Florin Ianovici, slujitorul Domnului

    

  Ultimile evenimente care i se întâmplă fr. Florin Ianovici m-au descumpănit, trebuie să recunosc. Am scris o postare şi mi-am etalat dezamăgirea, amărăciunea, faptul că pentru mine ca şi pentru  alţii multe întrebări s-au dezlănţuit... În postarea mea- Cine va ridica pâră... am răspuns durităţii cu duritate, ochi pentru ochi...
Zile în şir m-am rugat, am plâns în faţa lui Dumnezeu şi l-am întrebat : de ce, Doamne îngădui aceste lucruri în viaţa slujitorului Tău? Mi-am pus întrebări şi m-am îngrijorat, văzând atitudinea conducerii cultului şi considerând-o prea firească şi de neînţeles. Am stat în post şi rugăciune şi El mi-a dat răspuns.
În urma acestui răspuns, declar că deşi mă simt rănită de răutatea şi nedreptatea care s-a abătut asupra pastorului Ianovici, începând din acest moment mă voi ruga pentru toţi cei care l-au denigrat, l-au nedreptăţit pe F.I. ca Dumnezeu în marea Sa milă să-i ierte pe toţi şi să dea putere de smerenie şi învingere pastorului , spre slava Domnului Isus, Hristos, de dragul Lui şi pentru-că  este nevoie de lucrători cu har, căci mare este secerişul. La fel mă voi ruga pentru cei care mi-au trimis mesaje ofensatoare, deşi afirmă că sunt credincioşi.  Aşa au ales unii: să defăimeze, să dispreţuiască pe alţii şi să se ridice ei în ochii altora şi în proprii lor ochi.Oare trebuie să ne rugăm şi să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri? Eu cred că da, deci rămân în aşteptare, rugându-mă, să lucreze Domnul Domnilor aşa cum voieşte El.
Ascultaţi şi voi, răspunsul este clar aici, într-o predică de la om la om, simplu şi concis, pe înţelesul fiecărui om : https://www.youtube.com/watch?v=UZKzLFKbH-M 

    Am înţeles de ce pastorul stă în tăcere şi nu dă dezminţire sau explicaţii. Acest om, care iubeşte sufletele pierdute, slujitor al Dumnezeului Celui viu,  stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt, şi niciun om, nimeni nu are drept de judecată asupra lui, doar Dumnezeu. Acest om s-a aşezat în smerenie sub scutul dragostei Domnului nostru, sub apărarea şi dreptatea Lui. Atât.
Rămân alături de el cu post şi rugăciune şi cu siguranţa că totul este sub controlul Tatălui nostru. Haideţi să ne alăturăm rugile noastre, rugilor fratelui nostru şi să aşteptăm răspunsul lui Dumnezeu.. AMIN.
Doamne binecuvântează-ţi unsul  cu putere, cu răbdare, cu toate binecuvântările Tale şi binecuvântează biserica Betel.AMIN.

elena marin alexe

Când vin ape mari

Când vin ape mari să stai în spărtură,
Răbdare să ai şi lacăt la gură.

Furtuni vin şi trec, dar omul rămâne.
Te-ndoi azi şi cazi, ridică-te mâine.

Cu ochii deschişi păşeşte-nainte,
Veghează la drum cu rugă fierbinte.

E-o vreme de plâns, dar totul va trece,
Speranţa ce-o ai, nicicând să nu plece.

Mai este puţin, aşteaptă-l pe Mire,
Căci drumul spre cer e scris în Iubire.

elena marin alexe

Implorare

Te-ndură Isuse, mai picură sânge
Şi rupe Tu lanţul ce inima-mi frânge.

Mi-e sete de aer, mă scald în tăcere
Cuvântul Tău, Doamne , e lapte şi miere.

Cu fruntea în palme te-aştept dimineaţa,
S-alungii norii negri, furtuna şi ceaţa.

