Arome pierdute, amintiri regăsite

Prima tavă așteaptă să intre la cuptor. O privesc și parcă intru într-o lume de mult apusă. Au trecut o grămadă de ani de atunci.

Mă văd pășind pe străzile cu arome pierdute ale micului orășel Fălticeni. Gândul își deschide larg aripile, aromele sărbătorilor mă năpădesc cu mii de brațe, scoțând la lumină clipe ce s-au pierdut printre zile și nopți, săptămâni, luni și ani obosiți.

Sunt tare emoționată, prinsă de mâna ocrotitoare a tăticulu meu, dând cu tifla puiului de ger aștept să colind pe la vecini și pe la cei dragi dintre rudele care locuiesc pe aproape. Obrajii aproape că imi iau foc, dar nu mă plâng.

La primul geam unde poposim mi se înmoaie glasul, lovit mișelește de aromele cozonacilor abia scoși din tăvi.

Eii, ce mai arome…Cu mâna pe inimă pot spune că nicăieri nu am gustat așa bunătate de cozonac. Ușa se deschide și tanti Filareta, roșie în obraji, cu părul strâns într-un batic înflorat, îmi întinde o farfurioară cu câteva felii de cozonac din care ies încă aburi care îmi gâdilă năsucul înghețat. Mușc lacomă…e tare bun. În pragul ușii apare și tanti Florica cu o farfurie plină cu mere și nuci, iar în mijloc o portocală care parcă îmi face cu ochiul.

.

– Lenută, dragă, hai ia, mă îmbie și îmi îndeasă fructele în trăistuța mea. Aproape că strig:

– La Mulți Ani, dar când să plec, o mână mă oprește cu duioșie. E nenea Ghițucă. Mă pupă pe obraz, imi strecoară în palmă o hârtie de o sută și îmi spune:

– Să crești mare Leanușca!

Pornim mai departe de data asta alături si de verișoara Paula.

Tăticul ne ține de mână pe amândouă. Ca două căprioare sprintene, săltăm de pe un picior pe altul. Până la următoarea casă repetăm colindele:

– O ce veste minunată,

La Betleem ni s-arată…

.

– Trei păstori se întâlniră…

Și așa se sfătuiră…

.

– Florile dalbe….

Casele ne ies în întâmpinare cu ochiuri luminoase de parcă ne-ar aștepta cu bucurie colindul spre slava Domnului.

.

Anii au trecut în fugă, acum zadarnic mă străduiesc să regăsesc mirajul acelor vremuri, pur și aromat, colindele, care mi-au împodobit copilaria dar…

.

– Doamne, unde s-or fi rătăcit aromele de altădată? Emoțiile, bucuria…

Dar de ce să mă plâng? Închid ochii și retrăiesc clipele…

Bine că au rămas amintirile care mă copleșesc în preajma sărbătorilor.

Îmi acopăr cu ele sufletul și mă încălzesc cât pentru o copilărie regăsită...

 

elena marin alexe

–

Amintiri într-o toamnă târzie

Acasă la Fălticeni - ulei pe pânză - elena marin alexe

Ascult suspinul toamnei şi-aştept cu nerăbdare
Odihna lângă sobă Crăciunul cu ninsoare
Şi flori să-mi încrusteze ferestrele în noapte
Lângă-o cafea fierbinte să rătăcesc departe

Pe lângă uşă vântul iar trece supăratul
Eu îi ascult vuirea şi-mi ostoiesc oftatul
Pe orologiul vechi mi-alunecă privirile
Inima se deschide să intre amintirile

Copilăria-n poartă a prins din nou să bată
În braţele ei calde mă simt ca altădată
Când aşteptam pe uliţi lumina să se-aprindă
În noaptea de Crăciun să mergem la colindă

Acum e neagră noaptea ca smoala ce-i topită
O amintire veche mă-nvăluie-n ispită
La masa încărcată brăduţul luminează
Colinda lin se-aude mă binecuvântează

elena marin alexe

EL

El mă ninge, El mă plouă,
El în braţele-amandouă
Mă cuprinde strâns, mă ţine,
Inimii să-i fie bine.

