Se afișează postările cu eticheta fereastră. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fereastră. Afișați toate postările

miercuri, 6 septembrie 2017

VIS DE AUGUST



Am atins cu palma cerul,
Mii de stele s-au aprins,
Cu-a lor raze de lumină
Sufletul mi l-au cuprins

Într-o vastă feerie
M-au purtat în pași de dans,
Am privit ca-ntr-o oglindă
Unicul, mărațul vals.

A durat o veșnicie,
Timpul s-a oprit în loc,
Inima-mi și-acum vibrează,
N-am să uit celestul joc.

Port în mine amintirea
Pașilor făcuți pe cer,
În mireasma rugăciunii
Răspândită în eter.

Vis de August, vis ferice,
Oare când se va-mplini,
Ce măreață va fi clipa
Când cu EL m-oi întâlni...

Printre astrele cernute
Albe trepte voi urca,
Am să gust din nemurire,
Când voi fi la dreapta SA.

Pân-atunci, cărări nescrise
Încă voi sui în vis,
Să găsesc desăvârșirea
Ce m-așteaptă-n Paradis.

elena marin alexe

sâmbătă, 20 mai 2017

N-AM TIMP



N-am timp, să mai privesc în lume,
la cei din jurul meu, nu vreau,
de ce să împletesc miraje,
de ce din drum să mă opresc?

N-am timp, căci zilele sunt scurte,
aleargă iute și rămân
atâtea fapte nefăcute,
iar eu să stau, să ațipesc?

N-am timp, căci ziua minunată
va reveni când nu m-aștept,
Îl simt pe Isus cum revine,
îmi bate inima în piept.

N-am timp și nici nu vreau risipă
cu vremea ce mi-a mai rămas,
mai bine alerg la rugăciune
pân-am s-aud sfântul Lui glas.

N-am timp, decât să spun la oameni
că Domnul vine în curând,
atunci va scoate la lumină
faptele noastre rând pe rând.

N-am timp, decât pentru iubire,
chiar pentru cei ce mă urăsc,
voi împlini voința sfântă,
din Dragoste să izvorăsc!

elena marin alexe

miercuri, 26 aprilie 2017

Albfărăgri sau Gri fără alb?

drept la replică


      Nu dreptul la replică ci agresivitatea ta, mă face să aleg a-ți răspunde, Mircea Levi Brădeanu!
Scrisoarea ta deschisă având ca blazon comentariul meu nu m-a mirat deloc, o așteptam...
Dacă nu ai fi scris, aș fi rămas uimită dar ai ales, tu ai ales să scrii. Tot ce mi-ai scris mă lasă rece. Eu sunt un om sincer cu experiență de o viață și nu mă intimidez ușor, iar în genunchi cad adeseori dar , doar în fața lui Dumnezeu. Nu înțeleg de ce te-a uimit comentariul meu. Păi ...la așa postare, așa comentariu, dragule!
     Tu îl murdărești pe un om, pe pastorul Ianovici, cel care a lucrat cu râvnă și chiar dacă a fost aproape strivit, s-a smerit și continuă să lucreze în via lui Dumnezeu. Dacă a greșit este problema lui, e viața lui nu a ta, nu a mea, căci Hristos a murit și pentru el. Ori cumva sângele lui Hristos nu mai poate curăți? Tu în afară de a murdări oameni, pe care îi consideri nedemni, păcătoși, ori pur și simplu nu-ți plac, ce altceva ai făcut pentru crucea lui Hristos? Ai adus suflete la mântuire? Câte?
Pentru câți te-ai rugat, ai postit și câte zile și nopți ai insistat la Dumnezeu ca oamenii să se pocăiască? Chiar nu ți-e rușine? Te -a deranjat părerea mea așa tare încît m-ai numit ironic, avocatul lui Ianovici. Ei, află tu, că pastorul Ianovici are cel mai bun și valoros avocat, pe Domnul Isus Hristos. Doar El are potențial să fie avocatul unui avocat pământean.
Să admit că Ianovici este cel mai păcătos om, dar dacă ai citit biblia spune-mi și mie ce comportament a avut Domnul Isus față de cei greșiți? Tu, dragule, ori n-ai citit biblia, ori ai confundat-o cu vreo carte care aparține genului beletristică... pe care o citești, dar nu cu inima și cu post și rugăciune. Crezi că Isus este mulțumit de cum te comporți tu?
A luat El vreodată piatra? A batjocorit ? A jignit? A osândit? A discreditat El pe cineva? Dacă nu a făcut aceste lucruri, pe care tu le-ai făcut și le faci, de ce te-a mirat comentariul meu?
Cumva te-ai comportat ca Hristos și eu ți-am spus că ești plin de draci? Sau mi-ai demonstrat că nu m-am înșelat?
      Află "Griule' căci Hristos nu a osândit pe nimeni, nu a batjocorit cetatea împietrită a Ierusalimului ci a plâns și s-a rugat pentru ea. Dacă ai fi făcut la fel, ți-aș fi spus Înger alb.
Ți-ai ales greșit titlul blogului: alb fără gri...Nu se potrivește cu ce afișezi pe el.
Dacă erai ceva mai isteț și mai pocăit, ai fi publicat doar mesaje biblice care să ridice pe cei căzuți, să aline, să binecuvânteze, să proclame voia, mila , iertarea și Dragostea lui Dumnezeu. În acest fel s-ar fi potrivit și numele blogului, dar așa ...e absurd să te intitulezi alb,  care semnifică inocență, puritate,
sființenie și tu să afișezi publicului cititor ură, dispreț, bârfe, răutăți gratuite într-un cuvânt. Poate că ești doar portavocea altuia, altora, nu cumva?
      Eu am ales să fiu cu tot sufletul și inima lângă cei care au nevoie de susținere în rugăciune și post și nu este treaba nimănui. Eu asta am învățat de la Hristos că dragostea față de aproapele meu este împlinirea poruncilor și ori de câte ori citesc și recitesc tot asta înțeleg. Dacă te-am supărat, îmi cer scuze. Nu am intenționat asta. Am scris concluzionând, după ce ți-am citit blogul.