Pe bancă, sub vişin, privesc ceru-n taină,
Păstrează-mi ca floarea, albeaţa din haină.

Te-ndură Isuse, speranţa îmi cerne,
Goneşte tristeţea culorilor terne.

Cu mâinile-ntinse, o dată cu zorii,
Te chem să vii, Doamne, împrăştie norii...

Să prindă contur, pe zări, bucuria,
Sub raze de soare să fugă urgia.

Sclipească-n răstimpuri alintul de Tată
Cu stropi de iubire, pe fruntea-mi plecată.

Te-ndură Isuse, coboară la mine,
Mi-e dor de Iubire, de ceruri, de Tine.

elena marin alexe

La Mulţi Ani, Rodi, trandafirule roz...

La braţ cu toamna

(pentru tine, Rodi)

Şi dacă toamna îmi presară pe suflet gândul care doare,
aştept o altă primăvară scăldată-n razele de soare.

Şi dacă sufăr în tăcere am gândul mângâiat  de Tine,
ştiu că sunt clipe efemere care se rătăcesc prin mine.

Şi dacă ochiul Tău, Isuse spre mine caută-n tăcere,
 îmi vindecă tristeţi nespuse regrete, lacrimă, durere.

Şi dacă inima porneşte spre-albastra cerului cărare,
din alte zări pace primeşte să-mi facă ziua sărbătoare.

Şi dacă glasu-mi se răsfaţă prins în buchet de bucurie,
 pe bolta cerului agaţă minune, zâmbet, reverie.

Şi dacă-n suflet mor speranţe de vântul rece spulberate,
deschid seiful cu restanţe din întâmplări adevărate.

Şi dacă peste tot şi toate eu te aleg pe Tine Doamne,
pe drumul lung înspre cetate mă plimb la braţ cu mândre toamne.

 

Când frunzele cad

 
Când frunzele cad
din părul toamnei mele,
Inima-si tese visul în stele...
Când soarele apune
la marginea zării,
cerul îmbracă semnul mirării
Când norii se-adună
şi luna se-ascunde
ochiul Tău blând mă vede oriunde
Când tremură ceaţa
pe vale-n câmpie
nici vântul de seară nu mai adie
Când inima-i tristă
m-acopăr cu Tine
şi-ndată speranţa se-ntoarce la mine
Când frunzele cad
şi inima doare
Rămâi numai Tu, Iubirea nu moare.

elena marin alexe

Boare de toamnă

Ascultă romanţa cum plânge
de tremură strugurii-n vie,
e vremea când vara se stinge
purtată de vânt prin câmpie.

Te pleacă-n genunchi, zăboveşte,
o clipă ridică-ţi privirea
spre Cel ce din ceruri priveşte
şi cerne pe tine Iubirea.

Tu crede şi-adună în tine,
speranţă, răbdare, lumină,
şi chiar dacă-s nori pe coline
te apără pacea divină

Încearcă, te-opreşte o clipă,
nimic nu-i pierdut, n-ai să mori,
eşti uns cu balsam pe aripă,
spre toamnă învaţă să zbori.

Ascultă romanţa cum plânge
prin pomii ce freamătă-n vale,
dar candela ta nu se stinge,
tu poartă-ţi lumina pe cale.

