Suspendarea a luat sfârșit

     

Cunoaștem decizia luată în dreptul pastorului Ianovici azi 5 Aprilie. I s-a ridicat suspendarea, va fi pastor secundar la Betel pînă în luna Decembrie, până la o nouă ședință de alegeri.Dumnezeu s-a dovedit încă odată,  Stânca de ajutor pentru cei care se unesc în post și rugăciune și ne-a demonstrat că El rămâne credincios promisiunilor  Sale.
Ce va fi în viitor, ce va face pastorul Ianovici ? Cred că va rămâne să slujească în biserica Betel. Toți cei care ne-am rugat și l-am susținut pe pastor, ne bucurăm nespus și mulțumim Domnului, dar să nu uităm un lucru important: avem "dezlegare" la rugăciune în Dragoste. Așa că rămânem cu toată inima și sufletul în toate lucrurile bune oameni ai rugăciunii.

Am fost cam dură în articolul precedent despre Ștefan Ivan, îmi pare rău,  însă afirmațiile lui de pe blog m-au descumpănit oarecum și am pus cap la cap mesajele trimise de membri de la Betel și totul s-a legat iar întristarea mea a fost mare. Am spus adevărul iar adevărul este dureros. Totuși sper ca lucrurile să apuce pe un vad binecuvântat între cei doi pastori spre beneficiul creșterii spirituale din biserică. Cred că fiecare am avut de învățat o lecție de viață din toată această poveste adevărată.
Dumnezeu să aline rănile încă deschise ale pastorului Florin Ianovici, să-l ajute să ierte și să iubească. La fel am aceleași așteptări de la Ștefan Ivan, care ar trebui  acum să pună balsam de cuvinte și fapte frumoase, trecute prin dragostea divină, pe relația lui cu pastorul Ianovici, căci Dragostea este ingredientul principal fără de care nimeni nu poate spera cerul binecuvîntat.
Acum, biserica Betel, dar și noi ceilalți ne vom putea bucura de îndemnurile pastorului Ianovici. Dumnezeu să-l folosească în lucrarea Sa.



Doamne dă izbândă, Doamne binecuvântează poporul Tău !

elena marin alexe

APEL

       Mă adresez celor care îl susţin pe pastorul Florin Ianovici. Fac un apel la dv. , un apel la rugăciune, pentru-ca Dumnezeu să îl binecuvânteze pe pastor. Bine ar fi să ne rugăm şi pentru denigratorii acestuia, care au căzut în capcana dispreţului, răutăţii şi a bârfei.  Domnul nostru să-i ierte şi să-i atingă cu dragostea Lui. Haideţi să ne unim rugăciunile de fiecare dimineaţă şi să facem asta până în luna Martie 2017, dacă Domnul va îngădui viaţa noastră. Cu siguranţă că rugile ne vor fi ascultate!
Dumnezeu este Dragoste!

elena marin alexe

Florin Ianovici, slujitorul Domnului

    

  Ultimile evenimente care i se întâmplă fr. Florin Ianovici m-au descumpănit, trebuie să recunosc. Am scris o postare şi mi-am etalat dezamăgirea, amărăciunea, faptul că pentru mine ca şi pentru  alţii multe întrebări s-au dezlănţuit... În postarea mea- Cine va ridica pâră... am răspuns durităţii cu duritate, ochi pentru ochi...
Zile în şir m-am rugat, am plâns în faţa lui Dumnezeu şi l-am întrebat : de ce, Doamne îngădui aceste lucruri în viaţa slujitorului Tău? Mi-am pus întrebări şi m-am îngrijorat, văzând atitudinea conducerii cultului şi considerând-o prea firească şi de neînţeles. Am stat în post şi rugăciune şi El mi-a dat răspuns.
În urma acestui răspuns, declar că deşi mă simt rănită de răutatea şi nedreptatea care s-a abătut asupra pastorului Ianovici, începând din acest moment mă voi ruga pentru toţi cei care l-au denigrat, l-au nedreptăţit pe F.I. ca Dumnezeu în marea Sa milă să-i ierte pe toţi şi să dea putere de smerenie şi învingere pastorului , spre slava Domnului Isus, Hristos, de dragul Lui şi pentru-că  este nevoie de lucrători cu har, căci mare este secerişul. La fel mă voi ruga pentru cei care mi-au trimis mesaje ofensatoare, deşi afirmă că sunt credincioşi.  Aşa au ales unii: să defăimeze, să dispreţuiască pe alţii şi să se ridice ei în ochii altora şi în proprii lor ochi.Oare trebuie să ne rugăm şi să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri? Eu cred că da, deci rămân în aşteptare, rugându-mă, să lucreze Domnul Domnilor aşa cum voieşte El.
Ascultaţi şi voi, răspunsul este clar aici, într-o predică de la om la om, simplu şi concis, pe înţelesul fiecărui om : https://www.youtube.com/watch?v=UZKzLFKbH-M 

    Am înţeles de ce pastorul stă în tăcere şi nu dă dezminţire sau explicaţii. Acest om, care iubeşte sufletele pierdute, slujitor al Dumnezeului Celui viu,  stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt, şi niciun om, nimeni nu are drept de judecată asupra lui, doar Dumnezeu. Acest om s-a aşezat în smerenie sub scutul dragostei Domnului nostru, sub apărarea şi dreptatea Lui. Atât.
Rămân alături de el cu post şi rugăciune şi cu siguranţa că totul este sub controlul Tatălui nostru. Haideţi să ne alăturăm rugile noastre, rugilor fratelui nostru şi să aşteptăm răspunsul lui Dumnezeu.. AMIN.
Doamne binecuvântează-ţi unsul  cu putere, cu răbdare, cu toate binecuvântările Tale şi binecuvântează biserica Betel.AMIN.

elena marin alexe

John Popp sau Florin Ianovici?