Și totuși...Dacă Dumnezeu îți cere sufletul ...la noapte?
P.S.
Am un sfat sincer: Ori schimbi numele blogului, ori revizuiește-ți atitudinea. La Dumnezeu încă avem acces. Dacă îl implori vei primi iertare.
Dumnezeu să te înțelepțească ! Pace și har!

 
elena marin alexe

vineri, 17 februarie 2017

Vis în Lumină



Mă cuprinde-n braţe somnul şi mă leagănă alene
Printre gene vis coboară, iarna monotonă cerne.

Parcă urc pe nori de vată, las în urmă deal şi vale,
Poarta cerului îmbie sub arcade abisale.

Îngerul mă ia de mână mă ajută să trec pragul,
Văd uimită iarba verde şi Păstorul cu toiagul...

Apoi cât cuprind cu ochii, o mulţime care cântă,
Îmbrăcată-n haine albe, intonând cântarea sfântă.

Mă apropii cu sfială, vocea mea se alipeşte
Cetelor de mii de glasuri, Domnul slavei dăinuieşte! 

elena marin alexe

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Mă plouă cu gânduri


Mă plouă cu gânduri, mă duce
spre patria mea, spre liman,
îmi plec rugăciunea sub cruce,
acolo găsi-voi alean.
.
E toamnă, afară şi-n mine,
se scutură frunzele, cad,
azi picură stropii de lacrimi,
îmi umplu al inimii vad.

Cămara mi-e plină de toate,
dar inima mea s-a golit,
în ea a rămas dor de ceruri,
de Domnul meu, Bun şi iubit.

E toamnă, şi cerul, jeleşte,
creştinii sunt tot mai puţini,
e greu, drumu-i strâmt pe la cruce,
iar calea-i bătută cu spini.

Răbdarea-i pe ducă, se pierde,
nădejdea-i căzută şi zace,
iar dragostea-i stinsă, pe-alocuri,
grijile vin, nu-mi dau pace.

Mă plouă cu gânduri, mă doare,
ulei toarnă-n candela mea,
coboară Isuse la mine,
doar Tu toamna-mi vei lumina.

