Se afișează postările cu eticheta vindecare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vindecare. Afișați toate postările

vineri, 20 noiembrie 2015

Povestea de la capătul unui fir de aţă




     
Sărbătorile Naşterii Domnului şi Anul Nou se apropiau cu repeziciune, de parcă, timpul se afla într-o cursă nebună cu el însuşi. După socoteli riguros făcute, am înţeles că anul ăsta nu voi avea chiar o masă bogată de sărbători, aşa cum îmi doream. Poate nici brad. În cursul anului făcusem nişte cheltuieli neprevăzute care încă mă lăsaseră cu datorii. Dar iarna şi sărbătorile ei nu puteau să aştepte după bruma de confort financiar. Cu capul în palme, în faţa  caietului de cumpărături lunare mă străduiam să împac, oarecum, cheltuielile. Simţeam cum valul de nemulţumire abia schiţat se transforma într-un veritabil taifun care mă sufoca. Noi românii avem o vorbă: oricât ar fi omul de sărac sărbătoarea e sărbătoare, aşa că masa trebuie să fie bogată. La fel gândeam şi eu acum. Încercam soluţii diverse, luam de ici, puneam dincolo, dar tot nu ieşeau lucrurile cum îmi doream. Noroc de soneria telefonului care mă desprinse de frământări. O voce limpede mă interpelă la celălalt capăt:
    - Ce faceţi, v-aţi trezit?
    - Da, scumpo, n-am încotro că treburile nu aşteaptă, n-au răgaz, răspund cu oarecare îngrijorare în voce. Dialogul continuă:
    - Aveţi cumva un fir de aţă bleu? Mi s-a agăţat puloverul şi ...
O întrerup şi o invit să vină la mine. Îmi trec pieptenele prin păr, căci uitasem s-o fac, luată de tentaculele grijurilor şi nu doream să apar neîngrijită în faţa mai tinerei mele prietene. Privindu-mi chipul în oglindă observai umbrele  întunecate de sub ochi. Degetele febrile făcură un masaj sumar, rapid, dar oarecum eficace. Doar ce mi-am pus pe mine un capoţel înflorat ca să mai estompez tristeţea de pe chip, că două ciocănituri în uşă mă obligară să adaug zâmbetul de rigoare şi să-mi întâmpin musafira.
    - Bună dimi....., mă salută scurt ca de obicei,  Mara. Ne îmbrăţişarăm şi deja parcă mă simţeam mai bine.
    - Ce-ai păţit . prind s-o interoghez repede, cu gând să nu -mi pierd prea mult timp la taclale.
Mara îmi arătă minuscula gaură din jacheta ei, drăguţă, de culoare bleu, care asorta minunat la ochii ei albaştri, ca cerul senin. Imediat am găsit bobina cu aţă la nuanţa potrivită şi chipul i s-a luminat brusc. Din amabilitate, deşi nu aveam nici un chef, am întrebat cu oarece ezitare:
   - Vrei să bei o cafeluţă cu mine? Speram să primesc un refuz, căci personal eram prea inundată de griji şi îmi doream să rămân singură cât mai repede.
   - Da, cu plăcere, doamnă Lenuţa, chiar nu mi-am băut cafeluţa de dimineaţă. Răspunsul ei îmi trezi o umbră pe chipul meu, care nu scăpă privirilor agere ale fetei. Întrebarea ei căzu brusc.
   - Mi se pare mie, sau sunteţi cam abătută...parcă toate tristeţile vi s-au aşezat pe umăr?
     Iniţial am vrut să neg afişând zâmbetul de rigoare sub care câteva vorbe bine ticluite ar fi acoperit adevărata mea stare de spirit, dar un oftat lung scăpat de sub control mi-a făcut imposibilă negarea, aşa că răspunsul sincer  şi-a croit loc imediat.
   - Eii, sunt îngrijorată, draga mea. Parcă niciodată nu am avut aşa lipsuri ca acum, în acest sezon când se apropie şi sărbătorile. Nu ştiu cum s-o scot la capăt, am multe datorii lunare, rată şi oricâte socoteli mi-am făcut nu voi reuşi să-mi fac sărbătorile cum doresc, iar cât despre bradul  de Crăciun nu cred…Un alt oftat puse capăt plângerii mele. Mara mă privea uimită şi apoi mutându-şi ochii spre fereastră, căzu pe gânduri. Atitudinea ei, implicit tristeţea din ochi păreau o consolare, de parcă mi-ar fi spus că nu sunt singură, că ea, prietena mea, simte cu mine. Aveam să înţeleg o oră mai târziu motivul tristeţii ei.
Începu să povestească fără nici o introducere, afară de o simplă întrebare.
   - Vi s-a întâmplat vreodată ca sărbătorile să vă găsească fără o fărâmă de pâine pe masă, doamna Lenuţa?