      Mai zilele trecute am primit un link într-un mesaj de la o prietenă aflată în Italia. Faptul că aceasta credea tot ce scria acolo şi era destul de abătută spunându-mi că ea e dezgustată, că n-o să mai asculte nicio predică a niciunui pastor, niciodată,  m-a determinat să caut peste tot să-mi fac propria părere. Prietena mea mi-a mai scris că Italia fierbe, efectiv, că majoritatea cred spusele unui pastor din Cluj, John Popp, despre F.Ianovici. Am văzut că printre prietenele ei se află şi o doamnă, Mihaela Gheorghe, soţia  unui pastor din Roma. Am interpelat-o pe aceasta cu o întrebare simplă: dacă ştie ceva  cu probe sigure.... M-am lămurit imediat din ce mi-a spus, chipurile îi era tare milă de d-na Mina Ianovici, că citise ea nişte poezii scrise de aceasta. Am căutat şi am citit şi eu poeziile, dar nu aveau legătură deloc cu ce-şi imaginau persoanele avide de bârfă. Şi eu scriu poezie şi mă transpun în versuri cu tot sufletul meu, dar unii cred că ştiu să citească printre rânduri...ce doresc ei să audă şi fac diverse legături.
      De ce sunt cu sufletul şi rugăciunile alături de pastorul Ianovici? Pentru-că sunt literalmente bulversată de răutatea cu care unii îşi morfolesc propriile neputinţe şi complexe, aruncând venin peste tot pe unde au acces nemaiţinând cont de atributele creştinilor, copiilor lui Dumnezeu. Începând cu acest John Popp, care îşi atribuie atâtea titluri de merge cocârjat de greutatea lor, şi continuând cu cei slabi în credinţă, dar tari în cleveteli şi bârfe, de care nu duce lipsă naţia română, unii nu mai au odihnă, ar fi în stare să arunce cu pietre şi-n Dumnezeu, făcând abstracţie de cuvântul şi poruncile sfinte, doar ca să-şi verse preaplinul bârfelor şi frustrările. Din nefericire nu-şi dau seama că aruncarea cu mizerii tinde să le murdărescă haina albă. Cum să uiţi că eşti chemat la Dragoste, Bunătate, Milă şi să te aliezi cu un denigrator care aduce ofensă lucrării lui Dumnezeu? Oare asta aşteaptă Dumnezeu de la noi? Sunt şocată că denigratorilor li s-au alăturat şi unii lucrători, pastori din diaspora de prin Italia mai precis.  Ce poate să-i determine la asemenea atitudine necreştină, nebiblică, decât gelozia? Da, aşa cred eu, că unii lucrători lipsiţi de har şi de spiritualitate, doar ei pot susţine şi îmbrăţişa asemenea bârfe oloage, pe care diversioniştii anti Dumnezeu, ca John Popp, le scot la mezat. Ştim cu toţii cum se fabrică probele când vrei să distrugi reputaţia cuiva.
     Dacă vreau să-mi fac o părere despre cineva, nu ascult bârfe,  intru pe pagina respectivă, caut peste tot şi mă lămuresc. Pe Facebookul lui John m-am lămurit, dar şi pe blogul lui unde mulţi pastori de diverse confesiuni sunt murdăriţi , denigraţi...Limbajul golănesc, scuzaţi-mi expresia voită, lipsit total de bun simţ, de respect, de alură de  urmaş al lui Cristos, m-a şocat.M-a uimit răutatea cu care expune denigrările şi am vrut să-l mai testez ca să fiu sigură. I-am cerut prietenie pe Facebook şi am primit-o imediat, în mai puţin de un minut. Am lăsat un mesaj de bun simţ, cu trimiteri la Biblie şi mi-am văzut de treabă. După vreo 10 minute mesajul meu a primit un like, dar fiind ocupată cu scrisul, am revenit pe pagina lui John după 15 min, aprox. Am constatat cu stupoare că mesajul meu fusese şters, dar, şi eu ştearsă din lista lui .Cu siguranţă, mi-am zis, că nu sunt demnă de standardele unei asemenea prietenii...
Doamne apără!
Eu l-am urmărit ani la rând pe F.Ianovici propovăduind în direct în turneele cu Speranţa şi am văzut dăruirea lui pentru lucrare, iar când oamenii veneau în faţă predându-se lui Dumnezeu, plângând, îngenunchiaţi, plângeam şi eu de bucurie că Dumnezeu încă mai lucrează. Şi EL NU SE FOLOSEŞTE DE VASE MURDARE, CI DIN CONTRĂ. Dumnezeu este sfânt.

