Când vin ape mari

Când vin ape mari să stai în spărtură,
Răbdare să ai şi lacăt la gură.

Furtuni vin şi trec, dar omul rămâne.
Te-ndoi azi şi cazi, ridică-te mâine.

Cu ochii deschişi păşeşte-nainte,
Veghează la drum cu rugă fierbinte.

E-o vreme de plâns, dar totul va trece,
Speranţa ce-o ai, nicicând să nu plece.

Mai este puţin, aşteaptă-l pe Mire,
Căci drumul spre cer e scris în Iubire.

elena marin alexe

Când tăcerea devine de plumb

Motto- “Lumea a devenit un loc periculos de trait, nu din cauza oamenilor rai, ci din cauza oamenilor care nu fac nimic, oamenilor indiferenti, oamenilor care ce vad nu vad si ce aud nu aud.”

Dacă aş asemăna conducerea cultului penticostal cu clopotele unei uriaşe catedrale, clopote care tac, deşi restriştea îşi arată colţii hidoşi, parcă s-ar cere o întrebare retorică: de ce nu bat clopotele adevărului? Apostolul Pavel în 1Cor. îmi descrie atributele dragostei lui Dumnezeu, care printre altele, crede totul. Am aliniat vesetele din Corinteni începând cu vers. 4 şi continuând, făcând o acoladă între John Pop şi Florin Ianovici. Nu-i cazul să vă dau eu răspunsul care  a rezultat, poate fiecare să-l afle.
Eu îl cred pe pastorul Ianovici, nu pe cei care fierb veninul la foc molcom.

E dureros că împotriva adevărului s-au aliat doi pastori din comunitatea de Bucureşti, Oros şi Meştereagă, aşa se spune pe la colţuri. Nu ştiu cine sunt, nu am auzit până acum de ei, deci nu vreau să spun nimic  în privinţa lor. Dar, dacă chiar sunt nevinovaţi şi nu au participat la acest complot împotriva pastorului Ianovici, de ce nu dezmint aceste zvonuri? Oare de teama lui J.P? Eu una pot înţelege: ori sunt vinovaţi de furnizarea probelor cusute cu aţă albă şi nu mai pot ieşi din cercul vicios al lui J.Pop, ori comunitatea de Bucureşti nu le permite acest lucru.

Încă se mai cern mizerii asupra pastorului Ianovici,  conducerea cultului tace şi tace, iar creştinii se împart în două tabere. De ce nu se vrea lumină în acest caz? Cine are interes obscur pentru denigrarea lui Florin Ianovici, nu realizează că toată avalanşa bârfelor murdăreşte tot cultul Penticostal.
Pe cât de fericită eram când a început mişcarea de susţinere a fam. Bodnariu, văzând dragostea frăţească la unison, o putere care poate muta şi munţii , îmi spuneam, pe atât de ruşinată mă simt acum şi profund dezamăgită de atitudinea celor care au pretenţia să se numească fraţi şi să afirme că fac parte din trupul lui Hristos. S-o luăm logic.Cum e posibil ca pe fr.Ianovici să-l chinuie o criză de astm, să nu poată respira de durere şi eu, poate, piciorul drept, să bat tactul unei melodii auzite doar de mine şi să-mi doresc să dansez? Mai fac eu parte din trupul lui Hristos? Mai pot afirma că sufăr cu fratele meu?

 Îmi place să cred că şi cei din Conducerea cultului fac parte din trupul divin. Dacă da, s-o dovedească.

