Se afișează postările cu eticheta Falticeni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Falticeni. Afișați toate postările

vineri, 15 ianuarie 2016

Atenţie la Biblie părinţi!



Mă doare fizic toată drama acestei familii greu încercate. Sunt mamă a trei copii şi acum sunt şi bunică. Am fost şi eu copil la părinţii mei şi da, nu sunt de acord cu pedepsele fizice, Dar îmi amintesc ce fel de copil răzvrătit eram de pe la cinci, opt ani şi după chiar. Vorbele tatălui meu îmi treceau pe lângă ureche, de cele mai multe ori. Nu consider că o admonestare verbală, ori o palmă la fund este pedeapsă, în urma căreia copilul să poată fi luat din sânul familiei şi dat unor străini? Copiii mei nu au fost bătuţi, poate accidental o palmă, după care plângeam tot eu, dacă asta vreţi să ştiţi, însă nu toţi copiii ascultă doar de cuvânt, căci dacă ar fi aşa, Doamne, ce uşor s-ar mai creşte copilul...Vă dau un mic exemplu: - Copilul de 5 ani stă la masă şi mama răstoarnă mămăliga în farfurie.Copilul vrea cu tot dinadinsul să bage degeţelul în mămăliga fierbinte, mama cu vorbe dulci îl imploră să nu o facă, tatăl alintându-i creştetul îl roagă şi el, dar micuţul dând din mâini şi vociferând: nu vreau, lasă-mă în pace... o ţine pe a lui...Îl lăsaţi să se opărească, ori îi daţi peste mânuţă? Ori dacă micuţul insistă să introducă cuiul în priză, îl mângâiaţi? Sau dacă din prea mult răsfăţ copilul îţi dă palme peste ochi, te trage de păr şi vorbele tale nu-l pot opri, ce faci? Fiţi sinceri cu dv. Nu-l admonestaţi cu o mustrare de vorbe şi o urecheală?
Nu consider că pentru o palmă  dată poate sub o influenţă nervoasă, în urma unor atitudini obraznice, ori în urma neascultării copilului şi spre binele lui...cineva are dreptul să confişte copiii cuiva. Cum poate iubi altineva copilul meu mai mult decât mine? Eu după ce primeam urecheala, meritată, primeam cu dragoste şi mângâierile şi toată afectiunea părinţilor mei şi înţelegeam că mustrarea primită era o lecţie că aşa nu trebuie să mai fac. Dacă cineva m-ar fi despărţit de ei, cred că mi-aş fi dorit să mor mai bine. Ce, crede cineva că într-o relaţie, de orice tip este numai miere? Imposibil. Mersul vremurilor mi-a arătat că tot ce au construit părinţii mei în mine a fost benefic şi datorită lor, educaţiei primite, sunt azi o femeie împlinită şi o fiică de Dumnezeu binecuvântată. Educaţia, perceptele biblice primite, le-am dat mai departe copiilor mei. Sunt mândră de ei, de toţi trei. Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru părinţii mei, îi pomenesc adesea.
Dacă acum legea permite copiilor să-şi pârască părinţii pentru orice, dacă sunteţi de acord cu asta, atunci vă rog să şi urmăriţi parcursul acestor copii de-a lungul anilor. Ei devin sigur, mincinoşi, hoţi, violatori, adulterini, sau mai pe scurt- scursura unei societăţi bolnave, decadente, căci ce societate poate fi sănătoasă fără Dumnezeu?
Pentru a nu fi înţeleasă prost, declar că detest părinţii care îşi bat copii cu cureaua, cu palmele peste tot pe unde apucă, unii chiar cu pumnii, cu diverse obiecte. Aceştia nu merită numele de părinţi. Dar detest şi părinţii care ignoră total educaţia copiilor spre distrugerea acestora din urmă.

Atenţie la Biblie părinţi!

elena marin alexe- ian.2016

vineri, 14 august 2015

La Fălticeni

Când revii în locurile copilăriei, timpul se opreşte în loc, ochii ţi se umezesc de amintiri dragi, inima o ia la fugă şi greu mai poţi ţine pasul cu ea...
Mi-am revăzut pastorul copilăriei şi adolescenţei mele, Orest Hapenciuc, acum în etate de 95 de ani, cu care am petrecut ore minunate.

Apoi, o zi întreagă am colindat strada copilăriei, unde am locuit până la vârsta de 26 de ani. Am imortalizat întâlnirea cu fratele meu, în faţa casei noastre, unde am admirat doar gardul făcut de tatăl nostru, restul fiind schimbat...

Am vizitat-o pe mama Senciuca, paznic la Cimitirul evreiesc...acum în etate de 94 de ani
Duminica am adus laudă Domnului în biserica unde am crescut...