elena m. alexe

IUBIRE NECONDIŢIONATĂ

Nu-mi condiţionezi nimic

Mă onorezi deşi sunt mic

Prea multă importanţă-mi dai

Mi-ai pregătit şi-un loc în rai

Sunt o comoară-n ochii Tăi

Din crucea Ta culeg văpăi

Cununi de raze împletesc

Să ţi-le ofer căci Te iubesc

Necondiţionat mă ierţi

Iar când greşesc Tată mă cerţi

Cu milă şi durere-n glas

Îmi porţi de grijă pas cu pas

De urc în viaţă sau cobor

Mă ocroteşti cu ochi de nor

Cu Duhul Sfânt mă-mbrăţişezi

Din veşnicie mă veghezi

Pe căi umbroase nu m-opresc

În tot ce fac îţi mulţumesc

Sub cruce gândul mi-l adun

Durerea mea ţie ţi-o spun

Când ceasul nopţii cheamă har

Genunchii mi se pleacă iar

Inima cheamă rugăciuni

Ce alungă frica în genuni

Sunt liniştită nu mă tem

Vii lângă mine când te chem

Din înălţimi mă cercetezi

Tu nu mă condiţionezi

Cu dragoste te-ai răstignit

Ai fost bătut şi chinuit

Azi culeg albe flori de crin

Cu ele inima-mi alin

Tu nu mă condiţionezi

Ţie-ţi spun totul şi mă crezi

Nimic la schimb nu mi-ai cerut

Vrei doar atât să Te ascult

Elena M . Alexe
 

Primii paşi spre depresie

 Instabilitatea, este cuvântul de ordine care marchează acest început de secol în toată lumea.

Instabilitate financiară a băncilor...
Instabilitatea teritorială...
Instabilitatea climaterică...
Instabilitatea promisiunilor...
Instabilitatea politică...
Instabilitatea stării materiale...
Instabilitatea familiei...
Instabilitatea afacerilor...
Instabilitatea pacii...
Instabilitatea prieteniilor...
Instabilitatea locurilor de muncă...
Instabilitatea emoţională, sentimentală...
Instabilitatea la propriu a Terei...

Lista poate continua, dar aş vrea să ating un semnal de alarmă, asupra faptului că această instabilitate NE POATE AFECTA VIAŢA, poate duce la îngrijorare şi depresie, dacă nu am înţeles că totul pe lumea asta este schimbător. Până şi pământul a început să alunece...doar Dumnezeu în dragostea Sa rămâne stabil şi toate promisiunile Sale nu se vor schimba niciodată. El este de neclintit, Dragostea Sa pentru noi, oamenii nu se va sfârşi, El este stânca veacurilor şi cine se va încrede în El nu se va clătina niciodată. Să fim precum copilaşii care îşi pun toată încrederea în părinţii lor.
Vă doresc, o duminică plină de credinţă în puterea lui Dumnezeu, care dincolo de apartenenţa noastră religioasă, rămâne ACELAŞI.


Elena M. Alexe
                                                                                                                                     


   

Martie

Doresc, tuturor celor care vor păşi aici, o primăvară frumoasă la propriu, dar şi cu reflexe pe suflet!

Dumnezeu să vă binecuvânteze, cu bucurii dragii mei prieteni!

Viscol...

Grăbeşte Alba cu viscolu-n spate,
se-mpiedică-n drum, apoi iar răzbate,
mai are de dus cale lungă şi-apoi
de ce s-ar opri, e mai bine în doi.

Mereu aliaţi, pornesc împreună,
ce mai tandem, ce pereche nebună,
acopera tot în alb de zăpadă,
case şi drumuri să nu se mai vadă.

Din goana acerbă deloc nu s-opresc,
căci spulberă iute ce-n drum întâlnesc,
furia cea oarbă îi mână şi-i duc
cu ploaia-nghetata sub creanga de nuc.

M-agăţ de fereastră, dar nu mai văd cer
pe-ntinderea albă cu iz de mister,
tăcerea deplină s-a-ntins peste tot,
mă simt amăgită de-un tainic complot.

Acum satu-i mut, nici scâncet de ceartă,
ţipenie nu-i în drum, pe la poartă,
încerc să refac din stolul de gânduri,
crâmpei de poem cernut printre rânduri.

Prin curte aleea în alb s-a pierdut,
pe inimă dorul aşteaptă tăcut
ca soarele blând cu raza-i cuminte
să-ntoarcă din nou iubirea fierbinte.

Va trece şi iarna şi viscolul mut,
sau vânturi cumplite ce gerul asmut,
speranţele vii împletite-n cununi,
cu Tine în suflet aşteaptă minuni.

