Se vaită-n furtună nucul, zadarnic ,
lovesc ploi în crengile mute,
s-ar plânge de vremea ce urlă la el,
dar cine-ar mai vrea să-l asculte.
Golaș, fără rod, spre ceruri privește,
e-atât de aproape de moarte,
sub el nu s-oprește nici urmă de om,
e-un maldăr de ramuri uscate.
Cândva a fost falnic cu rod încărcat,
Ce mulți au tânjit după umbră,
Dar vremea-i s-a dus e veștedă frunza,
ce tristă-i coroana, ce sumbră.
Vântul izbește, cad frunzele toate,
sărman si singur, geme tăcut,
plouă, e frig, urlă câinii în noapte,
doar eu sunt trează, plâng și-l ascult.
elena marin alexe