PS.Am scris asta deoarece unii dintre prieteni mă evită, alţii îmi dau replici amare, iar eu nu am nici o vină, decât că, am ales să spun adevărul, aşa cum îl simt.

elena marin alexe

Sărbătoarea Crăciunului, se apropie cu paşi repezi.Observăm asta din freamătul mulţimii prin piaţe şi supermarcheturi. Oamenii se grăbesc să-şi cheltuie micile economii de peste an pentru a-şi face sărbătorile cât mai abundente. Să fiu sinceră, nu văd nimic rău în asta.Nu pot să fiu făţarnică şi să afirm că eu nu mă pregătesc mai intens de sărbători, ca fiecare om. Cât de săracă ar fi o familie, tot se străduieşte să aibă masa îmbelşugată de sărbătoarea Naşterii Domnului. Se spune că masa încărcată înveseleşte inima. Sunt de acord şi cu asta, doar că mie personal doar masa încărcată nu-mi poate aduce zâmbetul pe chip şi nici liniştirea sufletului. Ce ar însemna Crăciunul fără CEL sărbătorit, adică fără Mesia, cel proorocit de Isaia? Aşadar mă voi bucura în stilul meu: voi petrece alături de familie, îmi voi împodobi casa, masa, dar şi sufletul care tânjeşte după nemurire. Pentru mine podoaba specială de Crăciun este Domnul Isus Hristos, darul nepreţuit pe care l-a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deci şi mie. Nu pot sărbători fără EL. SI NU VOI UITA SĂ DĂRUIESC ŞI ALTORA din puţinul meu.Vă sfătuiesc să faceţi la fel, dragii mei. Şi nu uitaţi, spuneţi copiilor voştri ce înseamnă Crăciunul, cine este Isus! 

Fam. Alexe doreşte tuturor prietenilor mei din virtual, să aveţi pe lângă masa bogată şi casa frumos împodobită, la loc de cinste, pe Mesia, Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor! Sărbători fericite!

 

Păstrează raza de soare

Dacă vântul cu-adierea-i
Tâmpla caldă ţi-o atinge
Inima se-nviorează
Ochiu-n taină nu mai plânge

Chiar dacă talazul vieţii
Îşi arată iar furia
Sufletul se potoleşte
Se împrăştie urgia

Orice te-ar lovi cu ura
Ce ar vrea să te doboare
N-ar avea putere dacă
Ai păstra raza de soare

În adâncul tău priveşte
Dacă ai lumina bună
Vei putea cu uşurinţă
Să învingi orice furtună

Îndrăzneşte cu speranţă
Cineva de sus veghează
Dacă vei culege pacea
El te binecuvântează

elena marin alexe

Nu-i uşor să urci

Să urci spre colinele albe
nu-i drumul atât de uşor,
mai cazi, te răneşti, câteodată
lumina se-ascunde sub nor.

Atunci crezi că nu mai poţi merge,
prin beznă n-ai cum să păşeşti,
aluneci mereu pe cărare,
te-ntrebi de mai poţi să iubeşti...

Te pleci la izvor cu speranţa
că apă vei bea din belşug,
dar iată, te-adapi doar cu lacrimi,
din zori până către amurg.

Nimic nu te-opreşte din cale,
nici rănile care te dor,
la piept strângi eterna dorinţă,
să-ţi fie traiul dulce zbor.

Citeşti într-o carte străveche,
că deşertăciune e tot,
pe dată-nţelegi rostul jertfei
şi-ngaimi într-o rugă: nu pot...

Priveşti înspre cer, cu mirare,
de ce nu se schimbă nimic?
şi râul de amărăciune
devine acerb inamic.

Degeaba aştepţi bucurie,
orice-ai încercat s-a topit
ca fulgul de nea, când e soare,
speranţele s-au năruit.

Te frângi în suspine şi glasul
se zbuciumă-n tine acum,
ai vrea să-ţi găseşti alinare,
puteri, să porneşti iar la drum.

De sus, Cineva te priveşte
şi mâna-ţi întinde la greu,
aşa că mai urci înc-o treaptă,
când prieten îţi e Dumnezeu.

În suflet se naşte nădejde
şi norul dispare uşor
tu uiţi de dureri şi de lacrimi
când fruntea ţi-o pleci, urci în zbor.

elena marin alexe

POVESTE VECHE

(satiră)

 La-nceput, Adam şi Eva
Au fost înşelaţi cu-n măr.
Să nu credeţi că-i legendă,
E un mare adevăr.

Cel rău, ager, dă târcoale,
Lăudându-se cu mere,
Şi-mparte la fiecare,
Glasul lui e numai miere.