Elena M . Alexe

Drum cu obstacole

Pe geam se furişează cu paşi învăluiţi în tăcere ultimile umbre roşietice ale amurgului. Anika stă ghemuită în fotoliul mare şi comod din sufragerie. În poală ţine un teanc de fotografii, unele mai vechi, altele mai recente, dar fiecare îi poartă gândurile printre amintiri. Alege una, apoi alta, până când tristeţea i-a adunat  sub albeaţa pleoapelor un râu de  lacrimi amare. Cum se poate schimba făgaşul vieţii într-o clipă de neatenţie, cum poate deveni aceasta nefastă,  uneori? Îşi aminteşte cum a început totul..
Ea tocmai ce dăduse naştere unei fetiţe, primul lor copil, care îi copiase parcă toate trăsăturile în amănunt..O sunase să-i spună că într-o jumătate de oră va ajunge la maternitate. Era fericit. Îşi dorea acest copil. L-a aşteptat până seara şi tot degeaba, căci nu a mai venit. A doua zi de dimineaţă a aflat de nenorocire; Gelu si Petrică au fost loviţi de locomotivă, iar acum sunt la spital. Din fericire au scăpat cu viată, printr-o minune, aşa scriau pe atunci ziarele timişorene.
Goneau spre maternitate  pe motocicleta lui, o Jawa puternică, de care era tare mândru. La barieră  nu s-au oprit, socotind că au timp să treacă ...Verii ei, aflaţi într-o maşină, în spatele Jawei, au urmărit îngroziti accidentul. Locomotiva i-a sters pur şi simplu, azvârlindu-i la 30 metri distanţă, Petrică, fratele ei, s-a ales cu câteva zgârieturi, dar lui i-a fost prins piciorul între un stâlp de telegraf şi motocicletă. A avut fractură deschisă la şold. Avea 21 ani, o floare de fecior, cum şuşoteau vecinele şi a trebuit să suporte mai multe operaţii, i s-a pus tijă de argint de la genunchi la şold şi el râdea ironizându-şi soarta - era mai bogat cu tija aceea de argint.
- Am argintul la purtător, obişnuia să spună prietenilor.
Luni întregi a staţionat prin spital. Devenise aproape un erou. La patul lui s-a perindat toată familia, prietenii şi chiar şeful poliţiei rutiere, care îl apostrofase:
- Eşti tare, Marine, te-ai luat la trântă cu ditamai locomotiva şi..încă trăieşti. Mare năroc ai avut, moldovene! Mare năroc...dacă  îţi funcţiona frâna motorul s-ar fi oprit chiar pe linie şi ..bine că nu a mers norocosule! -aşa spunea miliţianul şef şi dădea din cap în semn de mirare şi bucurie nedisimulată. La o săptămână după accident primi şi fotografiile  făcute de miliţia rutieră la faţa locului.Le-au privit cu toţii şi au rămas uluiti: Coarnele motocicletei erau îndoite ca la semicursieră..de efortul făcut să pună frâna. Câteva luni a stat fierăraia în curte, ca la muzeu, unde vecinii se perindau , o priveau uluiţi şi plecau dând din cap.
De atunci au trecut douazeci de ani. Aproape că uitaseră acel capitol nefast, distrugător. Viaţa lor a continuat liniştit. Dumnezeu i-a binecuvântat cu încă doi băieţi, Dani şi Adi, aşa cum îi alintă cei din familie. Dar lovitura decisivă încă nu venise.