Vorbele ei m-au trezit ca un duş rece...
Începu să povestească dar privirile îi rămaseră agăţate pe fereastră, căutând parcă printre meandrele timpului trecut...
      Se născuse într-un sătuc micuţ, într-o zonă viticolă, renumită, chiar în anul care avea să aducă eliberarea spirituală poporului român.  Era mezina familiei, dar asta nu însemna deloc un avantaj pentru ea, ci dimpotrivă. În anii care au urmat anilor 90, cum sunt identificaţi de cei mai mulţi dintre noi, ca fiind o perioadă de relaxare, de şanse pentru cei mai mulţi, ea şi familia ei nu avuse-se parte de aşa ceva. Tatăl ei, un om bun, un cititor acerb, îndrăgostit de carte, fu îngenunchiat la propriu de băutură, astfel că, deşi ieşise afară, pe alte meleaguri, nu se prinse mare cheag de el. Mamă-sa o fiinţă mai slabă, îşi recunoscu eşecul, dar rămase agăţată de copiii ei. Ei erau sensul vieţii grele pe care o ducea. Se obişnuise cu  lipsurile. Cu greu încropea masa zilnică. Pentru copiii care frecventau şcoala era cel mai greu. De multe ori încălţămintea unuia care avea cursuri dimineaţă, trecea repede la cel ce mergea după amiază, fără să mai fie şters praful de pe uliţă care estompa culoarea iniţială.  La fel se întâmpla şi cu hainuţele, căci pantalonii şi puloverele se mai suflecau puţin şi treaba era rezolvată. Mama primea în suflet mica mulţumire şi nu -şi dădea seama ce răni adânci vor înflori pe sufletele micuţilor care nu aveau nimic numai al lor.Totul se împărţea cu ceilalţi fraţi. Doar dragostea părinţilor, mai ales a tatălui nu era împărţită cu nimeni, căci Mara îşi primea dreptul şi câteva alintări îi mai vindecau rănile sufletului. Maică-sa nu prea avea timp să alinte. Grija ei de leoaică, era să aibă copiii ce mânca. Asta conta cel mai mult.
Mara povestea cu lacrimi în ochi iar eu simţeam că sunt cufundată într-o mare imensă de durere. Oftam şi ascultam cu nesaţ.
     Într-o iarnă lipsurile au luat-o razna de tot. Era în ajunul Crăciunului şi deşi se zbătuse mult, tatăl ei nu reuşise să agonisească nici un bănuţ pentru masa de sărbători. De prin curţile vecinilor, aromele cărnii de la pomana porcului treceau gardul, fără oprelişti. Ce şi-ar mai fi dorit o bucăţică de şorici, dar saliva în gol căci porcul de Crăciun era o himeră pentru familia lor. Cum se însera devreme, copiii satului porniră la colindat. Pe mamă-sa o cuprinse deznădejdea. Ce avea să facă dacă vor veni colindătorii şi la ei în bătătură? Mai întâi legă poarta cu sârmă. Puse repede mâna pe câteva pături, cu care acoperi aproape etanş ferestrele. Acelaşi lucru îl făcu şi cu uşa, pe care o încuie şi astfel se baricadară în propria locuinţă. Nimeni, dar nimeni, nu trebuia să afle amarul lor. Pe plita veche puse repede un ceaun să fiarbă apă. Între timp, desfăcă nişte porumbi şi aruncă boabele în apa clocotită, apoi adăugă o lingură de zahăr luat de prin vecini. Le umplea castronaşele de lut la fiecare în parte şi mulţumea în gând lui Dumnezeu. Vor trece şi peste Crăciunul ăsta. Şi au trecut.
Povestirea Marei se frânse brusc, la fel cum începuse. Nu puteam s-o privesc. Îmi era ruşine. Aş fi vrut să-i spun ceva frumos, dar, ceva îmi încleştase gura.  S-a ridicat tăcută şi m-a cuprins în braţe, apoi  nu mai ştiu nimic...cum a plecat...dacă a mai spus ceva...
Lacrimile mi-au înnecat privirile şi am dat frâu durerii, dar oricât am căutat în amintiri nu am descoperit măcar o picătură din jalea pe care a trăit-o în copilărie, Mara. Fără vlagă m-am îndreptat spre frigider şi l-am deschis larg. Era plin cu de toate...Poate chiar prea plin... Îmi era ruşine, ba chiar îl uram. Bietul frigider, ce vină avea el? Am căzut în genunchi şi am mulţumit printre suspine, minute în şir...
     Într-un târziu m-am ridicat şi am simţit că nu sunt singură. Mara încă era aici, aşa mi se părea. În faţa ochilor îmi juca o masă  şi în jurul ei câteva căpşoare aplecate spre castronelele cu boabe de porumb.