Parcă-l văd cum se strecoară
Şi ne-mbie surâzând:
-Hai, veniţi, să vă dau mere,
Aşezaţi-vă la rând!

Lumea -ndată năvăleşte,
Se agită ca un roi,
În curând vezi pe satana,
Plecând cu desagii goi.

Nu există-n lumea asta
Un mai mare precupeţ,
Care să ofere fructe
Tuturor, fără vreun preţ.

Cine-a mai văzut vreodată
Aşa darnic negustor,
Care să-şi împartă marfa,
Fără bani, în vreun obor?

Ce-l determină să dea
Mere dulci, mere frumoase,
Cu-atâta mărinimie
dacă n-ar avea foloase?

Vreţi să ştiţi ce fel de mere
Are cel rău de-mpărţit?
Nu vă las să staţi pe gânduri,
E foarte uşor de ghicit.

Azi o laudă de sine,
Mâine o ceartă-ntre vecini,
Sau spunând câte-o minciună,
Ori un idol să te-nchini.

Azi o vorbă de ocară,
Mâine o ţuică sau o bere,
Câte o ţigară, două,
Toate astea-s a lui mere.

Câte-o bârfă mincinoasă
A banilor lăcomie,
Sau un furt făcut în taină,
Ură sau făţărnicie...

Azi puţină răutate,
Dublă doză de mândrie
Mâine-un gând de înălţare,
Îngâmfare, gelozie..

Până-n zori să-ţi baţi nevasta
Plânsul ei să nu te doară
Ori să-ţi neglijezi odrasla
Nu ştiu pentru-a cât-a oară

Câte-o vorbă la-ntâmplare
Deseori fără să-ţi pese
Fiindcă ai jicnit pe-un semen
Ai doar proprii interese...

Astea-s merele-aromate
Dăruite de satan
Care-i otrăvesc pe oameni,
Zi de zi şi an de an.

Nu se satură creştinul
Cu averea ce şi-a strâns,
Diavolul îl ispiteşte:
Niciodată nu-i de-ajuns!

Să nu stăm în neştiinţă
De planul acelui rău,
Care-ar vrea să ne distrugă
Să păcătuim mai rău.

Când vedeţi că vă îmbie
Cu măr aromat, frumos,
Refuzaţi-l categoric,
Că-i un mare mincinos.

Iar dacă poftiţi la mere
Eu cunosc un măr gustos,
Care creşte şi rodeşte
În grădina lui Hristos.

elena marin alexe

Săptămâna patimilor

Spre alte timpuri gându-mi zboară
Prin veacuri care au apus,
Spre Cel ce-a trebuit să moară
În locul meu, Domnul Isus.

El a venit din veşnicie,
Din măreţia cerului,
Să-şi lase sângele pe glie
De dragul meu, al omului.

Încet se ţese giulgiul morţii
Peste pământul secetos
Şi plânge Domnitorul vieţii
De mila celui păcătos.

Dinspre Golgota se aude
Un murmur viu neostoit,
Se-adună gloatele zălude
La poala muntelui zdrobit.

Şi curge sângele şiroaie,
Cerul se frânge pe Calvar,
Dar omul tot nu se înmoaie,
Iar Domnul plânge cu amar.

Într-un târziu cununi de jale
Îmbracă muntele iubit,
Iar gloatele coboară-n vale,
Isus rămâne părăsit.

Natura-ntreagă cu suspine
De groaza s-a cutremurat,
S-au adunat nori pe coline
Să plângă Marele -mpărat.

Chiar păsările şi-au stins cântul
Când oamenii L-au răstignit,
S-a tulburat intens pământul
Când pe Golgota a murit.

Dar în războiul cu satana

Dragostea Lui a triumfat,
A treia zi învinsă-i moartea,
Hristos din morţi a înviat!

De-atunci clepsidra cerne timpul,
Scripturile se împlinesc,
Isus e viu şi-n cer aşteaptă
Pe toţi acei ce îl iubesc.