*

Vestea bolii lui căzu ca o ghilotină peste inima ei, rupându-i echilibrul.
De dimineaţă îi vizitase cumnată-sa mutată recent într-o localitate apropiată lor. Când îşi văzu fratele livid, aproape fără viaţă în el, Leana l-a convins cu greu, să meargă urgent la medicul de familie. Au ieşit împreună din casă  şi drumul lor s-a despărţit în faţa cabinetului medical de unde aceasta plecă, abia târându-şi picioarele  sub povara nemiloasă a gândurilor.
Afară, ziua se scurgea cu paşi repezi în noapte şi Anika simţea din plin  frigul, tristeţea şi învăţă pe loc ce este disperarea.
Dragostea  şi mila deopotrivă o înăbuşeau, de parcă o greutate îi strivea pieptul.
Se întreba într-una:
- De ce lui, tocmai lui, să i se întâmple asta, oare de ce are de tras atâtea, de ce Doamne? Îşi aminti brusc cum soacră-sa îi povestise un crâmpei din copilăria lui, pe când avea doar doi ani. Într-o zi o vecină il adusese aproape mort. Căzuse într-un şanţ cu nămol şi când l-a luat pe braţe, aşa inert , fără respiraţie, cu gura plină de noroi, maică-sa, biata de ea s-a îmbolnăvit de inimă . Nimeni nu mai crezuse atunci că va mai avea scăpare...

Oftă din greu. Ar fi vrut să se întoarcă la spital, de unde fugise să plângă departe de ochii iubiţi, să rămână lângă el, mână-n mână, ochi în ochi, dar nu avea putere s-o facă. Îi era ciudă pe ea , pe slăbiciunile ei şi nu cuteza să se întoarcă lângă el, căci plânsul ei cu iz de bocet, i-ar fi făcut mai mult rău celui ţintuit la pat. Îşi duse mâinile la gură să pună barieră suspinului. Simţea în  toată fiinţa ei gustul amar al înfrângerii şi în adâncul sufletului un foc mistuitor cu neputinţă de oprit.
Ajunsă la marginea oraşului, confuzia lua proporţii uriaşe spre disperarea ei. Nici picioarele n-o mai ascultau, aşa că se lăsă pe un bolovan unde rămase  multă vreme nemişcată în compania gândurilor negre şi îmbraţişată doar de tăcerea din jur.
Nu ştie cât a stat prinsă în sarabanda gândurilor. Se ridică într-un târziu, îşi lua inima în dinţi şi plecă hotărâtă spre casă.
În sufrageria imensă, liniştea şi fotoliul din colţ, tronau fără ruşine etalându-şi goliciunea. El nu mai era aici şi casa i se părea străină, rece şi neprimitoare.
Pe măsuţă o biblie rămasă deschisă încă de dimineaţă, aştepta cuminte. O luă în mâini şi citi:
Psalm 46
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.
De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.

Se plecă în genunchi, iar ochii împăienjeniţi de lacrimi se agăţară de sfânta carte, ca de o mână văzută doar de ea. Rugăciunea începu să urce încet, în şoaptă, printre suspine, apoi din ce în ce mai liber glasul se înălţa tot mai limpede, mai sigur. Când rugăciunea se stinse, îndrăzni să se ridice, oarecum mai uşurată, de parcă lăsase jos greutatea enormă care o strivea. Privi lung pe fereastră, deşi nu se mai vedea aproape nimic, ca şi cum ar fi vrut să-şi lepede frica, acolo in umbrele amurgului, apoi ostenită căzu pe canapea, îşi trase peste ea pătura moale de lână şi adormi instantaneu.
În zori când soarele cu degete calde îi bătea în fereastră, (aseară uitase să mai tragă storurile) se trezi buimacă. Nu ştia ce trebuie să facă, încotro s-o apuce. Cu paşi înceţi ca într-o reluare alunecă spre baie. Şfichiurile duşului o făcu să se simtă mult mai bine. Apa o înconjura cu prietenie din toate părţile, înviorând-o.
După o oră era deja în tramvaiul ce o ducea către spital