E toamnă, pe-altarul din mine,
cad stropi reci şi brumă mereu,
azi vreau să aprind foc, să ardă
doar dragostea lui Dumnezeu.
elena marin alexe

vineri, 26 august 2016

64 sau Cum trec anii

      Peste câteva ore voi păşi într-un nou an de viaţă. Toate mulţumirile aş vrea să le depun la crucea Domnului meu, care mi-a fost alături până acum şi care va fi lângă mine până voi fi plecată de pe pământul acesta şi voi ajunge acasă!

elena marin alexe

luni, 25 ianuarie 2016

Cel mai frumos dar



Frunzele copacilor îşi cântau ultima simfonie dăruindu-se obol  aleilor din parcul Cişmigiu. Din treacăt, Ioana le urmărea căderea lină dar inevitabilă şi sufletul ei vibra la tristeţea exodului toamnei.
Ziua ei de naştere se apropia cu paşi repezi. Ca în fiecare an, în preajma zilei acesteia se gândea la darurile pe care le va primi. Mereu primea ce îşi dorea . Devenise banal, oarecum. Din noianul de gânduri o scoase întrebarea firească a lui Petru, soţul ei:
   - Auzi, ce ţi-ai dori anul acesta de ziua ta?  Dă-mi măcar un indiciu....
Ioana îl privi lung şi îi spuse într-o doară că o să se gândească la acest aspect, dar  în sinea ei simţea că orice i s-ar dărui nu ar simţi ceva deosebit. Parcă nimic nu i-ar mai face plăcere.  Oricum ar fi primit ce îşi dorea, ca de fiecare dată. Aveau o situaţie materială bunicică şi îşi permiteau bucurii la care alţii nici nu visau măcar. Maşina opri brusc la  o trecere de pietoni şi privirile ei se aplecară asupra unei mogâldeţe de copil ce-şi făcea loc printre unii trecători mai grăbiţi. Era un ţânc de vreo şase ani, subţire îmbrăcat chiar pentru ziua asta mai blândă de noiembrie. Îi privi picioruşele goale ce se pierdeau în nişte ghete prea mai pentru el. Oftă adânc. Intră în biroul unde lucra şi ca să uite imaginea copilului, deschise leptopul şi se afundă în muncă.
Nici nu observă când se făcu ora de prânz. Se ridică într-un târziu şi coborâ să-şi cumpere ceva de la marchetul din apropiere. Era mulţumită că lucra în acelaşi birou cu soţul ei, aşa că prânzeu împreună. Coborâră din lift şi se îndreptară grăbiţi spre marchetul renumit  din apropierea firmei unde lucrau. Pe drum Petru o abordă iarăşi, întrebând-o dacă s-a gândit la ceva pentru darul ei, căci mai erau doar trei zile. Ioana  nu -i răspunse imediat. În faţa ei o fetiţă se zgribulea lângă intrarea în super marchet. Îi zâmbi copilului şi acesta  se apropie de ei şi o întrebă direct:
   - Puteţi să-mi cumpăraţi şi mie ceva de mâncare? Vă roooog...
   - Ce vrei să-ţi cumpăr? Hai spune-mi.
Fetiţa o privi şi lăsându-şi apoi capul în jos, murmură:
   - Puteţi să-mi cumpăraţi un pui?  Ca să ne facă mama ceva de mâncare că eu mai am fraţi şi nu prea avem ce mânca....
      Vorbele fetiţei, paloarea obrăjorilor scofâlciţi şi tremurul mânuţilor ei aproape o strivi pe Ioana. O lăsă perplexă. Auzi, un pui... Doamne, ce viaţă are această micuţă, dacă îţi doreşte  nu bani, ci un pui să-i facă mamă-sa de mâncare. Oare de câtă vreme nu mai mâncase o bucăţică de carne la prânz? În minte îi năvăliră imagini cu copii pe care îi vedea mai mereu în preajma parcărilor, cărora le dădu-se de multe ori câte un bănuţ. Niciodată însă nu-i fu mai clar ca acum, starea în care trăiau oamenii mai puţin norocoşi...Ce mizerii, ce frustrări macină zi de zi o lume care ei îi era total necunoscută.  Deodată i se făcu lumină asupra gândurilor care nu-i mai dădeau pace de câteva zile. Se hotărî pe loc. Luă fetiţa de mână şi-i spuse  scurt:
  - Vino cu mine în marchet. Dar un băieţel mai mic, care asistase la rugămintea fetiţei, stârmocindu-şi năsucul îndrăzni să o roage la rândul lui:
  - Tanti , te rog cumpără-mi şi mie un pui, căci şi eu am frăţiori şi nu avem ce mânca....
Ioana îi luă pe amândoi şi intră cu ei în super marchetul înţesat de oameni. Copiii nu intraseră niciodată acolo, se vedea clar după faptul că  priveau înmărmuriţi în toate părţile cu ochii căscaţi a mirare. Cu siguranţă nu mai văzuseră atât de multe bunătăţi la un loc...
  - Ce bine ar fi ...şi nişte ouă, nişte lapte... ăăă sau mai bine, niţică brânză s-o mâncăm cu mămăliguţă....
Ioana înţelese ce avea de făcut. Luă două coşuri şi începu să pună în ele: pui, lapte, ouă, brânză...Copii se bucurau şi luau eu din rafturi produsul întrebând:
  - Asta ce este, pot s-o iau?  Ioana încuviinţa, emoţionată de bucuria fără seamăn a celor doi micuţi. Cumpărătorii din preajmă îi priveau cu ochii holbaţi şi cu oarecare suspiciune. Atunci, la sfatul lui Petru, le spuse să meargă mai bine afară, s-o aştepte. Dar văzând că fetiţa nu ceruse nimic special îi spuse:
  - Dar pentru tine, nu vrei nimic? Ceva dulce, sau orice...
Răspunsul fetiţei o lăsă fără grai pe Ioana.
  - Ce să vreau...poate dacă puteţi... aş vrea un şampon , o pastă de dinţi... că jucăriile nu-mi ajută la nimic.
Astea nu sunt vorbe de copil de zece ani, gândi în sinea ei, Ioana şi se simţi copleşită de amărăciune. Când, sau ce determinară în sufletul fetiţei această maturitate timpurie, prea timpurie?  În ce joc al destinului s-a frânt floarea copilăriei acestui sufleţel?
Se reîntoarse în marchet şi Petru îi observă lacrimile care se strecurau la colţul ochiloe ei. Începu să pună în coşuri tot ce credea că este necasar unei familii. Deasupra de tot puse şi câte o cutie cu bomboane de ciocolată. Ajunsă la casă, privi spre intrare unde cei doi prichindei stăteau cu nasurile lipite de vitrină şi-i urmăreau curioşi mişcările.
Cu sacoşele încărcate ieşiră din marchet şi se apropiară de copii.
  - V-am luat şi alte lucruri, sper să vă fie de folos. Copiii priveau şi nu le venea a crede că sacoşele sunt ale lor. Le zâmbi cu căldură şi când fetiţa îi sări şi se agăţă de gâtul ei îmbrăţişând-o Ioana  aproape nu mai putea să respire de fericire. Nimic nu se putea compara cu bucuria pe care inima ei aproape n-o mai putea controla, de emoţie. Îşi luă rămas bun de de micuţi, nu înainte de a le promite că se vor mai întâlni. Urcară în maşină precipitaţi, striviţi de bucurie, o bucurie ce nu o mai gustaseră niciodată.  Nici Petru nu o mai întrebă nimic.
Era fericită. Înţelese că  a primit cel mai frumos dar de ziua ei.


