pelerinaj...
Am lăsat o lacrimă și un crin alb, în memoria MS Regele Mihai l, la Palatul Regal.
Am stat opt ore, la cea mai decentă coadă, din toată viata mea!
Se vorbea încet și fiecăruia i se citea pe chip, tristețe, regret,
dar și o dorință de a ajunge la catafalcul regelui în semn de respect.
Ca niciodată toate televiziunile s-au străduit să redea cât mai fidel
adevărata istorie a regelui obligat să abdice. Și uite așa, au aflat
românii că de fapt trenul încărcat cu tabloui și lucruri de preț, a fost
o ficțiune bine pusă în scenă de regimul comunist, cu care ne-a
alimentat încă de pe băncile școlii. Mă umple o silă fără margini,
gândindu-mă la mîrșăvia acelor oameni cu sufletul ciuntit, incapabili de
adevăr și bravi slujitori ai minciunii. Biblia spune clar că tatăl
minciunii este diavolul, așa că …
Auzeam în jur unele expresii: -iartă-ne Doamne, iartă-ne Majestate că tare am fost proști…cum să nu ieșim toți în stradă, după revoluție , să cerem să vii înapoi în țară…Așa de trist mi-au sunat aceste vorbe că mi s-a strâns sufletul de durere și de milă pentru rege, care a avut o viață ruinată, un destin tragic încă din copilărie. Acolo în jurul Palatului regal, la o coadă imensă, solemnă, era un dute vino comtinuu, căci oamenii veneau, își legau florile albe de fiarele gardului de la palat și tăcuți se reîntorceau la coada să-și aștepte rândul la catafalc.
Orele se scurgeau chinuitor de incet, dar nimeni nu se plângea de
oboseală. Cred că nu ne gândeam la asta ci așteptam să ajungem în sala
tronului să-i spunem măcar prin gestul nostru, că ne pare rău, că l-am
iubit, dar totul ne-a stat împotrivă, mai ales minciunile care au
denaturat istoria și ne-au spălat creierul. În copilărie tatăl meu mi-a povestit cu lacrimi despre regele Mihai ,
pe care ostașii l-au iubit. Tatăl meu a fost prizonier în Siberia și ar
fi murit acolo, iar eu nu aș mai fi existat dacă regele nu ar fi semnat
armistițiul româno-sovietic. Povestirile tatălui meu ar concura cu cele
mai tari filme de groază și teroare. Am să vă redau doar o
fărâmă:Siberia , viscol, un foc la care se incălzeau cazacii ,
amenințare cu armele pentru soldații români, luați prizonieri, care se
apropiau mai mult de căldură…Femei soldat, rusoaice, care îi obligau pe
prizonierii români să-și dea jos pantalonii…și îi băteau cu patul
armelor la fund…în hohotele de rîs cumplite ale rușilor…tatăl meu a
căzut jos și rusoaica l-a lovit cu arma în cap și la somat în rusește: ”
ea strileaiu tebea celavek”…(am scris cum se aude)
Pentru gestul istoric al regelui Mihai l, de la 23 august, tatăl meu l-a iubit foarte mult pe rege și mi-a inoculat respectul față de acesta. Dar atașamentul acesta i-a adus neplăceri mai târziu, căci pentru câteva vorbe: "Regele și patria”, "Regele nu este trădător" "Trăiască Regele" i s-a făcut dosar de către comuniști și nu a mai putut fi angajat în nici un loc de muncă niciodată, așa că a muncit particular având meserie de tinichigiu. Îmi amintesc că începea munca pe undeva, la cîte o instituție și la două zile îi sosea dosarul și era dat afară…venea acasă plângînd. Asta mi-a marcat copilăria. Din respect pentru amintirea tatălui meu am dorit să ajung la funeraliile Majestății Sale și să depun o floare albă, curată, ca sufletul lui bun.
Mi-am dorit foarte mult să ajung la Palatul regal, la catafalcul regelui, în amintirea și memoria tatălui meu. Nu a fost ușor, căci coada era kilometrică, dar atât de solemnă, decentă, cum nu mi-am închipuit. Oamenii îngândurați, triști, meditau în tăcere li multe lacrimi au curs...lacrimi de neputință, de regret, cine știe? Un lucru este sigur că românii au avut o revelație, ce ar fi fost împlinită dacă nu ar fi fost manipulați în mod josnic. Am fost laolată într-o unitate perfectă, fără diferență de religie, vîrstă și chiar apartenență politică. Toți ca unul ne-am plâns regele și am deplâns tragicul lui destin.