Îl urmări cu privirea prin geamul de la uşa salonului şi i se frânse inima văzându-l răstignit între cearşafurile albe, impersonale. Intră. Zâmbetul lui afişat în colţul gurii, n-o putea amăgi, îl cunoştea până în străfundurile sufletului, ştia cât suferă, dar îi răspunse cu dragoste, iar el îi şopti cu glasul frânt:
-Nu te necăji, Aniko dragă, o să trecem noi, baş şi peste asta.
-Sigur că vom trece, căci mare-I Dumnezău! Numa tu să nu-ţi pierzi cumpătul şi răbdarea.
Continuă să-l privească aşa cum stătea legat de aparatele care-i curăţau sângele. Părea trist, obosit, înstrăinat, cu gândul aiurea numai de el ştiut.Trecuseră două zeci de ani, de când erau împreună la bine şi la rău, aşa că nu existau secrete între ei.Se înţelegeau din priviri, fără vorbe. De astă dată îl simţea înstrăinat, pierdut în el însuşi, călător obosit în propriile gânduri, dezamăgit şi lipsit de speranţă.

Plecând spre casă, Anika se gândea cum să anunţe familia fără să şocheze pe cineva.
Prima fu anunţată sora lui, Leana. O informă pe departe chipurile în puţine cuvinte, despre drama din casa lor. O simţi aproape dărâmată, la celalat capăt al firului şi îi păru rău că nu amânase pentru a doua zi nefasta veste. Apucă să-i spună, doar că, dacă mai întârzia 5 minute Gelu nu ar mai fi fost printre ei. Atunci sora-sa izbucni în hohote de plâns.
-Cum a fost posibil aşa ceva, cum de nu ne-am dat seama cât de gravă era starea lui?
Leana îl iubea, îl adora chiar, ca pe copilul ei, ea fiind sora mai mare, cu sentimente şi apucături de mamă, iar drama lui devenea propria-i  dramă, greu de redat în cuvinte. Peste un an, se reîntoarse în Vrancea, căci nu puteau să lase via de acolo în vraişte. Ea, Anika, rămase cam stingheră, căci nu mai avea cu cine să-şi împartă ofurile, temerile..


Gelu nu avea să stea mult în spital, dar paradoxal acest loc avea să - i devină o a doua casă, deoarece trei zile pe săptămână şi le petrecea aici la dializă. Ajunsese să îl cunoască  toţi, de la director până la ultima infirmieră. Tuturor le era drag căci era un îndrăgostit de viaţă, hotărât să trăiască purtându - şi cu stoicism crucea zilnică, printre lacrimi, durere şi vorbe de duh, care le mai ridica moralul colegilor de suferinţă, dar îl făcea pe el să se simtă superior dramei prin care trecea.

-Ce repede trec anii..gândi Anika cu voce tare. În câteva rânduri îi dăduse de înţeles că ar face orice pentru el, dar se lovise de refuzul categoric:

- Cum crezi că aş putea să te nenorocesc şi pe tine, nu ne e deajuns un beteag în familie?

S-a resemnat de fiecare dată doar în faţa lui, căci hotărârea de a-l ajuta creştea tot mai mult în inima ei.

Trăiau sub imperiul morţii în fiecare zi. Când se auzea claxonul salvării, care venea să-l ducă la dializă, inima i se facea cremene şi aproape că nu-i mai auzea bătăile. Niciodată nu era sigură că se va mai întoarce. Acolo, în secţie, moartea era stăpână absolută. Mereu murea cineva, iar el se întorcea acasă livid şi îngândurat, întrebându-se: Oare lui când îi va veni rândul?

Aşa au trecut aproape şapte ani între incertitudini şi speranţă, ani care i-au lăsat pe chip cute adânci. Timpul s-a scurs monoton, fără cusur, peste familia lor greu încercată. Numai Dumnezeu ştie câte lacrimi s-au scurs în burduf şi câte zile şi nopţi zdrobite în disperare au trecut peste el fără delicateţe. Nu-şi spunea nimănui ofurile, ba din contră poza într- un învingător al sorţii, dorind să pară dur, stăpân pe situaţie.Totuşi după mai multe insistenţe, a cedat rugăminţilor şi au plecat la clinică la Cluj, cu speranţa adunată în braţe.