luni, 31 august 2015

Aniversare 63

Acum câteva zile,  am mai dat o filă în cartea vieţii mele. Mi-au fost aproape copiii de la Cluj, Lidia şi Sergiu Posteucă, cu nepoţeii, Alexandra, Emi şi Andreea, Simona şi Vlad Oneţ au venit şi ei din Bucureşti, iar lor li s-a adăugat Fiul meu Robert Alexe cu soţia Mary şi nepoţeii, Robert şi Miriam.


Curtea noastră a devenit parc de maşini...iar noaptea s-a luminat de veselie şi glasuri zglobii... Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi mi-a dăruit momente de eternitate. Nici nu ştiu cum au trecut cele trei zile de bucurie.


Acum sunt încă sub portalul emoţiilor şi încă visez că am curtea plină. Doar liniştea deplină mă convinge că timpul s-a scurs şi a luat cu el momente minunate, dar mi-a lăsat deschisă o fereastră prin care vin amintirile....

elena marin alexe

marți, 20 ianuarie 2015

E IARNĂ DOAMNE



Motto- Când ne cuprinde întristarea
           E iarnă Doamne printre noi
           Si batem palma cu blazarea
           Deşi vedem că suntem goi


E iarnă Doamne, când tristeţea
Se aciuieşte-n gândul meu,
Eu caut şi găsesc justeţea
Numai în Tine, Domnul meu.

E iarnă Doamne, cerul tace,
Iar anii mei ca fumul pier,
Însă nădejdea aripi face
În rugaciune catre cer.

E iarnă Doamne, ziua scade,
Iar nopţile sunt tot mai lungi,
Iubirea Ta în mine arde,
Căci Tu mă chemi, nu ma alungi.