Şi chiar dacă s-ar dovedi o urmă de adevăr  în mizeria scursă pe net despre acest lucrător, eu tot nu aş putea acuza. Avem Judecător care ne va judeca pe fiecare în parte.Mă voi ruga împreună cu familia mea pentru familia pastorului F.Ianovici. Dumnezeul Păcii şi al Adevărului, al Dragostei depline să-i umbrească şi să-i protejeze până în veşnicii!

Să veghem mai mult asupra gurii noastre: Ps 141:3- 4
Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele!
Nu-mi abate inima la lucruri rele, la fapte vinovate, împreună cu oamenii care fac răul, şi să nu mănânc din ospeţele lor. Amin.

elena marin alexe

Fără Adrian Păunescu

A mai trecut încă un an, fără Adrian Păunescu. 5.Nov. are o aromă aparte de poezie trecută prin suflet...
Mi-e dor de Poet, de francheţea sa, de sinceritatea sa, de talentul real de scriitor. Hai să ne amintim de el, citindu-i versurile.

CINE ARE PĂRINŢI  în memoriam A.P.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns. 

 

A.P.

 

COLECTIV 30 Octombrie

        Ce voi scrie aici îmi asum cu seriozitate. Mă doare sufletul când scriu şi nu încetez să mă rog, ca orice creştin adevărat, pentru victimile incendiului din clubul Colectiv, care se zbat între viaţă şi moarte. 
Am certitudinea că şi lui Dumnezeu îi este milă de ei, căci şi rokerii sunt făpturile Lui.Cred că aici şi-au dat mâna mai mulţi factori, dar artizanul a fost diavolul, cel care a profitat la maxim de inconştienţa tinerilor şi de toate neregulile sistemului...dar şi de corupţia care macină ţara asta de multă vreme şi nimeni nu i-a nici o măsură.
Nu vreau să polemizez cu nimeni şi din start vă spun că şi eu am ascultat şi ascult Queen şi Freddie Mercury este vocea absolut cea mai bună din toate timpurile. Este părerea mea.
De când am internet de ceva ani, am mai citit şi m-am informat despre curentul rock. Citiţi şi voi aici şi vă lămuriţi singuri:  
https://ro.wikipedia.org/wiki/Heavy_metal
Cu siguranţă veţi găsi motivul sau motivele pentru care biserica înfierează acest gen muzical. Părerea mea este că nu toată muzica rock este infectată de duhuri satanice....Dar nu pot să nu rămân pe gânduri....mai ales că ultimile evenimente m-au marcat, prin agresivitate, foarte mult.

Un lucru aş puncta şi anume: că ar trebui să înţelegem, noi creştinii că Dumnezeu a biruit lumea şi moartea nu prin război, chiar şi verbal, ci prin Dragostea cu care şi-a dat singurul Fiu, pentru-ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Ioan 3:16.
Aşa că mă rog ca Dumnezeu să se atingă de inimile şi mintea şi trupul celor aflati în grea suferinţă, să ierte, să aline durerile lor şi durerile familiilor lor.
 "Pentru ca Fiul omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut"(Luca 19:10). 

Dacă şi voi credeţi asta haideţi să ne unim în rugăciune şi să mijlocim pentru cei care acum suferă dureri cumplite şi aşteaptă ajutor. Este datoria noastră a tuturor creştinilor indiferent de confesiune.

elena marin alexe

Implorare

Te-ndură Isuse, mai picură sânge
Şi rupe Tu lanţul ce inima-mi frânge.

Mi-e sete de aer, mă scald în tăcere
Cuvântul Tău, Doamne , e lapte şi miere.

Cu fruntea în palme te-aştept dimineaţa,
S-alungii norii negri, furtuna şi ceaţa.

Pe bancă, sub vişin, privesc ceru-n taină,
Păstrează-mi ca floarea, albeaţa din haină.

Te-ndură Isuse, speranţa îmi cerne,
Goneşte tristeţea culorilor terne.

Cu mâinile-ntinse, o dată cu zorii,
Te chem să vii, Doamne, împrăştie norii...

Să prindă contur, pe zări, bucuria,
Sub raze de soare să fugă urgia.

Sclipească-n răstimpuri alintul de Tată
Cu stropi de iubire, pe fruntea-mi plecată.

Te-ndură Isuse, coboară la mine,
Mi-e dor de Iubire, de ceruri, de Tine.

elena marin alexe

Candela inimii

Candela
încă mai pâlpâie
şi îndeamnă la ruga
de seară.
Ochii obosiţi
trag storurile, chemând liniştea
în sălaşul adânc,

al inimii prinse de tumult.

Clocotul
se aude până departe,
la al treilea cer.
Îngerii amuţesc, uimiţi
de tristeţea care
urcă în valuri,
treaptă cu treaptă,
implorând bucuria.
Tăcerea strigă.
Cerul uimit
îngenunchează şi el
în solemnă aşteptare.

Încetul cu încetul,
zbuciumul se stinge,
ochii se deschid larg,
inima îşi domoleşte suspinul,
timpul o ia din loc,
iar sufletul zâmbitor
dă mâna cu pacea.
Candela
încă mai pâlpâie,
ruga urcă,
dar timpul nu se mai opreşte

până la al treilea cer.