Şapte ore a durat operaţia. Nici ei nu i-a fost uşor, dar dragostea i-a dat putere, curaj.Şi acum când retrăieşte acele momente i se pare că aşa trebuiau să fie, uniţi pentru totdeauna. Primele două zile după operaţie au fost cumplit de grele, chiar stresante, cum avea să povestească el după marea criză postoperatorie, când femeia cu coasa de argint, i-a dat târcoale şi a fost cât pe aci să cosească iarba vieţii lui. Despre visul ce la marcat  avea să afle toată familia şi prietenii.

...se făcea că stătea undeva, într-o cameră, întins pe pat, când la căpătâiul său se ridică o făptură uriaşă îmbrăcată în văluri albe, străvezii, care întinse mâinile peste trupul învelit în cearceaf. Atunci din tălpile lui începu să iasă fuioare de fum negru..

În noaptea aceia în ajunul Crăciunului, criza puternică, lupta cu moartea, atinse apogeul şi toată familia era proşternată în rugăciune.. toţi implorau mila divină, căci o infecţie puternică îi afectase sistemul imunitar şi nici medicii nu mai aveau sperantă.

Spre dimineaţă, coşmarul luă sfârşit. Se trezi alt om. Septicemia fu învinsă, după două zile ce păreau că nu se mai sfârşesc, iar el rămase uimit, când nepoată-sa  Lidia, veni în vizită şi îi povesti cum l-a visat noaptea trecută. Visul ei era identic cu visul lui. Asta îl puse pe gânduri,dar îl şi bucură în acelaşi timp.Se simţea ocrotit de divinitate. S-a refăcut repede după transplant, corpul a acceptat organul străin şi în scurt timp amândoi se întoarseră acasă mulţumind lui Dumnezeu pentru reuşita transplantului. Acum datorită acelei fărâme din trupul ei, cedată din dragoste, se considerau o singură fiinţă, legată de un singur destin.

Au urmat alţi şase ani de graţie care au zburat parcă prea repede. Au savurat fiecare zi, au călătorit, au mers prin staţiuni, pe la rude, cu o foame de viaţă cum rar întâlneşti, într-un cuvânt au trăit intens bucuria vieţii redobândite.

Oare când au trecut aceşti ani? Şi unde s-a greşit, căci starea lui Gelu se înrăutăţea văzând cu ochii, de vreo zece luni. Şi câte tratamente naturiste nu a încercat, câte nădejdi nu a legat cap la cap, dar fără efect, căci ficatul cedase ..poate de prea multe medicamente. Acum aşteptau ceva. Ce? Nici ea nu ştie, căci prea multe obstacole i-au barat drumul.

                                                                           *

Anika oftează adânc şi pune mâna pe altă fotografie. Privind-o.. amintirile prind să se deruleze cu viteză. Ţine între degete fotografia de anul trecut, când au petrecut în Vrancea o săptămână de vis. Ce bine arăta, surâzător şi fericit, la umbra vişinului, în hamac, alintat de privirile sorei lui, iar acum..chipul palid, ochii lipsiţi de viaţă, pielea uscată şi plină de riduri, pare a fi o copie grosolană a celui ce era odată Gelu, soţul ei drag.

Simte cum ochii i se împăienjenesc rătăciţi subit între perdele de  lacrimi, buzele îi tremură într-un spasm tăcut, iar inima i se zvârcoleşte neputincioasă. Absentă, lasă poza să-i alunece printre degetele care nu mai vor s-o asculte. Din dormitor se aude repiraţia lui greoaie. Îşi prinde capul în palme şi rămâne aşa câteva minute lungi.. Deodată îşi aduce aminte de ceva şi privirile îi cad pe vechea carte, aşezată ca de obicei, pe masă. Mâinile febrile apucă şi o deschid la întâmplare,  peste Psalmul 90  şi prinde a citi:

 Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inima înţeleaptă!