E iarnă Doamne, Eşti viaţa,
Eu doar un bulgăre de lut,
Tu m-ai ales din veşnicie
Şi cu Lumină m-ai umplut.

E iarnă Doamne si cuvântul
A-ncremenit şi n-are rost,
Cât timp va exista pământul
Tu eşti Isuse, eu am fost...
 elena marin alexe

joi, 6 noiembrie 2014

Străjerii




( În memoriam, Adrian Păunescu )

Stă frunza gata de plecare
Pe ramul trist, bătut de vânt,
În straiul ei, dulcele galben,
E răstignit pân' la pământ.

E-aproape timpul, toamna plânge
Cu lacrimi de gutuie coaptă,
Pe-ntinse dealuri, via strânge
În braţe veştede, o şoaptă.

Nu mai e timp pentru regrete,
Când iarna vieţii bate-n poartă,
Tu ţi-ai sorbit anii cu sete,
Crezându-te stăpân pe soartă.

Acum, cu crengile uscate,
Ca un copac golit de frunze,
Te înfiori, te temi de moarte,
Sub adierile ursuze.

Suspini, mai des ca niciodată,
Şi parcă n-ai nimic a spune,
Mintea şi mâna ţi-e înceată,
Dar tot mai speri într-o minune.

Strajerii vin şi-ti aduc veste,
Tu îi ignori, iarna-i departe...
Viaţa veşnică-i poveste,
Nu crezi deloc ce scrie-n Carte.

De vrei s-accepţi că veşnicia
E pregătită pentru tine,
Ai s-o petreci acolo, unde
Te-ai pregătit să-ţi fie bine.


luni, 22 septembrie 2014

Hoinara




Hoinară sunt şi port cuvinte
În buzunarul de la piept,
De-o viaţă te caut pe Tine
Şi mă grăbesc, nu vreau s-aştept.

Ca mierea dintr-un fagur dulce
Pe buze-mi torni al Tău cuvânt,
Mă laşi să sorb din apa vie,
Prieten drag, Isuse sfânt.

Pe inimă mi-ai scris iubire,
Prin legământ m-ai înnoit,
M-ai vindecat de necredinţă,
Dintotdeauna m-ai iubit.

Prin părul meu se joacă iarna
Şi pasul schioapă-tă mereu,
Dar ştiu că drumul înspre casă
Cu Tine nu-i atât de greu.

Prin ochii mei trecut-au toamne,
Vântoase reci şi multe ploi,
Dar mi-ai rămas mereu aproape
Pe drum am mers noi amândoi.

elena marin alexe

luni, 3 martie 2014

Iubesc Viaţa



Am căzut într-o zi
precum zidurile Ierihonului,
când strigătele îngenunchiate
au doborât Eul adâncit,
aproape de nezdruncinat.
Acum Lumina se odihneşte în voie
pe treptele inimii mele
zdrobite, dar eliberate de lanţuri.
Undeva, printre galaxii
încă sună trâmbiţele
aliniate în cântecul biruinţei,
păsările bucuriei nu şi-au uitat zborul,
iar mâna lui Dumnezeu
prinde a mă reclădi, zid nou pentru veşnicie.
Tac şi mă las înălţată...
Iubesc Viaţa. 

Elena Marin Alexe

miercuri, 9 octombrie 2013

Liberă între zăbrele



Azi rămân nemişcată între zăbrelele vieţii deşi  îmi curg lacrimile în cupa mult prea plină a trecătoarei zile...




De o vreme parcă nimic nu-mi mai place...Ori eu am rămas statornică unor idealuri, ori într-adevăr lumea din jurul meu se deteriorează treptat dar sigur.
Unii numesc asta proces de civilizaţie...Eu rămân din ce în ce mai singură, deşi sunt o fire sociabilă şi foarte prietenoasă. Diferenţa dintre mine şi lumea înconjurătoare se adânceşte mereu şi îmi dă frisoane. A dispărut aproape complet, compasiunea, respectul, gratitudinea, credinţa în Dumnezeu,  dragostea, adevărul, îngăduinţa, recunoştinţa...
Lumea e invadată de flagelul minciunii, mediocrităţii, lăcomiei, mândriei, falsităţii, duşmăniei, necredinţei...
Mă doare indiferenţa umană faţă de frumos, artă, propriul suflet, prietenie, responsabilitate, carte...
.
Întrebarea mea zilnică este: Ce să fac Doamne? Pot oare să schimb ceva în jurul meu?






Elena M. Alexe