Rugă

Dezleagă-mi Doamne buzele
gata să te laude
adună-mi gândurile răvăşite
clăteşte-mi lumina ochiului interior
despovărează-mi umărul
spală-mi picioarele obosite de drum lung
trezeşte-mi inima adormită
unge-mi cu tină ochii
mă poartă în LUMINĂ

Du-mă la cruce
eliberează-mi braţele de poveri omeneşti
nu plec până nu-mi vei ciopli uscăturile
şi-mi vei altoi viţa Doamne
strigă-mă pe nume ca atunci
când eram prăbuşită în praful drumului
căci în fiecare dimineaţă
te simt alături de mine
şi totuşi mi-e tare dor de vocea Ta

Ascultă-mă cu inima
atunci când ruga mi-e şoaptă
şterge-mi lacrima însoreşte-mă
din ochii Tăi curge balsamul
şi la glasul Tău dispar himerele
Tu eşti primăvara veşnică
sub dragostea Ta înfloreşte bucuria
uite floarea sufletului meu
pecetluieşte încă o zi de har

elena marin alexe

Răspunsul

Mă regăsesc rătăcită
în clepsidra timpului şi simt
cum mă strivesc întrebările
de ieri de azi de mâine
Cerul rămâne  impasibil
cu buzele pecetluite
eu abia de mai respir sub
avalanşa suspinelor
Dar când inima ajunsă la capătul puterilor
zace îngenunchiată în colbul drumului
se deschid porţile Iubirii
primesc umilă sărutul pe frunte
braţele lui Dumnezeu
mă cuprind cu milă nemărginită
ridicându-mi povara gândului ascuns
apoi mă împodobesc pentru nunta eternă
şi abia atunci  văd
Răspunsul stă atârnat între cer şi pământ
pe un lemn care nu mai putrezeşte
niciodată de atâta Dragoste

elena marin alexe

Ukraina

Mii de creştini din ţara vecină au stat în genunchi şi au cerut evitarea unui război

Marşul de rugăciune pentru Ucraina, ia amploare în ţara vecină. De la un simplu cort pe Maidan, creştinii din toată ţara au fost motivaţi să stea în genunchi cerând “Pace pentru Ucraina”. De la Kiev, la Harkov, Herson, Cerkasî şi Dnepropetrovsk, mii de creştini din diferite oraşe, diferite confesiuni, cu diferite convingeri religioase cer Unitate, Binecuvântare, Pace peste Ucraina.

Duminică, 16 martie în centrele mai multor oraşe, dar şi pe Maidan s-au desfăşurat acţiuni în masă cu participarea liderilor religioşi din ţară. Preoţii au îndemnat oamenii la rugăciune, la dragoste şi la răbdare în aceste momente critice pentru ţară.

Sunt din diferite confesiuni, dar au un singur scop şi un singur mesaj. Oamenii au venit şi cu pancarde de culoarea drapelului Ucrainei cu inscripţiile: ”Dumnezeu e unul, Ucraina e una”; “Dumnezeu e pentru toate noroadele”; “Binecuvântăm Ucraina”; “Ucraina unită”; “Doamne, ocroteşte Ucraina”.

Inscripţiile au fost scrise în două limbi, rusă şi ucraineană. Participanţii la Marşul din Dnepropetrovsk au numit piaţa din centrul oraşului în mod simbolic: “Eroii Maidanului”.

Oamenii s-au rugat cu lacrimi pentru ca Dumnezeu să împiedice omuciderea între fraţi. Ei au chemat toţi locuitorii oraşului, care nu sunt indiferenţi de soarta Ucrainei, să stea în genunchi pentru ţară. După modelul celor din Harkov, acţiunea de rugăciune pentru Ucraina se desfăşoară în fiecare dimineaţă la ora 07:00.

Îndemnaţi de pasajul Biblic: “Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara”, credincioşii din Ucraina cred că o schimbare a stării spirituale din Ucraina este posibila soluţie la recâştigarea păcii şi la ocrotirea poporului lor.

De aceea, au ales să stea în fiecare dimineaţă în genunchi în oraşele lor şi să ceară “Pace peste Ucraina”!

Amintim că odată cu intervenţia militarilor ruşi în Crimeea, astfel de iniţiative au avut loc în mai multe oraşe. Primii care au iniţiat asemenea întâlniri au fost locuitorii din oraşul Harkov, doar la câteva zile numărul lor s-a ridicat la peste 250 de participanţi. La Cerkasî peste 500 de creştini au participat la acţiuni, alături de copiii lor.

Articol preluat pe de publika.md

Stiri Crestine.ro

Doină...

Alină-mă Doamne, alină,
De jale mi-e inima plină.

Ascultă-mă, ruga fierbinte
Se-nalţă spre Tine Părinte.

Atinge-mă, crede şi iartă,
Povara e grea, Tu mi-o poartă.

Vorbeşte-mi de cer, de iubire
Si şterge-mi a firii pornire.

Te pleacă spre mine, cu milă,
Mă pierd într-o lume ostilă.

Tu pune-ţi iar mâna pe mine,
Transformă tot răul în bine

Alungă-mi tristeţile toate,
Trezeşte izvoare secate,

Să-mi sorb cu nesaţ bucuria,
În alb să îmi port marturia.

Culcată sub culmea iubită,
Te rog scapă-mă de ispită.

Tânjesc dupa zări de lumină,
Privirea de cer mi se-anină.

Speranţa mea urcă spre Tine,
Coboară Isuse la mine.

  Elena M . Alexe

Dimineaţa..