  - Ce? A întrebat cineva de bradul pentru Crăciun?
Brad...Ce brad?

vineri, 16 ianuarie 2015

Pe morminte se pun flori

    Anul acesta am hotărât să mă împac cu inima mea. Aşa că  am rupt firele care mă legau de trecut, aducându-mi valuri de tristeţe. Unii dintre prietenii mei buni au dat bir cu fugiţii, invocând diverse motive. Când nu există încredere reciprocă, prietenia moare. Aşa că am ales să nu-i mai urmăresc şi i-am şters din listă. Fiecare este liber. Eu voi păstra cu sfiinţenie amintirile frumoase care ne-au legat, restul voi uita cu desăvârşire, dar nu voi uita că pe morminte se pun flori. Eu am ales să răspund la tăcere cu TĂCERE, dar voi pune trandafiri galbeni pe morminte...
Aşa voi merge mai departe liberă, căci am cugetul curat.
PS.
    Am revenit la prima dragoste, din virtual, la blog. Mă voi plimba pe la "încă" prietenii mei, voi încerca să recuperez timpul pierdut, vizitând mai des casele voastre virtuale, citind şi bucurându-mă de bogăţia pe care fiecare o etalaţi acolo. 
Doresc tuturor un an mai bogat în trăiri, inspiraţie, realizări şi multe binecuvântări !




elena marin alexe

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Dacă...





Dacă-n calea ta e umbră
Nu mai vezi nici drum nici zare
Nu te-ngrijora degeaba
La Isus găsesti scăpare

Dacă ziua-i cenuşie
şi simţi sufletul că doare
Ridică-ţi fruntea zâmbeşte
La Isus găseşti scăpare

Dacă fii tăi de-o vreme
Scriu pe uşa ta uitare
Nu te-ncrâncena aşteaptă
La Isus găseşti scăpare

Dac-ai adunat în cuget
Refulări apăsătoare
Lasă-ţi sarcina sub cruce
La Isus găseşti scăpare

Dacă lacrimile-n taină
Pe obraji sapă cărare
Mâna Lui le va culege
La Isus găseşti scăpare

Dacă porti vinovăţie
Sau tânjeşti dupa iertare
Ai o şansa numai una
La Isus găseşti scăpare

Dacă cel mai bun prieten
Azi te vinde cu strigare
Plângi pe umarul IUBIRII
La Isus găseşti scăpare

Dacă nu mai sunt repere
Şi te pierzi în disperare
Dacă nu auzi răspunsuri
La Isus găseşti scăpare 

Dac-ai rătăcit poteca
Afişând în jur sfidare
Te întoarce te căieşte
La Isus găsesti scăpare

Dacă-n tine remuşcarea
Se-arată necruţătoare
Vezi a cerului ofertă
La Isus găseşti scăpare 

Dacă peste tot  în toate
Crezi că ochii Lui veghează
Şterge-ţi lacrima rebelă
El te binecuvântează.