O lacrimă stingheră îşi face loc pe obrazul asprit de crivăţul nemilos, al drumului cu obstacole, ce nu i-au ocolit  zilele. 

Elena Marin Alexe

Eşti fiică de rege!

( Pentru tine, Maruşka )

Tu crezi că nu eşti decât fulgul hoinar,

Dar trecerea ta printre zări este har,

Eşti fiică de rege şi vei moşteni

Comori de iubire oriunde vei fi.

Pe drumul vieţii El te-a întâlnit,

Pe braţe te-a dus, zi de zi te-a hrănit,

Cu lapte şi miere festinul regesc

Şi-un loc te aşteaptă-n palatul ceresc.

Nu-ţi pierde nădejdea când drumul ţi-e greu,

Alături de tine stă El, Dumnezeu,

Asupra-ţi veghează, cu milă în glas

L-auzi cum şopteşte - Nicicum nu te las!

Te simţi ostenită, mai cazi uneori,

De răul din juru-ţi ades te-nfiori?

Ridică-ti privirea, colo în zare

Mai lin vei păşi acum pe cărare.

Păstrează ce ai, ţine dragostea-n gând,

Căci Tatăl tau vine la tine curând

Şi mână în mână spre cer veţi urca,

Cunună de roze pe cap vei purta.

elena marin alexe- oct.2012

Speranţa

( Ţie,  fratele meu drag, dar si tuturor celor care cred în  puterea lui Dumnezeu)

În noaptea ce-n taină dospeşte minuni,
Destinul vieţii se leagă uşor,
Sub clopotul iernii se cern rugăciuni,
Perdele de stele se-aprind, apoi mor.

E-o pace în aer ce murmură lin,
Departe de ură dispreţ şi păcat,
Iar ochii tăi caută sprijin divin,
La Cel ce pe cruce senin a urcat.

Când sufletul trece prin valuri de chin,
Iar lacrima vie întunecă zarea,
Mai este iubire, mai este senin,
O rază de sus croieşte cărarea.

Ridică-te iaraşi chiar dacă-ai căzut,
Nu pierde nădejdea la margini de drum,
Lumina-i în tine, sărman chip de lut,
Azi poţi sa renaşti din durere şi scrum.

În inimă zdrenţe, cu duhul zdrobit,
De vrei să învingi alege Viaţa,
Căci Cel Ce te ştie şi-atăt te-a iubit,
Dă aripi la zbor, să urce speranţa.

elena marin alexe 2012 

Meandre

 Dacă e vineri, Hai la plimbare la braţ cu poezia!

Am încercat să pătrund
prin lacunele sufletului meu,
dar mi-am poticnit inima
în perdele de întuneric,
prea devreme lăsate
peste pâlpâiri de viaţă,
abandonată la capătul speranţei.
Mă resemnez tacit şi
incerc sa mă strecor printre meandre,
fără să ating umbre rămase,
în aşteptarea timpului oprit
din peregrinări,
neştiute rătăciri în uitare de sine.
Poate că am să mă întorc
pe acelaşi drum de viaţă,
albită de dor,
sau poate n-o să mai cobor niciodată,
pe alei umbrite, fără speranţă în priviri.

Ochii mei sunt indrăgostiţi
de Lumină.

elena  marin alexe

Pierdute zile

Pierdute zile                
pe roua din zori
prin ceaţă
poartă cu ele
clipe nespuse
de viaţă

Prin soare timid
sau pală de vânt
furtuna
se-atârnă de vis
călare pe nor
nebuna

Trec vremurile
pierdute în van
pe cărări
clipă cu clipă
am sufletul  plin
de-ntrebări

Tăcute umbre
cutreieră timp
prin  jalea
şi jarul nestins
vrând să culeagă
uitarea

Spre veşnicie
curge izvorul
de viaţă
tremură zarea
dorul de ceruri
se-agaţă

elena marin alexe