Mireasma cerului
în revărsatul zorilor,
umple potirul când
stau la sfat cu Dumnezeu.
Sarcasmul şi dezamăgirile fug,
care încotro apucă.
Cad picuri de ploaie
pe veşmântul verde crud
al primăverii îndoielnice,
grădina sufletului înfloreşte,
prinde viaţă,
sub privirile Lui.
Zâmbetul divin alungă aburii morţii,
iar nepreţuitele mele lacrimi
îmbie floarea
să-şi deschidă cupola petalelor,
spre gloria Lui!

Elena M . Alexe

Cel mai bun dentist din Focşani, Omar Khasawneh

Mulţumiri din suflet, celor care v-aţi rugat împreună cu mine. 
Mulţumesc şi Rodicăi Botan pentru anunţ:

"RUGAMINTE PENTRU RUGACIUNE...
De la sora noastra poeta, pictorita Elena Marin-Alexe am primit o cerere de rugaciune. Asta este datoria noastra sa ne sustinem unii pe altii in momente dificile. Iata cererea pe care va rog din suflet sa o onorati. Nu uitati ca la toti ne vine rindul sa trecem prin incercari si din experienta stiu ca e mult mai usor cind treci prin vale si nu esti singur. Iata cererea.

Draga mea.
Am nevoie de susţinere în rugăciune, pentru ziua de Vineri, la amaiză. Merg la dentist pentru o intervenţie dificilă la măseaua de minte. Mulţumesc,din suflet. Dumnezeu să îţi răsplătească cu bucurii. Fii binecuvântată.
Domnul sa fie cu tine Elena.."

El, Tatăl a ascultat rugăciunile nostre şi intervenţia dificilă de care-mi era frică s-a terminat cu bine astazi la ora 11.20.
Mulţumiri aduc din nou dentistului meu şi soţiei sale, dr. Cătălina şi Omar Khasawneh. Orice aş vrea să scriu aici drept mulţumire, nu ar fi deajuns, iar cuvintele ar fi prea sărace.Aceşti medici sunt dotaţi cu multă compasiune faţă de semenii lor şi nu fac nimic la întâmplare. Le-am cerut voie să mă rog şi bineînţeles au acceptat bucuroşi. Cum aveam tensiunea marită 18 cu 11, am revenit a doua zi, adică azi, sâmbătă 8 Dec. pe la ora 10.00. Am aşteptat pe hol căci mai erau doi pacienţi înaintea mea.Cum uşa era deschisă, sincer vă spun că am fost plăcut surprinsă să văd comportamentul lor impecabil şi m-a calmat, nemaifiindu-mi groază de zgomotul frezei..
Apoi mi-a venit mie rândul.Tensiunea era de astă dată 15 cu 10. Anestezia mi-a făcut-o doamna dr. Cătălina. Nici nu am ştiut cum. Apoi a venit dr. Omar.Cu mare atenţie cu blândeţe şi răbdare s-a rezolvat. Cum eu ţineam mâinile pentru rugăciune, la un moment dat dr. Omar mi-a spus cu un ton sigur :
- O să ne ajute Dumnezeu şi va fi bine, o să vedeţi doamnă!
Remarca lui spusă pe un ton atât de liniştit, mi-a dat curaj. Şi da, s-a terminat cu bine, fără să mă doară nimic.
Nici acum după intervenţie nu mă doare absolut deloc. Mulţumiri aduc lui Dumnezeu, Tatăl meu iubit.
Mulţumiri "cu braţul" aduc acestor doi medici dentişti care pun suflet în tot ce fac şi prin asta demonstrează că au fost dotaţi cu o doză imensă de OMENIE. Îi găsiţi aici: 0767702417

Vă iubesc!

