Remember Via Dolorosa

În fiecare primăvară
La Tine, Doamne, mă gândesc,
Revăd durerile- ți cumplite
Ce-n suflet mi se împletesc.

Mă tot întreb, câtă iubire
Te-a țintuit pe lemnul mut,
Nevinovat, între tâlharii
Care doar răul au făcut.

Tu, Mielul blând, cu bunătate
Iertai pe cei ce te-au lovit,
Cu vorbe calde, cu-ndurare,
Chiar de pe cruce-ai mântuit.

Mă regăsesc într-o grădină,
Spunând că nu te recunosc,
M-ascund plângând și-n mine însămi
Se-aprind aromele de mosc.

Tu ești pe crucea blestemată,
Eu de departe când privesc,
O jale- adâncă mă inundă,
Aș vrea să-Ti spun că Te iubesc!

În fiecare primăvară
Pe Via Dolorosa plâng,
Pășesc cu teamă spre Golgota,
Când toate florile se strâng

Să înflorească pentru Tine,
Cu arome și culori de vis,
Sub crucea unde a plâns Iubirea,
Ce s-a-mpletit în paradis.

elena marin alexe

VIS DE AUGUST

Am atins cu palma cerul,

Mii de stele s-au aprins,

Cu-a lor raze de lumină

Sufletul mi l-au cuprins

Într-o vastă feerie

M-au purtat în pași de dans,

Am privit ca-ntr-o oglindă

Unicul, mărațul vals.

A durat o veșnicie,

Timpul s-a oprit în loc,

Inima-mi și-acum vibrează,

N-am să uit celestul joc.

Port în mine amintirea

Pașilor făcuți pe cer,

În mireasma rugăciunii

Răspândită în eter.

Vis de August, vis ferice,

Oare când se va-mplini,

Ce măreață va fi clipa

Când cu EL m-oi întâlni...

Printre astrele cernute

Albe trepte voi urca,

Am să gust din nemurire,

Când voi fi la dreapta SA.

Pân-atunci, cărări nescrise

Încă voi sui în vis,

Să găsesc desăvârșirea

Ce m-așteaptă-n Paradis.

elena marin alexe

Dor de părinţi

      Zilele astea, m-am reîntors în timp printre amintiri.
Înaintea sărbătorii de Înviere, mămica mă invita să fac alături de ea un cozonăcel micuţ.Eram foarte bucuroasă. Ajutam la ultimile retuşuri în curăţenia casei, cum ar fi: spălarea tacâmurilor şi a paharelor şi aşezarea lor în dulapul de bucătărie, după ce în prealabil schimbam coala albă, aşa să se vadă curăţenia. Totul trebuia să strălucească. Apoi îmchestream ouăle, după ce le vopsea, cu o peniţă fină muiată în apă tare. Desenam flori, frunze şi bine-nţeles scriam Hristos a înviat!.
Spre seară înainte de înviere, mămica pregătea apa de baie. Aveam o cadă din tablă zincată şi făceam baie pe rând. Dimineaţa învierii Domnului mă copleşeau emoţiile, căci ştiam că voi fi înnoită, adică rochiţă nouă şi pantofiori noi. Mămica era croitoreasă şi nu uita să -mi facă rochiţă nouă, dar niciodată nu o vedeam până în ziua de Paşte. O croia şi o făcea după o altă rochiţă. Doar pantofiorii îi cumpăram împreună căci trebuia să-i probez. Nu-i încălţam până în duminica Paştelui. Apoi gătiţi plecam spre biserică. Eram emoţionată, căci aveam de spus o poezie lungă.
Scuzaţi-mă, mi-au dat lacrimile. Ce vremuri...

 elena marin alexe

Adevărul

Adevăru-i floare rară,
Zice-o vorbă din bătrâni.
Nu răsare la tot pasul,
Stă ascuns în alb de crini.

Dacă-l cauţi cu răbdare
Şi în suflet îl doreşti,
Strălucirea lui te poartă
Până-n sferele cereşti.

Ca să guşti din apa vie,
Sufletul să ţi se-aline,
Bucuria şi speranţa
Să-nflorească, iar, în tine

.

Adevărul e Lumina
Strânsă de pe-un colţ de cer,
Înfloreşte în răbdare,
Alungând orice mister.

Adevăru-i floare rară,
Semănat pe deal sub cruce,
Biruieşte-adesea răul,
Ce pândeşte la răscruce.

Cine-alege Adevărul
Nu va rătăci vreodată,
Va avea o călăuză,
Un Izbăvitor, un Tată.

elena marin alexe

Nu m-au îngenunchiat

Nu m-au îngenunchiat
anii, ploile, vântul,
gerul, cutremurele,
nici măreţia munţilor.
Nu m-au îngenunchiat
florile în toată splendoarea lor,
câmpiile verzi, norii, sau
întinderea pădurilor seculare,
nici freamătul zbuciumat
a nesfârşitelor mări.
Nu m-au îngenunchiat
aromele desăvârşite, ce ating extazul
în galbene toamne,
nici lacrimile nu au reuşit
să-mi îngenuncheze respiraţia sufletului,
nici rătăcirile, nici eşecurile,
nici chiar trădările  unor "prieteni adevăraţi"
şi m-am mirat când
n-am fost îngenunchiată de lipsuri...
Uneori am crezut că tristeţea
m-a îngenunchiat pasager.
A fost o iluzie.