La ieşire ne-am reîntâlnit cu cei mai vechi dintre prieteni şi fraţi.





 Am plecat din micul orăşel, cu amintirea străduţelor, dintre care, unele, mai păstrează patina timpului copilăriei noastre.


La plecare pot spune doar, Doamne binecuvântează Fălticeniul meu drag!

elena marin alexe

miercuri, 4 februarie 2015

Iernile aristocrate


Iar mă prinde dor  de albul iernilor aristocrate
care îmbrăcau grădina în văluri immaculate

Ochiul plânge ramuri goale peste tot e tern şi doare
Numai vântul nemilosul bate fără încetare

Prin ferestrele ochioase rar privirea se strecoară
Satul plânge prin unghere cenuşiul de afară

Înhămaţi la carul mare norii negri dau năvală
Peste nucul din ogradă împietrit de amorţeală

În tăcerea nefirească îmi trimit gândul departe
Către Cel ce din vecie, viaţă peste tot împarte

-Domn al zărilor măiastre cerne-ţi albul peste ţară
Inima să înflorească bucurii la drum de seară

Clipele să se prefacă într-o iarnă fermecată
Şi să ningă cu Iubire, cum n-a mai nins niciodată

elena marin alexe

joi, 18 decembrie 2014

La cizmarul vesel




   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.

Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe




miercuri, 13 iulie 2011

Cornel şi nemărginirea. . . .

A plecat şi Cornel Fugaru, azi la ora 13.
A trăit o perioadă la Fălticeni fiindu-mi vecin şi a urmat liceul Nicu Gane.Pot să spun multe despre el, dar voi spune doar- că a fost un om de mare caracter şi un excelent compozitor, care a făcut carieră în muzica uşoară românească, dar care a fost premiat şi peste hotare.
Ne-au rămas melodiile lui superbe!
Cornel Fugaru şi-a ales nemărginirea.......?



Un trandafir alb în memoria lui...

marți, 17 mai 2011

Trenul

( În memoria tatălui meu )


Compartimentul se umplu repede şi trenul, cu un şuierat prelung  aidoma unui vaiet, o luă din loc, iar lui i se păru că garnitura întreagă trece fără milă peste el, strivindu-l.
Încercă să se roage , implorând mila divină, dar simţi că totul este zadarnic. Inevitabilul se produsese. Nădejea lui era spulberată şi simţi că este neputincios în faţa necazului. Ce se va alege de puiul lui, pe care acum îl strângea cu milă lângă el?
 Îşi aduse aminte cât de mult îşi dorise acest vlăstar, cu femeia vieţii lui. O ameninţase, atunci, spunându-i că o va părăsi dacă nu-i va face un copil. Iar când acesta se născu, avu impresia că este cel mai bogat din lume. Curând însă, când micuţa avea doar şapte luni, femeia lui se stinsese după o boală grea şi singurul echilibru îi rămăsese această minune cu părul buclat, cu ochii vioi si inteligenţi.
De mică, avea înclinaţie spre desen şi recita,  cu mare talent, Scrisoarea-a 3-a,  iar el se simţea mândru oriunde mergea cu ea.
Operaţia la ochi pe care o suportase fetiţa,  păru iniţial un succes, mai ales că a fost facută de o somitate la acea vreme, prof. Vancea, care studia in străinătate, dar venea aproape lunar la spitalul ieşean, Sf. Spiridon. Nici acum nu înţelegea bine ce s-a întâmplat dupa ce i-au scos bandajele. Primise diverse explicaţii. Ba că fetiţa a suferit un şoc post operatoriu, ba că s-a strecurat o eroare în tratament. Se mai auzea că i-ar fi fost atins nervul optic. Nimeni nu-i spusese ceva sigur, aşa că adunându-şi obida in inima încremenită de durere, oprindu-şi cu greu lacrimile, îşi luă odorul şi plecă spre casă.
Cele două fete din compartiment râdeau zgomotos, răsfoind paginile unei reviste de modă, tachinându-se reciproc. Râsul zglobiu care curgea ca o ploaie de vară era pentru el picatura chinezească. Privi la dreapta, spre batrâna ce dormea dusă şi zise in gând:
- Ce bini i-o fi babii aştia! Doarmi... fărâ nici o grijâ!
Perechea din stânga lui, probabil proaspăt căsătoriţi, se sorbeau din priviri, absenţi la tot ce era în jurul lor.
Îşi purtă raza privirilor spre fereastra vagonului, urmărind defilarea dealurilor împodobite cu verdeaţă din belşug. Iubea plaiurile moldovene şi se lăuda cu ele deşi nu se născuse prin aceste locuri.
Acum îl lovise necazul. Nu se putea împăca cu gândul că fiica lui va rămâne  nevăzătoare. Nenorocirea asta i se părea de nesuportat.
Brusc, fu smuls din avalanşa gândurilor, de cuvintele abia şoptite:
-Tăticule, eu când am sâ pot vide iar? Am atâtia cărţ pi cari li-am primit aici di la voi şâ abe aştept sâ li răsfoiesc...Mi dor tari di citit, câ di trii luni di când m-ai internat nu am mai pus mâna pi o carti..
O mângâie tandru pe creştet şi îi răspunse:
- Las câ  o sâ-ţ revinâ vederea...ai sâ vez iar draga me, câ doarî n-o sâ rămâi oarbâ, fetiţa me dragâ!
- Hai, mai dormi olecuţâ..
În compartiment se făcu linişte.Vorbele lui căzură ca un trăsnet peste călători. Râsul fetelor care îl deranjară, impietri şi lăsă loc unui rictus amar. Toate privirile îl cuprinseră ca nişte tentacule. Oamenii parcă aşteptau ceva... şi el înţelese că trebuie să-şi lase jos, măcar pentru câteva minute,  povară gândurilor.
Le povesti cu glas molcom păţania  fetei lui, apoi se simţi mai uşurat şi nădejdea începu să-şi facă loc uşor-uşor în inima lui copleşită de durere. Închise ochii şi, cu puţina speranţă ce-i mai rămase ascunsă prin  adâncul sufletului, lăsă totul în grija lui Dumnezeu. Doar o minune  putea schimba verdictul medicilor. Şi el credea în minuni. Voia să creadă...