Elena Marin Alexe

Drum cu obstacole

Pe geam se furişează cu paşi învăluiţi în tăcere ultimile umbre roşietice ale amurgului. Anika stă ghemuită în fotoliul mare şi comod din sufragerie. În poală ţine un teanc de fotografii, unele mai vechi, altele mai recente, dar fiecare îi poartă gândurile printre amintiri. Alege una, apoi alta, până când tristeţea i-a adunat  sub albeaţa pleoapelor un râu de  lacrimi amare. Cum se poate schimba făgaşul vieţii într-o clipă de neatenţie, cum poate deveni aceasta nefastă,  uneori? Îşi aminteşte cum a început totul..
Ea tocmai ce dăduse naştere unei fetiţe, primul lor copil, care îi copiase parcă toate trăsăturile în amănunt..O sunase să-i spună că într-o jumătate de oră va ajunge la maternitate. Era fericit. Îşi dorea acest copil. L-a aşteptat până seara şi tot degeaba, căci nu a mai venit. A doua zi de dimineaţă a aflat de nenorocire; Gelu si Petrică au fost loviţi de locomotivă, iar acum sunt la spital. Din fericire au scăpat cu viată, printr-o minune, aşa scriau pe atunci ziarele timişorene.
Goneau spre maternitate  pe motocicleta lui, o Jawa puternică, de care era tare mândru. La barieră  nu s-au oprit, socotind că au timp să treacă ...Verii ei, aflaţi într-o maşină, în spatele Jawei, au urmărit îngroziti accidentul. Locomotiva i-a sters pur şi simplu, azvârlindu-i la 30 metri distanţă, Petrică, fratele ei, s-a ales cu câteva zgârieturi, dar lui i-a fost prins piciorul între un stâlp de telegraf şi motocicletă. A avut fractură deschisă la şold. Avea 21 ani, o floare de fecior, cum şuşoteau vecinele şi a trebuit să suporte mai multe operaţii, i s-a pus tijă de argint de la genunchi la şold şi el râdea ironizându-şi soarta - era mai bogat cu tija aceea de argint.
- Am argintul la purtător, obişnuia să spună prietenilor.
Luni întregi a staţionat prin spital. Devenise aproape un erou. La patul lui s-a perindat toată familia, prietenii şi chiar şeful poliţiei rutiere, care îl apostrofase:
- Eşti tare, Marine, te-ai luat la trântă cu ditamai locomotiva şi..încă trăieşti. Mare năroc ai avut, moldovene! Mare năroc...dacă  îţi funcţiona frâna motorul s-ar fi oprit chiar pe linie şi ..bine că nu a mers norocosule! -aşa spunea miliţianul şef şi dădea din cap în semn de mirare şi bucurie nedisimulată. La o săptămână după accident primi şi fotografiile  făcute de miliţia rutieră la faţa locului.Le-au privit cu toţii şi au rămas uluiti: Coarnele motocicletei erau îndoite ca la semicursieră..de efortul făcut să pună frâna. Câteva luni a stat fierăraia în curte, ca la muzeu, unde vecinii se perindau , o priveau uluiţi şi plecau dând din cap.
De atunci au trecut douazeci de ani. Aproape că uitaseră acel capitol nefast, distrugător. Viaţa lor a continuat liniştit. Dumnezeu i-a binecuvântat cu încă doi băieţi, Dani şi Adi, aşa cum îi alintă cei din familie. Dar lovitura decisivă încă nu venise.

*

Vestea bolii lui căzu ca o ghilotină peste inima ei, rupându-i echilibrul.
De dimineaţă îi vizitase cumnată-sa mutată recent într-o localitate apropiată lor. Când îşi văzu fratele livid, aproape fără viaţă în el, Leana l-a convins cu greu, să meargă urgent la medicul de familie. Au ieşit împreună din casă  şi drumul lor s-a despărţit în faţa cabinetului medical de unde aceasta plecă, abia târându-şi picioarele  sub povara nemiloasă a gândurilor.
Afară, ziua se scurgea cu paşi repezi în noapte şi Anika simţea din plin  frigul, tristeţea şi învăţă pe loc ce este disperarea.
Dragostea  şi mila deopotrivă o înăbuşeau, de parcă o greutate îi strivea pieptul.
Se întreba într-una:
- De ce lui, tocmai lui, să i se întâmple asta, oare de ce are de tras atâtea, de ce Doamne? Îşi aminti brusc cum soacră-sa îi povestise un crâmpei din copilăria lui, pe când avea doar doi ani. Într-o zi o vecină il adusese aproape mort. Căzuse într-un şanţ cu nămol şi când l-a luat pe braţe, aşa inert , fără respiraţie, cu gura plină de noroi, maică-sa, biata de ea s-a îmbolnăvit de inimă . Nimeni nu mai crezuse atunci că va mai avea scăpare...

Oftă din greu. Ar fi vrut să se întoarcă la spital, de unde fugise să plângă departe de ochii iubiţi, să rămână lângă el, mână-n mână, ochi în ochi, dar nu avea putere s-o facă. Îi era ciudă pe ea , pe slăbiciunile ei şi nu cuteza să se întoarcă lângă el, căci plânsul ei cu iz de bocet, i-ar fi făcut mai mult rău celui ţintuit la pat. Îşi duse mâinile la gură să pună barieră suspinului. Simţea în  toată fiinţa ei gustul amar al înfrângerii şi în adâncul sufletului un foc mistuitor cu neputinţă de oprit.
Ajunsă la marginea oraşului, confuzia lua proporţii uriaşe spre disperarea ei. Nici picioarele n-o mai ascultau, aşa că se lăsă pe un bolovan unde rămase  multă vreme nemişcată în compania gândurilor negre şi îmbraţişată doar de tăcerea din jur.
Nu ştie cât a stat prinsă în sarabanda gândurilor. Se ridică într-un târziu, îşi lua inima în dinţi şi plecă hotărâtă spre casă.
În sufrageria imensă, liniştea şi fotoliul din colţ, tronau fără ruşine etalându-şi goliciunea. El nu mai era aici şi casa i se părea străină, rece şi neprimitoare.
Pe măsuţă o biblie rămasă deschisă încă de dimineaţă, aştepta cuminte. O luă în mâini şi citi:
Psalm 46
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.
De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.

