Focul este efemer...

în memoriam C.H. 1 Martie

 

Te-am vâzut depărtându-te de lumină
şi m-au înecat lacrimile
Am răscolit jăratecul
până am ţipat de durere
şi ochii mi-au căutat răsăritul din zori
Acolo mi-am sprijinit fruntea
obosită de iureşul vieţii
Degetele mă dureau groaznic
când s-au cufundat în fântâna lacrimilor
O sete nepotolită de ani mă ardea cumplit
dar mi-am amintit o zi când s-a despicat stânca
apa cristalină mi-a fost balsam
trandafirul alb nu s-a mai vestejit
şi cu ochii deschişi spre zări
şoptind adio etern
am închis cartea cu zile şi nopţi
retrăite aievea cândva
pe sub genele timpului

Focul este efemer
Doar apa are pecetea veşniciei

elena marin alexe-martie 2015

Nu-i uşor să urci

Să urci spre colinele albe
nu-i drumul atât de uşor,
mai cazi, te răneşti, câteodată
lumina se-ascunde sub nor.

Atunci crezi că nu mai poţi merge,
prin beznă n-ai cum să păşeşti,
aluneci mereu pe cărare,
te-ntrebi de mai poţi să iubeşti...

Te pleci la izvor cu speranţa
că apă vei bea din belşug,
dar iată, te-adapi doar cu lacrimi,
din zori până către amurg.

Nimic nu te-opreşte din cale,
nici rănile care te dor,
la piept strângi eterna dorinţă,
să-ţi fie traiul dulce zbor.

Citeşti într-o carte străveche,
că deşertăciune e tot,
pe dată-nţelegi rostul jertfei
şi-ngaimi într-o rugă: nu pot...

Priveşti înspre cer, cu mirare,
de ce nu se schimbă nimic?
şi râul de amărăciune
devine acerb inamic.

Degeaba aştepţi bucurie,
orice-ai încercat s-a topit
ca fulgul de nea, când e soare,
speranţele s-au năruit.

Te frângi în suspine şi glasul
se zbuciumă-n tine acum,
ai vrea să-ţi găseşti alinare,
puteri, să porneşti iar la drum.

De sus, Cineva te priveşte
şi mâna-ţi întinde la greu,
aşa că mai urci înc-o treaptă,
când prieten îţi e Dumnezeu.

În suflet se naşte nădejde
şi norul dispare uşor
tu uiţi de dureri şi de lacrimi
când fruntea ţi-o pleci, urci în zbor.

elena marin alexe

Iernile aristocrate

Iar mă prinde dor  de albul iernilor aristocrate

care îmbrăcau grădina în văluri immaculate

Ochiul plânge ramuri goale peste tot e tern şi doare

Numai vântul nemilosul bate fără încetare

Prin ferestrele ochioase rar privirea se strecoară

Satul plânge prin unghere cenuşiul de afară

Înhămaţi la carul mare norii negri dau năvală

Peste nucul din ogradă împietrit de amorţeală

În tăcerea nefirească îmi trimit gândul departe

Către Cel ce din vecie, viaţă peste tot împarte

-Domn al zărilor măiastre cerne-ţi albul peste ţară

Inima să înflorească bucurii la drum de seară

Clipele să se prefacă într-o iarnă fermecată

Şi să ningă cu Iubire, cum n-a mai nins niciodată

elena marin alexe

139...Psalm

O, Doamne, Tu mă cercetezi
Îndeaproape mă cunoşti,
Chiar gândurile îmi pătrunzi,
În mine vrei să locuieşti.

Tu paşii mei îi controlezi,
Ştii tot ce fac, unde mă duc,
Nimic nu-ţi pot ascunde, chiar
Dacă sunt treaz, dacă mă culc...

Cuvântul nerostit îl ştii
Şi tot ce simte inima,
Cu mâna Ta mă ocroteşti
În taină îmi ştergi lacrima.

Nu ştiu unde-aş putea să fug,
Să nu mă vadă ochii Tăi,
Pe care munte să mă duc,
Pe ce câmpie, pe ce văi?

Să urc la margine de cer,
La malul mării să m-ascund,
În întuneric să mă scald,
Sau chiar în moarte să m-afund?

Din veşnicii în veşnicii
Eşti Unic şi de necuprins,
Oriunde-aş merge mă găseşti,
La Cluj, în Dublin la Paris,

Sau în Focşani, în Fălticeni,
Oriunde aş fugi mă vezi,
Tu m-ai croit în mod bizar
Şi -acum mă binecuvântezi,

Te laud Doamne, mai făcut
În chip atât de minunat,
Mă ştii de când eram un plod,
Nicicând nu m-ai abandonat.

Ce nepătruns eşti, Dumnezeu,
Dar am o rugă şi ţi-o spun,
Ah, de-ai ucide pe cel rău,
Atât aş vrea. O Doamne, bun!

Te rog, mă cercetează iar,
Priveşte în inima mea,
Cunoaşte-mă şi vezi ce simt,
Vezi dacă sunt pe-o cale rea...

Încearcă-mi gândul ce s-a frânt
Sub braţul dur al vijeliei,
Mă poartă-n braţe şi mă du
Pe-calea-ngustă-a veşniciei.