 El m-alintă, El mă ceartă,
El mă-nalţă şi mă poartă,
Mă iubeşte cât pământul,
Ador să-I ascult Cuvântul.

El mă vindecă de toate,
El mă iartă de păcate,
Când mai cad El mă ridică,
Îmi alungă orice frică.

El m-adoarme, mă trezeşte,
Ochiul sfânt de sus priveşte,
El imi dăruieşte viaţa
Luminându-mi dimineaţa.

El m-adapă la izvoare,
Cerne zorii pe cărare,
Nu mai trec  prin întuneric,
Cerul devine feeric.

El mi-e mamă, El mi-a Tată,
Grija zilnic mi-o arată,
Mă învaţă, mă susţine,

Împăcându-mă cu Sine.

El prin dragoste m-aduce
Să îngenunchez sub cruce
Şi cu lacrimi în privire
Să scriu vers de mulţumire.

Elena M . Alexe

Întoarcerea

Urc panta spre oraş. E tare obositor acest drum de la gară spre centru, cam vreo 300 de metri. Gândul că în curând voi ajunge să revăd casa copilariei mele, îmi dă aripi. Aproape că nu observ nimic pe unde trec, din cauza grabei. La un moment dat, înţeleg că în acest ritm voi obosi repede, aşa că încetinesc şi îmi las privirile să alunece în dreapta şi-n stânga cu oarecare mirare. S-a mai schimbat câte ceva...   Câţi ani au trecut, nu mai ţin minte. Un lanţ de blocuri îmi taie calea şi descumpănită oarecum, nu mai ştiu încotro s-o apuc. Mă rog în gând şi hotărăsc să merg totuşi pe un drum mai lăturalnic, poate pe  acolo nu s-au schimbat prea multe. Şi am avut dreptate.
Aceleaşi case, mă salută tăcut de pe o parte şi de pe cealaltă, iar eu le răspund din priviri. În faţa mea tronează la fel de stingheră ca şi altădată, vechea Sinagogă, acolo unde în copilărie obişnuiam să merg cu tatal meu, care avea mulţi prieteni evrei. La uşa somptuasă dar mâncată de vreme, mă opresc preţ de câteva clipe. Parcă se aude murmurul vocilor din serile de Sabath. Ca într-o vrajă, mâna se întinde dornică să mângâie lemnul uzat dar încărcat de amintiri, apoi paşii o iau iarăşi din loc şi nu după multă vreme, iată-mă căţărată pe gardul cimitirului vechi evreiesc, căutând  cu privirea avidă, pietrele acoperite de muşchiul verde, ca de o plagă a timpului. Pe aici, printre ele, ne jucam de-a ascunselea...