Se plecă în genunchi, iar ochii împăienjeniţi de lacrimi se agăţară de sfânta carte, ca de o mână văzută doar de ea. Rugăciunea începu să urce încet, în şoaptă, printre suspine, apoi din ce în ce mai liber glasul se înălţa tot mai limpede, mai sigur. Când rugăciunea se stinse, îndrăzni să se ridice, oarecum mai uşurată, de parcă lăsase jos greutatea enormă care o strivea. Privi lung pe fereastră, deşi nu se mai vedea aproape nimic, ca şi cum ar fi vrut să-şi lepede frica, acolo in umbrele amurgului, apoi ostenită căzu pe canapea, îşi trase peste ea pătura moale de lână şi adormi instantaneu.
În zori când soarele cu degete calde îi bătea în fereastră, (aseară uitase să mai tragă storurile) se trezi buimacă. Nu ştia ce trebuie să facă, încotro s-o apuce. Cu paşi înceţi ca într-o reluare alunecă spre baie. Şfichiurile duşului o făcu să se simtă mult mai bine. Apa o înconjura cu prietenie din toate părţile, înviorând-o.
După o oră era deja în tramvaiul ce o ducea către spital

Îl urmări cu privirea prin geamul de la uşa salonului şi i se frânse inima văzându-l răstignit între cearşafurile albe, impersonale. Intră. Zâmbetul lui afişat în colţul gurii, n-o putea amăgi, îl cunoştea până în străfundurile sufletului, ştia cât suferă, dar îi răspunse cu dragoste, iar el îi şopti cu glasul frânt:
-Nu te necăji, Aniko dragă, o să trecem noi, baş şi peste asta.
-Sigur că vom trece, căci mare-I Dumnezău! Numa tu să nu-ţi pierzi cumpătul şi răbdarea.
Continuă să-l privească aşa cum stătea legat de aparatele care-i curăţau sângele. Părea trist, obosit, înstrăinat, cu gândul aiurea numai de el ştiut.Trecuseră două zeci de ani, de când erau împreună la bine şi la rău, aşa că nu existau secrete între ei.Se înţelegeau din priviri, fără vorbe. De astă dată îl simţea înstrăinat, pierdut în el însuşi, călător obosit în propriile gânduri, dezamăgit şi lipsit de speranţă.

Plecând spre casă, Anika se gândea cum să anunţe familia fără să şocheze pe cineva.
Prima fu anunţată sora lui, Leana. O informă pe departe chipurile în puţine cuvinte, despre drama din casa lor. O simţi aproape dărâmată, la celalat capăt al firului şi îi păru rău că nu amânase pentru a doua zi nefasta veste. Apucă să-i spună, doar că, dacă mai întârzia 5 minute Gelu nu ar mai fi fost printre ei. Atunci sora-sa izbucni în hohote de plâns.
-Cum a fost posibil aşa ceva, cum de nu ne-am dat seama cât de gravă era starea lui?
Leana îl iubea, îl adora chiar, ca pe copilul ei, ea fiind sora mai mare, cu sentimente şi apucături de mamă, iar drama lui devenea propria-i  dramă, greu de redat în cuvinte. Peste un an, se reîntoarse în Vrancea, căci nu puteau să lase via de acolo în vraişte. Ea, Anika, rămase cam stingheră, căci nu mai avea cu cine să-şi împartă ofurile, temerile..


Gelu nu avea să stea mult în spital, dar paradoxal acest loc avea să - i devină o a doua casă, deoarece trei zile pe săptămână şi le petrecea aici la dializă. Ajunsese să îl cunoască  toţi, de la director până la ultima infirmieră. Tuturor le era drag căci era un îndrăgostit de viaţă, hotărât să trăiască purtându - şi cu stoicism crucea zilnică, printre lacrimi, durere şi vorbe de duh, care le mai ridica moralul colegilor de suferinţă, dar îl făcea pe el să se simtă superior dramei prin care trecea.

-Ce repede trec anii..gândi Anika cu voce tare. În câteva rânduri îi dăduse de înţeles că ar face orice pentru el, dar se lovise de refuzul categoric:

- Cum crezi că aş putea să te nenorocesc şi pe tine, nu ne e deajuns un beteag în familie?

S-a resemnat de fiecare dată doar în faţa lui, căci hotărârea de a-l ajuta creştea tot mai mult în inima ei.

Trăiau sub imperiul morţii în fiecare zi. Când se auzea claxonul salvării, care venea să-l ducă la dializă, inima i se facea cremene şi aproape că nu-i mai auzea bătăile. Niciodată nu era sigură că se va mai întoarce. Acolo, în secţie, moartea era stăpână absolută. Mereu murea cineva, iar el se întorcea acasă livid şi îngândurat, întrebându-se: Oare lui când îi va veni rândul?

Aşa au trecut aproape şapte ani între incertitudini şi speranţă, ani care i-au lăsat pe chip cute adânci. Timpul s-a scurs monoton, fără cusur, peste familia lor greu încercată. Numai Dumnezeu ştie câte lacrimi s-au scurs în burduf şi câte zile şi nopţi zdrobite în disperare au trecut peste el fără delicateţe. Nu-şi spunea nimănui ofurile, ba din contră poza într- un învingător al sorţii, dorind să pară dur, stăpân pe situaţie.Totuşi după mai multe insistenţe, a cedat rugăminţilor şi au plecat la clinică la Cluj, cu speranţa adunată în braţe.

Şapte ore a durat operaţia. Nici ei nu i-a fost uşor, dar dragostea i-a dat putere, curaj.Şi acum când retrăieşte acele momente i se pare că aşa trebuiau să fie, uniţi pentru totdeauna. Primele două zile după operaţie au fost cumplit de grele, chiar stresante, cum avea să povestească el după marea criză postoperatorie, când femeia cu coasa de argint, i-a dat târcoale şi a fost cât pe aci să cosească iarba vieţii lui. Despre visul ce la marcat  avea să afle toată familia şi prietenii.