Fetiţa stătea rezemată de el, privind în gol, atunci când vocea controlorului, ca un robot, se strecură printre călători:
- Biletele la control vă rog!
Uşa se deschise şi urmă ţăcănitul aparatului de taxat bilete. Le întinse şi el.
Controlorul compostă biletele, dar nu-şi putea  desprinde privirea de pe chipul fetiţei.
- Ce păr frumos ai scumpo, cum te cheamă?,  o întrebă el .
Cum fetiţa nu răspundea, continuând să privească în gol, urmară cîteva explicaţii şi, pe măsură ce povestea despre necazul fetei lui prindea contur,  controlorul obosit parcă de povara istorisirii se aşeză pe unicul loc liber şi ascultă plin de compasiune, iar trasăturile feţei lui se schimbară treptat, treptat.
Întinse mâna şi, cu duioşie, mângâie părul buclat, într-un gest de alint definitoriu. Oftă adânc.
Atunci se întâmplă ceva ciudat. Mânuţa delicată se mişcă imperceptibil, mai întâi, apoi degetele ei atinseră  epoletul roşu al uniformei controlorului. Toţi împietriră. Fetiţa urmări cu degetul  pe haină şi un zâmbet i se înfiripă pe obraz. Privirea ei se plimbă mai sus şi o întrebare tîşni de pe buze:
- Nenia di ci aveţ roşu la şapcă? Mie din tăti culorili, cel mai mult îmi plac roşu şî galbin, aşa ca bluziţa asta, mai zise, arătând spre una din fete.
Murmurul stârnit de vorbele fetiţei se transformă în rumoare şi una din fete aruncă revista, apoi o prinse pe fetiţă cu ambele mâini  şi, într-un acces de neoprit, incepu s-o întrebe:
- Scumpo, vezi?! Ai început să vezi... hai, spune!, se precipitau vorbele,iar braţe calde se grăbeau să o cuprindă într-o unică mângâiere.
Se iscă o forfotă de nedescris. Vorbeau toţi, deodată.  Se aplauda. Era ca un triumf.

Tatăl nu-şi putea opri lacrimile care-l podidiseră  brusc. Nu înţelegea prea bine ce se întâmplă. Preţ de o clipă,  închise ochii, ca într-o tăcută mulţumire, apoi privirile i se prinseră de azuriul cerului şi rămaseră ancorate multă vreme acolo. După trei luni de întuneric, soarele săruta iarăşi ochişorii  care îi erau atât de dragi.
Trenul opri scrâşnind şi gâfâind de efort.
Coborâră, ţinându-se strâns de mâini. Strada din faţa lor se deschidea în urcuş, iar fetiţa zise:
- Mai încet tăticule, ai sâ obosăşti!
El îi zâmbi şi grăbi pasul. Nu mai simţea nicio povară. Primise puteri noi şi bucuria îi dădea aripi.
Fetiţa urca voiosă, săltând de pe un picior pe altul.

elena marin alexe

luni, 2 august 2010

Locul naşterii mele, Fălticeni

Am preluat tacit 'o leapşă' de la Monica Olteanu, căreia ţin să-i mulţumesc pentru iniţiativă. M-aş bucura să fie o scânteie şi pentru voi, să luaţi drumul copilăriei, la pas...cu gândul şi inima...
De câtva timp, dorul de locurile în care am văzut lumina zilei mă cheamă, mereu, să arunc măcar o privire şi să port un gând în amintirea lor şi a unor timpuri apuse dar păstrate încă, licărind în străfundul inimii mele.

