mai des casele voastre virtuale, citind şi bucurându-mă de bogăţia pe care fiecare o etalaţi acolo. 

Doresc tuturor un an mai bogat în trăiri, inspiraţie, realizări şi multe binecuvântări !

elena marin alexe

Printre ruine

Îmi număr zilele şi anii,
Privesc la tot ce am făcut,
La împliniri, sau la păţanii,
La tot ce-n viaţă-am petrecut.

Ce mult aş vrea să pot întoarce,
În mine, timpul ce s-a scurs,
Aş îndrăzni şi aş preface
În bucurii al meu recurs.

Dar vremea nu are zăbavă,
Nu mai priveşte înapoi,
Iar în a inimii enclavă
Se-adună râuri de noroi.

Nu mai pot, Doamne, viaţa-mi zboară,
Nu ştiu cât timp a mai rămas,
Mai trece-o zi, se face seară,
Tristeţea creşte fără glas.

Pot doar să plâng, să-mi cer iertare,
Mulţi ani la rând am irosit,
Te rog, dă-mi Doamne îndurare,
Tu, singurul, ce m-ai iubit.

În frământările din mine
Aprinde foc din Golgota,
Să construiesc printre ruine
Ce-a mai rămas din viaţa mea.

Cu glasul stins te chem Stăpâne
Şi ruga-n mine curge lin,
- Coboară, Doamne, zări senine,
Sunt fiica Ta , la Tine vin.

Eu , ca şi frunza-n plină toamnă
Mă ofilesc sub crucea grea
Şi pot să cad sub aspre vânturi
De nu m-ar ţine mâna Ta.

La ceas de cumpănă, Isuse,
Aştept să curgă har din cer,
Să-mi şteargă lacrimile curse,
S-alunge al iernii aspru ger.

Mai vreau să-Ţi spun, că-ntre ruine
Rămân şi Te voi aştepta,
Ţi-am pregătit un loc în mine
Şi-am aşezat lumina Ta.

De-ale iertării...

Te-aş ierta,
dacă mi-aş putea aduna
toate lacrimile zilelor
dintr-o toamnă ploioasă,
  pumnii mei  ar deveni
adăpost pentru suspinele vântului,
sau aş arunca în fiecare iarnă albă
perdelele monotone ale tristeţii
aerisind sufletul dornic de pace.
Poate că primăvara mi-aş culege
zâmbetele din colţul gurii
şi le-aş presăra pe pajiştile verzi
printre neasemuite flori nemuritoare,
sau poate la braţ cu vara
aş îndrăzni să ating cu vârful degetelor
gândurile cele mai ascunse,
rătăcindu-le pentru totdeauna
în inima mea, alături de
frământari nespuse vreodată
decât PreaIubitului meu
la ceas de tainică rugăciune.

Dar oare m-ai ierta,
dacă aş amesteca anotimpurile
sub pecetea uitării
şi aş renunţa la timpul trecut?

 

elena marin alexe

Când frunzele cad

 
Când frunzele cad
din părul toamnei mele,
Inima-si tese visul în stele...
Când soarele apune
la marginea zării,
cerul îmbracă semnul mirării
Când norii se-adună
şi luna se-ascunde
ochiul Tău blând mă vede oriunde
Când tremură ceaţa
pe vale-n câmpie
nici vântul de seară nu mai adie
Când inima-i tristă
m-acopăr cu Tine
şi-ndată speranţa se-ntoarce la mine
Când frunzele cad
şi inima doare
Rămâi numai Tu, Iubirea nu moare.

elena marin alexe

Chip vremelnic...

"Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucura-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice"

O.Paler

Nici nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu
câte primăveri
mi-au sărutat palmele
cu albul neprihănit
din cupa florilor de vişin
şi verdele crud
cu irizări de smarald
al ierbii de  poveste

Nici nu mai ştiu
câte toamne
mi-au abandonat ochii
îndragostiţi
iremediabil de ploile frunzelor
roş-galbene
sau prin câte veri am alergat
să culeg pe buze
o fărâmă din
unda  
râului de munte
spart de pietrele necruţătoare
ale vrâncioaiei

Nici nu mai ştiu
câte ierni
mi-au plâns molcom pe umăr
boabe de argint apoi
s-au rostogolit
în valea umbrei morţii
mută
nesupusă vremurilor

De ce mi-am încrustat
sufletul cu atâta suferinţă
refuzând Lumina

Nici nu mai ştiu

Elena Marin Alexe

 

 

Toamna mea

Mi-e toamna
aproape de inimă,
iar eu
aleg să îmbrăţişez
clipele desculţe
care trec prin mine
dezinteresate,
atinse de plictis
mult prea devreme.

Urmăresc aventura lor
de peste cinci decenii,
fără să-mi pese că
timpul
s-a decolorat
pe rătăcitoare alei,
iscălite de efemer.

Toamna mea,
bolnavă, despuiată
de curcubeul ei
ars
în furia patimilor
verii,.
mă mângâie,
fără acordurile vântului
fâstâcit ori absent,
printre frunzele mult prea devreme
obosite.

elena marin alexe-2012

Prea multe

La apus de viaţă
s-au îngrămădit
idealuri
şi dorinţe nerostite,
neatinse, neuitate.
Stau acolo
ca într-o sală de aşteptare
a timpului.
Uneori
le mai colind cu gândul
făcut arc
peste vremuri.
Pe unele
abia dacă le mai zăresc,
printre faldurile dese
ale uitării de sine.
Altele se înfiripă repede,
sub privirile mele uluite,
scuturându-şi colbul,
renăscând,
mi se agaţă de inimă rugător:
- Împlineşte-mă, împlineşte-mă!

Le îmbrăţişez,
uşor confuză de insistenţa lor tardivă.
Nu mi-ar ajunge
încă o viaţă, să le desăvârşesc pe toate.

elena marin alexe

Poezia de vineri!

Dacă e vineri , hai la plimbare la braţ cu poezia lui Marin Sorescu!

Ţin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regreatabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la apus
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Si importante
Am făcut bătături.

Si cu toate că-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Câteodată mă pomenesc urlând:

"Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!"