...se făcea că stătea undeva, într-o cameră, întins pe pat, când la căpătâiul său se ridică o făptură uriaşă îmbrăcată în văluri albe, străvezii, care întinse mâinile peste trupul învelit în cearceaf. Atunci din tălpile lui începu să iasă fuioare de fum negru..

În noaptea aceia în ajunul Crăciunului, criza puternică, lupta cu moartea, atinse apogeul şi toată familia era proşternată în rugăciune.. toţi implorau mila divină, căci o infecţie puternică îi afectase sistemul imunitar şi nici medicii nu mai aveau sperantă.

Spre dimineaţă, coşmarul luă sfârşit. Se trezi alt om. Septicemia fu învinsă, după două zile ce păreau că nu se mai sfârşesc, iar el rămase uimit, când nepoată-sa  Lidia, veni în vizită şi îi povesti cum l-a visat noaptea trecută. Visul ei era identic cu visul lui. Asta îl puse pe gânduri,dar îl şi bucură în acelaşi timp.Se simţea ocrotit de divinitate. S-a refăcut repede după transplant, corpul a acceptat organul străin şi în scurt timp amândoi se întoarseră acasă mulţumind lui Dumnezeu pentru reuşita transplantului. Acum datorită acelei fărâme din trupul ei, cedată din dragoste, se considerau o singură fiinţă, legată de un singur destin.

Au urmat alţi şase ani de graţie care au zburat parcă prea repede. Au savurat fiecare zi, au călătorit, au mers prin staţiuni, pe la rude, cu o foame de viaţă cum rar întâlneşti, într-un cuvânt au trăit intens bucuria vieţii redobândite.

Oare când au trecut aceşti ani? Şi unde s-a greşit, căci starea lui Gelu se înrăutăţea văzând cu ochii, de vreo zece luni. Şi câte tratamente naturiste nu a încercat, câte nădejdi nu a legat cap la cap, dar fără efect, căci ficatul cedase ..poate de prea multe medicamente. Acum aşteptau ceva. Ce? Nici ea nu ştie, căci prea multe obstacole i-au barat drumul.

                                                                           *

Anika oftează adânc şi pune mâna pe altă fotografie. Privind-o.. amintirile prind să se deruleze cu viteză. Ţine între degete fotografia de anul trecut, când au petrecut în Vrancea o săptămână de vis. Ce bine arăta, surâzător şi fericit, la umbra vişinului, în hamac, alintat de privirile sorei lui, iar acum..chipul palid, ochii lipsiţi de viaţă, pielea uscată şi plină de riduri, pare a fi o copie grosolană a celui ce era odată Gelu, soţul ei drag.

Simte cum ochii i se împăienjenesc rătăciţi subit între perdele de  lacrimi, buzele îi tremură într-un spasm tăcut, iar inima i se zvârcoleşte neputincioasă. Absentă, lasă poza să-i alunece printre degetele care nu mai vor s-o asculte. Din dormitor se aude repiraţia lui greoaie. Îşi prinde capul în palme şi rămâne aşa câteva minute lungi.. Deodată îşi aduce aminte de ceva şi privirile îi cad pe vechea carte, aşezată ca de obicei, pe masă. Mâinile febrile apucă şi o deschid la întâmplare,  peste Psalmul 90  şi prinde a citi:

 Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inima înţeleaptă!

O lacrimă stingheră îşi face loc pe obrazul asprit de crivăţul nemilos, al drumului cu obstacole, ce nu i-au ocolit  zilele. 

Elena Marin Alexe

Agonia verii

Cu inima strânsă-n fiori,
Ajung pe-nserat la altar,
Privirea-mi se-agaţă de nori,
Aşteaptă din marele har.

Pămantul se-agită aprins,
Abia mai respiră pe drum,
Crăpat şi fierbinte, încins,
Tăcut se transformă în scrum.

Prin pomi ramuri triste se zbat,
Când prunele cad la pământ
Şi aerul moare uscat,
Sub palma ursuzului vânt.

Suspină gradina de flori,
Cu buzele arse de foc,
Tânjind la răcoarea din zori,
În umbra bătrânului soc.

Ulcioarele pline pe cer
Aşteaptă un semn, un răspuns,
Dar ruga ce urcă -n eter,
Se pare că nu e deajuns.

Ard firele verzi în văpăi
Şi bocet răsună-n câmpii,
Întoarce-Ţi spre munţi ochii Tăi,
Spre noi şi ai noştri copii.

Dă Doamne, cerul să plângă,
De mila acestui pământ,
Iar ploaia jarul să-l stingă,
Pe suflet să picure cânt.

Gânduri despletite . .

 Daca e vineri, Hai la plimbare, la braţ cu poezia!

Doamne,
mă surprinde tăcerea tristeţii
de peste zi,
când inima consternată
îşi frânge fiorul
nesupus.

Dacă
ai vorbi mai des cu mine,
poate că mâhnirea
ar da bir cu fugiţii,
lăsându-mi
gândurile despletite
pe umerii timpului.

Până la
ruga de seară
lacrima surghiunită
îşi plânge de milă,
acoperită în diafanul
pleoapelor,
iar sufletul răvăşit
se alină
la adăpost
în palma Ta.

elena marin alexe