ZIUA DE MÂINE

Ziua de mâine nu-i a mea,

Tu ții în palme destinul meu

Îngrijorarea n-are sens,

Căci mă conduce ochiul Tău.

Sunt clipe-n care lacrimi curg,

Obrazu-n taină îmi brăzdează,

Mă simt sfârșită, fără vlagă,

În mine inima oftează.

Când nu mai văd în jurul meu,

Se-ascunde cerul vieții-n ceață,

Abia mă mai ridic de jos,

Nu-ți aud vocea, cu dulceață.

Dar încă sper, fiindcă știu

Promisiunea Ta, Divine,

Cât voi trăi pe-acest pământ,

Vei fi alăturea de mine.

Sunt scrisă-n palma Ta Isuse,

Nimic și nimeni, niciodată,

Oricât de mult s-ar strădui,

Nu va putea să ne despartă.

Cuvântul Tău e Da și-Amin,

Voi crede asta cu tărie,

Sufletul meu s-a potolit,

Căci voi trăi în veșnicie.

Ziua de mâine nu-i a mea,

De-aceea azi te rog Isuse,

M-ajută să țin drumul drept,

Spre fericirile nespuse.

elena marin alexe

Visul

Am închis o clipă ochii

Să nu văd cer nici pământ,

Întristarea să dispară,

S-aud îngerii cântând.

Pe poteci de aur, pașii

M-au purtat în dulce vis,

Tot amarul se ascunde

Și dispare în abis.

Parcă văd Cetatea sfântă

Cu porți de mărgăritar,

Unde pot intra creștinii

Care sunt salvați prin har.

Numai flori înmiresmate

Se ivesc în calea mea,

Mii de îngeri mă salută,

Trâmbițe prind a suna.

Marea de cristal surâde,

Mă îndeamnă s-o ating,

Deși-i ziua, stele dalbe

Sus pe boltă nu se sting.

Triluri nemaiauzite

Mângâie sufletul meu,

Mă  aud șoptind aievea,

Sunt în cer, la Dumnezeu!

Inima prinde să cânte

Imnul Slavei minunat,

Odă binecuvântată,

Pentru Marele-mpărat.

Așa bucurie mare,

Niciodată n-am avut,

Mă trezesc șoptind o rugă:

Pentru cer am să mă lupt.

Vis țesut pe străzi de aur

Bucuria mi-a aprins

Văd la orizont Iubirea

Ce în brațe m-a cuprins

M-a legat de nemurire,

Viața mi-a pecetluit,

Haină albă, fără pată,

Din vecii mi-a hărăzit

Să rămân încredințată

Este tot ce îmi doresc,

Vreau în cer, lângă-al meu Tată,

Veșnicia s-o trăiesc.

Incercări de-ar fi să vină,

Avalanșe-n calea mea,

Ține-mă de mână, Doamne,

Pân-ajung în slava Ta.

elena marin alexe

VIS DE AUGUST

Am atins cu palma cerul,

Mii de stele s-au aprins,

Cu-a lor raze de lumină

Sufletul mi l-au cuprins

Într-o vastă feerie

M-au purtat în pași de dans,

Am privit ca-ntr-o oglindă

Unicul, mărațul vals.

A durat o veșnicie,

Timpul s-a oprit în loc,

Inima-mi și-acum vibrează,

N-am să uit celestul joc.

Port în mine amintirea

Pașilor făcuți pe cer,

În mireasma rugăciunii

Răspândită în eter.

Vis de August, vis ferice,

Oare când se va-mplini,

Ce măreață va fi clipa

Când cu EL m-oi întâlni...

Printre astrele cernute

Albe trepte voi urca,

Am să gust din nemurire,

Când voi fi la dreapta SA.