Doar Dragostea Ta,
m-a îngenunchiat iremediabil,
pentru eternitate, Doamne!

elena marin alexe

La bâlci

Ce freamăt se aşeza pe oraş, odată cu sosirea anuală a bâlciului, sau iarmarocul , cum ziceau bătrânii. Când se apropiau zilele temeiului, adică hramul de Sf.Ilie de pe 20 iulie, micul oraş renăştea parcă, lăsându-şi zdrenţele cernite ale fiecărei zile, îşi lua haine de sărbătoare. Şi când spun asta, ştiu ce spun...
Cu o săptămână înaintea temeiului, străzile din apropierea terenului unde se instala bâlciul erau pline de forfotă şi culoare.
Femei venite din satele din jurul Fălticeniului, de prin Mălini, Sasca, Tarna Mare,Ipoteşti,Mitoc, Bosanci, umpleau gardurile înveşmântându-le, cu neasemuite covoare moldoveneşti, cu deosebită alesătură ţesute la războaiele de prin casele  gospodinelor harnice si grozav de iscusiţe. Pe marginea drumurilor stăteau la umbra copacilor căruţele ţăranilor, care veniseră la târg în zi de sărbătoare. Caii se odihneau lângă ele cu fân proaspat la bot. În căruţe erau de toate, de la brânză, până la mere, pere văratice, cu care femeile, îmbracate în cătrinţă şi ie, frumosul strai bucovinean, îndemnau trecătorii:
-Hai la brânzâ bunâ! Hai la meri murati...!
Era o privelişte încadrată de un zumzet continuu şi o paletă de culoare de care mi-e tare dor, pe care nu am mai văzut-o de peste 30 de ani. Era bâlciul aşteptat de întreaga suflare din targul Fălticeniului.

Odată intrat în vârtejul uman care se înghesuia să intre pe străduţa îngustă care ducea spre iarmaroc, erai prins ca într-o sarabandă a reclamelor strigate alandala şi pe care urechea le aduna în buchet:
-Hai la meri dulci- Rahat cu apâ reci- Veniti la "zidul curajului"- Hai să vedeţi  femeia cu coadă de peşte- Roata norocului băieti- Zahăr vată copii- Ciubucuri- Bere reci la halbă – Tiribomba - Mici mititei dragii mei - se auzea in acelaşi timp si toate odată te îmbiau şi te prindeau parcă în mrejele lor, fără putinţă de scăpare. Stăteam mult timp în faţa bazarelor la trasul la ţintă,  aşteptând să cuceresc trofeul care era o figurină de gips divers colorată, sau mergeam la unul din cele patru circuri, în fiecare seară. Totuşi, Gică, cel cu cap de bou , un  bărbat cu jumătate cap de om şi jumătate de bou, era atracţia principală care putea fi urmărită la - zidul curajului.
Aveam timp pentru toate şi plecam cu prietenii când se stingeau luminile la Iujul cel mare.
Dar, dintre toate zbânţuitorile, (asa le numeau oamenii)  maşinuţe, căiuţi, bărci cu care te puteai da peste cap, valurile dunării, roata şi altele, de departe cel mai apreciat era Iuju'  Mare, lanţul care aduna cei mai mulţi tineri. Numele  i se trăgea de la bâlceanul bătrân, care deţinea 3 lanţuri, unul mare şi două mai mici. În Iuj îmi plăcea să zbor dacă se putea şi câte două ore pe seară...facând pe viteaza, învârtind-o pe vecina mea şi pe alte fete din cartier, pâna le apuca ameţeala. De acolo de sus, agaţată pe scaunul legat cu lanţ, vedeam altfel oamenii şi mă simţeam atât de liberă...atât de puternică.
Când turul se termina şi coboram pe pod la Iuju, purtam în suflet o uşoară părere de rău. Mă prindea însă tumultul şi uneori era atâta gloată, încât cu greu răzbăteam prin mulţimea fremătătoare într-o înghesuială gen -om la om-, care se unduia ca valurile marii şi te purta cu ea...
Parcă îl şi aud pe nea Nicanor strigând ca un adevărat negustor şi invitând lumea la delicioasele seminţe de dovleac prăjite:
-   Numa nu ma navaliţ' câti şăpti, opt, viniţ'!
Şi lumea chiar dădea năvală. Se cumpăra orice, chiar de nu-ţi trebuia musai.

Toate resursele băneşti erau epuizate repede şi fără păreri de rău. Unii veneau la bâlci doar pentru a asculta muzica şi pentru a se întâlni cu prieteni dragi.
Seara, de pe la ora 5, era un adevărat pelerinaj, un du-te vino continuu.Treceau prin faţa casei noastre oameni de toate vârstele, de la bătrâni până la copii care abia mergeau în picioare şi toţi se grăbeau spre bâlci. Fiecare era îmbracat în cele mai frumoase haine, ca la o paradă a modei autohtonă, aşa arătau trecătorii de pe strazile fălticinene timp de două trei săptămâni, cât ţinea iarmarocul.
Dar de departe cel mai atrăgător loc erau  străzile din împrejurime, acolo unde arta adevărată vorbea prin frumuseţea culorilor din carpetele, covoarele şi preşurile de diverse mărimi, aşezate pe gardurile gospodarilor, cu acceptul acestora, căci deh, doar e mare târg de Sf. Ilie!

Oftez, împăturind covorul vechi cu trandafiri rosii pe fond negru, rămas de la mama mea şi parcă ascund cu el clipele frumoase de demult, care mă cheamă din timp în timp să deschid uşa inimii, pentru aducere aminte.

elena marin alexe