M-am născut, în orăşelul Fălticeni din jud.Suceava, un loc patriarhal şi plin de ospitalitatea obişnuită localnicilor acestor locuri.

FĂLTICENI – aşezare cu urme din epoca bronzului şi altele din secolele III si IV era noastră. Existenţa localităţii este atestată şi de unele documente din veacul al XIII lea.





Din nefericire, nu mi-au mai rămas pe acele dragi meleaguri, decât câteva rude îndepărtate şi foarte puţini dintre prietenii mei. Nu am mai ajuns acolo de prin 2001.

Mi-e dor de locurile sălbatice pe unde hoinăream cu prietenii..


foto- Mihai Tudosa- Falticeni

Doamne ce dor imi este de aceste nepretuite locuri..

Mi-e dor şi de străzile umbrite de tei, de strada Mare...




Mai întâi am avut ca locuinţă o casuţă cu doua camere şi o prispa cu lut, pe care mama mea o primenea la sărbatori ungând-o cu lut proaspat. Apoi in 1960 ne-am făcut o casă mai mare, străjuită de doi nuci şi o grădina frumoasă, pe care am imortalizat-o în una din lucrările mele: Aici mi-am purtat frumoasele clipe ale copilăriei...




Mi-e dor de vechea gară a oraşului prin care mi-am călătorit paşii de atâtea ori...


Nu am să pot uita serbările câmpeneşti din Dumbrava Minunată...




Despre Fălticeni trebuie spus, că dupa Bucureşti si Iaşi, este al treilea oraş din tară de a cărui nume se leagă biografia unor mari scriitori şi oameni de cultură şi arta, începând cu Matei Milo. Aşa că, dacă veţi trece prin acest loc, vă invit să vizitaţi casele memoriale, încercând să vă racordaţi la canalul de aleasă simţire sufletească generat de acest minunat tărâm, care musteşte de legendă.

Am să dau doar câteva repere:

Casa memorială Mihail Sadoveanu

Casa memorială Nicolae Labiş

Casa memorială Ion Creangă, unde a locuit Nică, pe timpul cât a fost elev al şcoalei de catiheţi din Folticeni...

Casa apelor Mihai Băcescu dar şi tribunalul...

.




Muzeul sculptorului Ion Irimescu..

Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni se inaugurează in 1972,de către scriitorul Eugen Dimitriu, în casa cladită de băneasa, Anastasia Cichirdic înainte de 1880, clădire dăruită muzeului, de dramaturgul Horia Lovinescu. Galeria deţine şi o bibliotecă documentară, ale cărei baze fuseseră puse în 1918.



Orasul Fălticeni este supranumit şi oraşul oamenilor de seamă. La Fălticeni au trait şi au creat, iluştrii oameni, cum ar fi: Ion Creangă, Nicu Gane, Mihail Sadoveanu, Dinu Cocea, N.N.Beldiceanu, Ion Dragoslav, Anton Holban, folcloristul Artur Gorovei, Eugen Lovinescu, poetul Nicolae Labis, actorii Matei Milo, Grigore Vasiliu Birlic, Jules Casaban şi alţii..

Aşa arată acum Fălticeniul pe strada Sucevei, dar mie aceasta imagine nu-mi mai spune nimic.



Mă îndrept, grăbită, spre renumita linie de tren : capăt de linie, Fălticeni, unde amintirile mele au făcut casă bună cu timpul trecut!.

foto Mihai Tudosa- Falticeni


Sfârşit de poveste, dar, nu şi de gânduri: Doamne dacă eu nu am uitat aceste meleaguri, Te rog NU LE UITA NICI TU! Adu-ţi aminte de ele, în marea Ta dragoste.

Şi dacă v-aţi plictisit, nu vă obosiţi să mai lasaţi o urmă a trecerii voastre pe aici...vă înteleg.
Doamne cum mai trece timpul!!!

elena ,marin alexe

luni, 23 noiembrie 2009

Amurg



Un amestec de roşu şi verde
Printre ramuri de plop, strecurat
Cu o sită de aur măiastră,
În culori de Eden ruinat.

Plânge şi firul de iarbă,
De vântul trufaş asuprit,
Tremură crengile, mute,
În adânc de amurg liniştit.

Obosit este pasul, ce-atinge
Puntea de peste pârău,
Copleşită de-aduceri aminte,
Mă adun între bine şi rău.

Eu, ca şi toamna, Părinte,
Un amestec de roşu şi verde. 
Dar mai pâlpâie-n mine nădejdea,
Că există un ochi ce mă vede.
elena marin alexe 2009.