Pân-atunci, cărări nescrise

Încă voi sui în vis,

Să găsesc desăvârșirea

Ce m-așteaptă-n Paradis.

elena marin alexe

N-aş vrea

N-aş vrea să mă surprindă noaptea
pe uliţe necunoscute
când dacă bat din poartă-n poartă
nu-i nimeni care să m-asculte

N-aş vrea să-mi plâng nefericirea
sub raza lunii care-i oarbă
aş rătăci pe drumuri negre
şi-aş pierde încă-un ban din salbă

N-aş vrea să mă opresc la uşa
celor ce nu cunosc suspinul
mai bine-ngenunchez în taină
şi stau de vorbă cu Divinul

Coşuleţul cu mere de aur

Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia?
 Dupa cum este scris: "Din pricina Ta suntem dati mortii toata ziua; suntem socotiti ca niste oi de taiat."
 Totusi, in toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decat biruitori, prin Acela care ne-a iubit.
 Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
 nici inaltimea, nici adancimea, nicio alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este in Isus Hristos, Domnul nostru. 

Romani 8.35/39

elena marin alexe

FANATISMUL UCIDE

 Libertatea mea de exprimare trebuie sa se opreasca acolo unde atinge libertatea semenului meu!

Orgoliul prostesc este vina principală pentru  atentatul din Franţa. Păi dacă eşti ziarist, ai acces la lumina literei care înnobilează omul, cum să faci asemena greşeală, să provoci o mişcare religioasă, fanatică, care are la activ MII DE MORŢI? Cui ajută curajul de a arăta petele brune de pe faţa islamului ? Crede cineva că prin ironii, caricaturi, poate slăbi nebunia uneori  fatală, a islamiştilor?  Ce facem , le dăm "apă la moară" acelor oameni care sub forma lor primitivă vor să-şi impună credinţa în lume?
 Da, islamiştii şi mişcarea lor este nocivă, dar nici noi, creştinii, nu avem voie să ne batem joc sub diferite forme, de credinţa lor. Se ştie că fanatismul religios , de-a lungul istoriei a făcut milioane de victime. Dumnezeu nu aprobă crima, nici în numele Lui, măcar. Culmea este că toate popoarele au un ţel comun - PACEA, dar unii nu înţeleg că această noţiune este de factură divină şi se poate câştiga doar prin ea însăşi. Ne răzbunăm pe islamişti cu desene caraghioase , cu fotografii, cu articole contra lor şi aşteptăm CE? Oamenii aceia SUNT REDUŞI  LA ESENŢA PRIMITIVĂ, TRIBALĂ, iar noi, chipurile popoare civilizate, îi provocăm cu jicniri la adresa religiei lor, lovindu-i în ce au ei mai scump. Nu aşa, nu  se arată curajul, insultând religia semenului tău, ci se provoacă nebunia, moartea, dezastrul.

De ce , Doamne, să moară oameni nevinovaţi, din pricina unui aşa zis curaj? A nu se confunda curajul cu prostia! 
-Doamne ai milă de oameni, căci sunt creaţia ta. Dă un strop de înţelepciune şi şterge lacrima lumii!

elena marin alexe

La cizmarul vesel

   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.
Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe

POEM

(celor dragi)

Între cer şi pământ, cred că nu vă miraţi,
Mă încumet să cânt printre nori minunaţi.

Mă trezesc dimineţi, iarba-i udă de-argint,
Eu culeg frumuseţi, caut rime de-alint.

Spre apus port în gând amintiri care ard,
Şi mai scriu câte-un rând sub al soarelui fard.

Trece timpul zglobiu, azi mă bucur că sunt
Şi când n-am să mai fiu doar un biet amănunt,

Veţi citi tot ce-am scris, într-o viaţă de om
Ce-a trecut prin abis renăscând ca un pom...

De pe trepte de cer ochii mei vor zâmbi,
Aripi albe şi moi mă vor duce-n câmpii.

Printre gingaşe flori paşii mei vor călca
Şi-n miresmele lor fruntea mi-o voi culca.