Elena M . Alexe

marți, 23 aprilie 2013

Aprilie...altfel

Mi-au sosit ajutoare!
De acum lucrul la grădină va fi ...o joacă ....


Maruşka ne propune o pâine la cuptor...

Un strop de odihnă în hamac... vindecă inima...


Seara avem parada modei...!

Acum zilele îmi zâmbesc cu subînţeles... :)

marți, 12 februarie 2013

La margine de absolut...


motto - La margine de absolut
zăceam tăcută ca pământul
doar inima se sfâşia
şi-n remuşcări murea cuvântul

De când m-am întâlnit cu Tine
la margine de absolut,
am înţeles marea-Ţi iubire
ce-o ai pentru un chip de lut.

Am priceput că mâna sacră,
m-a frământat, m-a modelat
cu dragoste şi bucurie,
să fiu o fiică de-mpărat

Dar n-am rămas în ascultare
la umbra Celui Prea Înalt,
am alergat înflăcărată
pe drumul scris de celălalt...

Degeaba glasul Tău Isuse
pe negre căi m-a tot strigat,
eram atât de fascinată,
fără regret, Te-am alungat.

Perfid era necunoscutul,
ce-şi etala în faţa mea
comorile  născute-n  fiere,
ce inima ademenea.

Mă scufundam în ceaţa vieţii,
alunecând mereu mai jos,
cu faţa către iad adesea
tot mai departe de Hristos.

Până-ntr-o zi când neputinţa
m-a azvârlit în faţa Ta,
am implorat cu vocea-n lacrimi,
căci aşteptam osânda grea.

Din şoapte îngăimate-n taină
Ai înteles cât mă căiesc
şi-am auzit din înălţime,
un glas spunându-mi, Te iubesc!

- Eşti fiica mea şi pentru tine
                      pe cruce trupul mi-am întins,                    
vino în braţele-mi, priveşte,
prin mine moartea ai învins!

Aşa mi-ai spus şi cu iubire
m-ai cufundat în sânge sfânt
care s-a scurs de pe Golgota
şi-a înfrăţit cer cu pământ.

La cruce am fost vindecată,
iar asta n-am s-o uit nicicând,
dar nici măreţul har în care
Tu mi-ai cuprins suflet şi gând.

Supusă planurilor Tale,
făr-de cârtire am s-aştept
măreaţa zi a revenirii,
Isuse, să mă strângi la piept.
Elena M . Alexe

duminică, 20 ianuarie 2013

EL

El mă ninge, El mă plouă,
El în braţele-amandouă
Mă cuprinde strâns, mă ţine,
Inimii să-i fie bine.

 El m-alintă, El mă ceartă,
El mă-nalţă şi mă poartă,
Mă iubeşte cât pământul,
Ador să-I ascult Cuvântul.

El mă vindecă de toate,
El mă iartă de păcate,
Când mai cad El mă ridică,
Îmi alungă orice frică.

El m-adoarme, mă trezeşte,
Ochiul sfânt de sus priveşte,
El imi dăruieşte viaţa
Luminându-mi dimineaţa.

El m-adapă la izvoare,
Cerne zorii pe cărare,
Nu mai trec  prin întuneric,
Cerul devine feeric.

El mi-e mamă, El mi-a Tată,
Grija zilnic mi-o arată,
Mă învaţă, mă susţine,
Împăcându-mă cu Sine.

El prin dragoste m-aduce
Să îngenunchez sub cruce
Şi cu lacrimi în privire
Să scriu vers de mulţumire.




Elena M . Alexe