Am ajuns şi pe strada  ce mi-a ocrotit paşii copilăriei - Nuţu Elman. Casele parcă nu s-au schimbat şi ochii mei se odihnesc tăcuţi pe unele dintre cele ce mi-au marcat copilăria. Pe stânga zăresc fântâna veche cu ciutura aproape putredă şi mă apropii incet de căsuţa cu gard verde. O voce din mine ar vrea să strige şi acum:
-Tanti Păduraru...! M-o trimis mămica sâ cumpăr borş, că matali îl faci cel mai gustos ! Parcă o văd cum îşi freacă bucuroasă palmele şi îmi ia sticla cu o mână...iar cu cealaltă mă mângâie pe creştet cu blândeţe.
O iau din loc, grăbită şi dornică, de a regăsi locuri dragi sufletului meu. Ochii mei nesătui caută iscoditori printre leaţurile gardurilor ce poartă patina timpului.
Dar iată şi casa Ioanei, prietena mea. Ferestrele parcă îmi vorbesc şi văd o mână fluturând dintre pletele blonde....   M-a zărit, îmi zic dar acum mă grăbesc să ajung acasă...   Îi trimit o bezea.
Inima îmi ticăie ca un ceasornic şi aproape mi se taie respiraţia, când zăresc bătrânul nuc de la poartă care mă întâmpină solemn, dar prietenos. Simt o mare greutate căzând de pe umerii mei şi uşoară ca fulgul mă apropii de poartă, neştiind ce să fac- să intru sau să bat mai întâi? Dar cum stam pe gânduri, uşa de la intrare se deschide şi o femeie între două vârste, legată cu un batic dupa ceafă şi îmbrăcată cu un capot din mătase bleumarin cu trandafiri galbeni, îşi face apariţia în prag. Am rămas lipită de poartă, privind.
În mâini ţine un ghiveci cu clopoţei roşii,  pe care-l pune în faţa casei pe o bancă. Pe rând alte 10 ghivece sunt aşezate unele lângă altele şi stropite cu apă.
- Dragili lu'mama, hai sâ va steargâ mama şâ sâ va curătă, frumoasâlor - aşa le vorbea, ca unor fiinţe, care aveau nevoie de-o vorbă bună.
La colţul casei îşi face apariţia baba Ileana, o femeie tare hâtră, care ajută la treburile casei, înainte de sărbători şi pe care noi copiii, o îndrăgim mult căci este un izvor nesecat de poveşti.  Cu broboada neagră trasă pe frunte, cu mânecile suflecate până dincolo de coate, ea strigă :
- Madam Marica, mai dăm' o bucatâ di săpun, câ mai am trii ţoali di spalat.câ uiti copchiii aştia ard di nirabdari sâ li mai zâc o povesti di-a me!
Mama mea se apropie de ea şi-i explică unde găseşte săpunul şi se întoarse la florile ei, vorbindu-le întruna cu dragoste ca unor copii şi mângâindu-le cu privirea.
Când din spatele casei apăru şi tatăl meu, respiraţia aproape că mi se opri şi inima o luă la trap... Doamne ce dor îmi mai era de el!
De sub pălăria de vară trasă uşor pe frunte, să nu-l ardă soarele, faţa lui zâmbitoare şi ochii neastâmpăraţi mă încalziră pe dată. Râzând o apostrofă:
- Of. of, da ci mai vorbim noi cu florili, Maricuţâ dragâ şâ tu nu ti superi câ eli nu-ţ răspund?- câ eu m-aş supara tari!
- Mai bini hai sâ gustăm un ceiuţ ori poati vrei un paharuţ di vin, aici la umbra nucului, ca tari-i cald afarâ...câ mai târzâu pi la vro patru, mă apuc iar di soba lu' Oşlobanu, câ az vreu s-o termin.

Stau în faţa porţii, neştiind ce să fac, ţintuită de stâlpul de piatră  şi nu îndrăznesc să mă mişc incă. Poate ar trebui să-mi fac curaj şi să deschid poarta  sa intru. Dar nu o fac.
Îi privesc încă, pe cei doi cum îşi vorbesc, sub umbra nucului şi nu observ că cineva se apropie de poartă. O voce sparge liniştea tăinuită din jur:
- Căutaţi pe cineva doamnă?
-Eu...? ce sa caut? eu...  am venit oleacă pe acasă...  am apucat sa îngăim printre buzele tremurânde şi privirile speriate prinseră să caute prin curte. Cei doi de mai 'nainte dispăruseră. În faţa mea stătea un necunoscut care mă privea curios.
- Pe cine căutati? - mai intreba omul - cu blândeţe în glas?

O iau la fugă fără să mai privesc înapoi, împiedicâdu-mă în propriile cuvinte, ca într-o reţea nevăzută. Lacrimile îmi curg dezlănţuite  ca o ploaie de vară şi eu alerg şi alerg ... Trebuie să mă îndepărtez de acest loc, care pentru mine poartă un singur nume - trecut.

Acasă...  nu mai este demult acasă.

elena marin alexe