Florile inimii

Dacă ar fi posibil să fac o incursiune în inimă, dincolo de structura ei anatomică, m-ar interesa foarte mult, structura spirituală a acestui important organ, fără de care viața noastră ar fi imposibilă.
Ce ar fi de găsit în lăcaşurile ei cele mai ascunse?
Multe, multe și diverse …
Inima este împaratia secretă a sentimentelor umane, sau altfel spus, cel mai important loc din ființa omului. Aici este cea mai rafinată şi mai diversă grădină de flori, care de care mai deosebite, una de alta.
Ce mă intrigă oarecum este următorul fapt : cum poate găzdui inima atât de multe sentimente şi trăiri, în mare parte contradictorii? Și ca să glumesc puţin pe seama spuselor mele, nici nu mă mir, că cea mai răspândită boală de pe glob, este cea de inimă.

Dar să revin la “grădina inimii”, despre care vreau să vă vorbesc aici. Am comparat inima cu o grădină, deoarece asemănarea este evidența dintr-un anume punct de vedere și anume: varietatea de flori care încolţesc şi cresc şi în una şi-n cealaltă.
Aici cresc, Trandafirul iubirii, Lăcrămioarele gingaşe ale speranţei, Bujorul bucuriei, și multe altele, minunate flori una mai nobilă ca alta, dar printre ele adeseori apar şi urzici, volbură, pir, şi lobodă porcească. Cele din urmă au un apetit de viață acerb şi pun de multe ori în dificultate frumusețea şi curățenia grădinii, aşa că grădinarul nu aşteaptă maturitatea lor, ci ele sunt stârpite imediat ce apar şi astfel frumoasele flori pot să se dezvolte armonios spre plăcerea stăpânilor.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu “grădina inimii”. Aici ca stăpâni nu suntem atât de interesați de frumusețea grădinii şi mergem cu indiferentă până acolo, încât lăsăm să crească şi să se înmulțească, urzicile urii, volbura minciunii, pirul tristetei care se înfige cu rădăcinile lui otrăvitoare până în adâncul sufletului, afectându-l până la distrugere. Mă întreb de ce acordăm atât de puţină importanţă inimii noastre? Oare nu e la fel de importantă şi grădina din adâncul fiinţei noastre, acea oază minunată din care țâșnesc izvoarele vieții? Cum a ajuns omul atât de indiferent față de inima lui şi de ce nu este atent la fiecare buruiană care îi invadează lăcașul acesta intim? E posibil să dăm mai multă importantă la orice alt lucru, dar să fim total indiferenți cu inimă noastră iar în final cu sufletul nostru, asta pentru-că nu prețuim viața aşa cum ar trebui.

În Biblie scrie că: inima omului este nespus de înşelătoare, deci ar trebui să fim mai atenți cu inima, nelăsând să se dezvolte în ea acele flori rele, acele buruieni, care pot invada la un moment dat inima şi pot stârpi chiar minunatele flori care ar trebui să crească şi să dea parfumul lor minunat vieții noastre de zi cu zi.
…………………………………………�- �…………………………………………�- ��……………………………
Hai să declarăm război -  Minciunii, Indiferenței, Ipocriziei, Tristetei, Amărăciunii, Imoralităţii, Invidiei, Linguşirii, Falsităţii, Deznădejdei, Mândriei, Egoismului , Urii şi încă multor soiuri care ar trebui smulse fără milă.

Ar creşte în voie: Adevărul, Bunătatea, Milă, Bucuria, Cinstea, Modestia, Speranța, Dragostea, Altruismul, Facerea de bine, Dărnicia, Încrederea, Moralitatea, Sinceritatea, Pacea…..și încă altele.
Ce frumos ar arata inima noastră, plină doar de minunate flori, încununate de trandafirul Dragostei!

Pentru încheiere am să recurg iar la Cartea Cărților care spune: Fiule, dă-mi inimă ta și să găsească plăcere ochii tăi, în căile Mele. Prov. 23: 26.

Gânduri de peste zi - elena marin alexe