Străjerii

( În memoriam, Adrian Păunescu )

Stă frunza gata de plecare
Pe ramul trist, bătut de vânt,
În straiul ei, dulcele galben,
E răstignit pân' la pământ.

E-aproape timpul, toamna plânge
Cu lacrimi de gutuie coaptă,
Pe-ntinse dealuri, via strânge
În braţe veştede, o şoaptă.

Nu mai e timp pentru regrete,
Când iarna vieţii bate-n poartă,
Tu ţi-ai sorbit anii cu sete,
Crezându-te stăpân pe soartă.

Acum, cu crengile uscate,
Ca un copac golit de frunze,
Te înfiori, te temi de moarte,
Sub adierile ursuze.

Suspini, mai des ca niciodată,
Şi parcă n-ai nimic a spune,
Mintea şi mâna ţi-e înceată,
Dar tot mai speri într-o minune.

Strajerii vin şi-ti aduc veste,
Tu îi ignori, iarna-i departe...
Viaţa veşnică-i poveste,
Nu crezi deloc ce scrie-n Carte.

De vrei s-accepţi că veşnicia
E pregătită pentru tine,
Ai s-o petreci acolo, unde
Te-ai pregătit să-ţi fie bine.