Dacă Regele a greșit sau nu în hotărârile lui, sau în viața lui, nu are nimeni drept să-l judece, căci dacă vrei să judeci pe cineva, spune o veche zicală, umblă măcar o zi încălțat în bocancii lui...Judecata fiecăruia dintre noi aparține doar dreptului Judecător, Regelui Regilor, Domnului Hristos.Cu siguranță nu voi uita niciodată acest pelerinaj, căci cum să-l numesc altfel? Da, un pelerinaj în care românii au întâlnit sobrietatea, bunul simț, clasa, decența, solemnitatea și bunul gust afișat nu ostentativ ci discret, cu eleganță de reprezentanții caselor regale din Europa și nu numai.
Timpul s-a scurs repede, dar un gând nu mi-a dat pace, pe timpul orelor ce le-am petrecut în pelerinaj la rege: oare cum ar fi fost România, noi cum am fi acum, dacă…Se lasă seara peste Palat, peste gândurile mele și peste albul florilor care capătă nuanțele nopții de veghe.
Doamne ai milă de poporul romîn, binecuvântează România!
Am stat opt ore, la cea mai decentă coadă, din toată viata mea! 
Auzeam în jur unele expresii: -iartă-ne Doamne, iartă-ne Majestate că tare am fost proști…cum să nu ieșim toți în stradă, după revoluție , să cerem să vii înapoi în țară…Așa de trist mi-au sunat aceste vorbe că mi s-a strâns sufletul de durere și de milă pentru rege, care a avut o viață ruinată, un destin tragic încă din copilărie. Acolo în jurul Palatului regal, la o coadă imensă, solemnă, era un dute vino comtinuu, căci oamenii veneau, își legau florile albe de fiarele gardului de la palat și tăcuți se reîntorceau la coada să-și aștepte rândul la catafalc.
Pentru gestul istoric al regelui Mihai l, de la 23 august, tatăl meu l-a iubit foarte mult pe rege și mi-a inoculat respectul față de acesta. Dar atașamentul acesta i-a adus neplăceri mai târziu, căci pentru câteva vorbe: "Regele și patria”, "Regele nu este trădător" "Trăiască Regele" i s-a făcut dosar de către comuniști și nu a mai putut fi angajat în nici un loc de muncă niciodată, așa că a muncit particular având meserie de tinichigiu. Îmi amintesc că începea munca pe undeva, la cîte o instituție și la două zile îi sosea dosarul și era dat afară…venea acasă plângînd. Asta mi-a marcat copilăria. Din respect pentru amintirea tatălui meu am dorit să ajung la funeraliile Majestății Sale și să depun o floare albă, curată, ca sufletul lui bun.
Mi-am dorit foarte mult să ajung la Palatul regal, la catafalcul regelui, în amintirea și memoria tatălui meu. Nu a fost ușor, căci coada era kilometrică, dar atât de solemnă, decentă, cum nu mi-am închipuit. Oamenii îngândurați, triști, meditau în tăcere li multe lacrimi au curs...lacrimi de neputință, de regret, cine știe? Un lucru este sigur că românii au avut o revelație, ce ar fi fost împlinită dacă nu ar fi fost manipulați în mod josnic. Am fost laolată într-o unitate perfectă, fără diferență de religie, vîrstă și chiar apartenență politică. Toți ca unul ne-am plâns regele și am deplâns tragicul lui destin.
Dacă Regele a greșit sau nu în hotărârile lui, sau în viața lui, nu are nimeni drept să-l judece, căci dacă vrei să judeci pe cineva, spune o veche zicală, umblă măcar o zi încălțat în bocancii lui...Judecata fiecăruia dintre noi aparține doar dreptului Judecător, Regelui Regilor, Domnului Hristos.Cu siguranță nu voi uita niciodată acest pelerinaj, căci cum să-l numesc altfel? Da, un pelerinaj în care românii au întâlnit sobrietatea, bunul simț, clasa, decența, solemnitatea și bunul gust afișat nu ostentativ ci discret, cu eleganță de reprezentanții caselor regale din Europa și nu numai.
Timpul s-a scurs repede, dar un gând nu mi-a dat pace, pe timpul orelor ce le-am petrecut în pelerinaj la rege: oare cum ar fi fost România, noi cum am fi acum, dacă…Se lasă seara peste Palat, peste gândurile mele și peste albul florilor care capătă nuanțele nopții de veghe.
Doamne ai milă de poporul romîn, binecuvântează România!
elena marin alexe
