Revederea

 Din depărtare, cimitirul evreiesc îşi întinde braţele spre mine, semn că timpul n-a putut să-i rupă vraja cu care ne ademenea pe noi copilandri anilor 70. Am senzaţia că degetele emoţiei mă sugrumă şi nu mai pot respira. Ochii caută febril casa sumbră, acum, înconjurată de arbuştii crescuţi alandala, care îi sporesc misterul. Sunt cu Dinuţa Hapenciuc, prietena mea şi vecina mamei Senciuc, la care am tras în ospeţie. O ţin strâns de mână căci emoţiile mă copleşesc cu fiecare pas. Ne apropiem tăcute. Pe o bancă, în preajma treptelor, stă o bătrână înveşmântată în albastru închis.E putin adusa de spate si mâinile i se cuibaresc în poală. Aş vrea să o strig, dar un căluş nevăzut îmi pune barieră maxilarelor şi strigătul meu piere mai înainte de a se fi născut...
Un grilaj de fier cu patina timpului pe el, lângă care un dulău enorm se agită, mă împiedică să mă apropii, aşa ca încep să strig timid:
       -Hei, mamă Senciuc! Glasul meu o face să-şi ridice capul şi îndată îi aud vocea  care şi-a păstrat inflexiunile calde, atât de cunoscute:
      - Eii, cari eşti acolo, câ nu ti cunosc? Pleacâ mă, îi strigă dulăului, hai pleacâ şi ducându-şi mâna streaşină la ochi se apropie încet de poartă.
     - Mamă Senciuc, eu sunt , ce nu mă mai cunoşti? Am venit de la Focsani să mai vad locurile astea atât de dragi sufletului meu, să mă întâlnesc cu prietenii pe care nu i-am mai văzut de multă , multă vreme...
Bătrâna îşi frecă ochii cu degetele noduroase, amorţite de timp şi privindu-mă lung dădu din cap, iar zâmbetul ei atât de binecunoscut mie, i se întinse pe obraji luminându-i chipul. Lacrimi de bucurie  prind să-i curgă pe obraji făcânduşi loc printre zâmbete de bucurie, iar surpriza o amuţi câteva clipe. O cuprind în braţe şi mă întorc inevitabil în timp.Stăm aşa îmbrăţişate fără vorbe, doar lacrimile nostre se împletesc unind inimile pline de dor. Într-un târziu ţinându-mă de mână îmi şopteşte numele printre lacrimile care continua să-i umezească ochii:
     - Of, Linuţa, Linuţa dragâ ai vinit sâ mă vez, of, Linuţa! Se aşeză pe bancă şi-mi face loc să stau lângă ea. Tăcem în continuare, şi mă gândesc ce multe ar avea de povestit vechea bancă...O cavalcadă de amintiri, de persoane dragi, trecând peste timp îmi invadează gândul şi anii petrecuţi aici se perindă în faţa ochilor mei cu rapiditate aducând în mine dulceaţa vremurilor petrecute aici, la poalele dealului Spătăreşti.
     - Spune-mi ce mai faci, mamă Senciuc, cum îţi petreci vremea... cu cine mai stai aici? Şirul de întrebări o trezi din amintiri pe bătrână, care începu să sporovăiască despre toate, vrând să mă pună la curent cu noutăţile. Ea vorbeşte neântrerupt, iar eu o privesc mirată cu duioşie, admirându-i vitalitatea sufletului ei, dar observ în acelaşi timp ravagiile cu care timpul şi-a gravat numele pe chipul mamei Senciuc.Obrajii altădată rumeni, sunt acum doar amintire.Închid ochii să o revăd  cu puterea imaginaţiei, dar nu prea reuşesc. Îi mângâi cutele adânci de pe frunte şi de pe obrazul ca de pergament, de pe care cu toată încăpăţânarea lui, timpul, nu a reuşit să-l estompeze farmecul bunătăţii. Apoi privirile ni se întâlnesc şi o căldură fără seamăn mă inundă din albastrul fără prihană al ochilor ei care mă face să strig aproape:
      - Doamneee...ochii tăi mamă Senciuc, au rămas la fel de frumoşi, sunt aşa cum îi ştiu din vremea adolescenţei mele, nu s-au schimbat deloc, îi spun şi  continuu să mă scald în adâncul lor , în  azuriul lor minunat.
      - Ei, Linuţa, tari-i greu sâ rămâi sînguricâ ...aşa începe să-mi spună oful ei şi-mi povesteşte cum şi-a pierdut câţiva copii care i-au murit rând pe rând. O întreb de ce nu merge să stea cu una dintre fete, cu Victoriţa, dar ghicesc răspunsul şi înţeleg că aici este viaţa ei şi aici vrea să fie până la sfârşitul ultimei clipe. Oftează mereu. Durerea i se citeşte în glasul obosit de atâta necaz. Din când în când se adresează prietenei mele:
      -  Nu-i aşa Dinuţa? Aceasta clatină din cap în semn afirmativ.
Mă gândesc, oare ce simte o mamă când îi mor copiii, deşi ea însăşi ar fi pregătită să părăsească pământul care o adăposteşte de 94 de ani. O privesc în tăcere şi aud ca un ropot de vaiete cum îşi plânge fii plecaţi prea curând.  Când şirul vorbelor încetează, mă încumet să-i şoptesc:
     -  Nu te mai necăji, ce putem noi face, mamă Senciuc? Aşa ne este dat de la Dumnezeu un număr de ani şi fiecare la timpul hotărât, când firul vieţii ajunge la sfârşit pleacă din această lume. Important este să  ascultăm de Dumnezeu şi să-L iubim , să trăim frumos, să-L iubim în Fiul Său, căci ne aşteaptă raiul, alături de Domnul nostru, care şi-a dat viaţa, pentru-ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică. Aşa scrie în ev.după Ioan cap 3:16.  Bătrâna mă ascultă cu atenţie şi-mi răspunde prompt:
     - Eu îl iubesc pi Domnu Isus, Linuţa dragâ, da-m pari rău câ  mă dor picioarili şî nu mai pot ajungi la bisericâ. Tari aş mai vre sî merg, da anchilozarea nu mă lasâ di loc...Poati mă ie Dumnezău la El câ am trăit distul şâ tari-i greu sângură. ..noroc am di o nepoatâ di la Gelu meu, cari s-o dus şâ el, câ mi-o rupt inima di dureri. Fata asta  mai vini, îmi faci mâncari...îmi aduci ci-mi mai trebui...îmi spalâ câti ceva... Dacâ n-ar fi e...ci m-aş faci oari? Vai di capu meu, încheie bătrâna, oftând greu. Îşi şterge o lacrimă şi văd că tremurul mâinii nu conteneşte, ca şi lacrima ca şi tremurul vocii.

O privesc continuu de parcă nu m-aş mai sătura de chipul ei. Pare obosită, aşa că Dina  îmi face semn să plecăm. Mama Senciuc caută jos la picioarele ei şi ridică o sacoşă cu bob din care ia câţiva pumni îi pune într-o punguţă de plastic şi mă îmbie s-o iau. Nu pot s-o refuz , aşa că iau punga şi o îndes în poşeta mea şi mulţumindu-i din suflet mă ridic. Banca scârţâie ca o placă de patefon uzată. O îmbrăţişez. Ea mă roagă să mai revin. Eu o privesc lung apoi privirea mi se opreşte pe gardul sumbru al cimitirului. Mă sprijin pe umărul Dinei şi oftez.
Timpul se opreşte brusc şi ne îmbrăţişează dureros., poate pentru ultima oară.

http://www.ziaruldepenet.ro/2015/10/01/revederea/

elena marin alexe

Uluitor...

Emine...

De obicei nu urmăresc asemenea emisiuni, dar butonând am dat de burtiera cu litere de o şchioapă:
Statul vrea să-i ia cei 9 copii! Mama ameninţă!
Emine, femeia de etnie turcă, din satul "Lumina" , jud. Constanţa ţipă şi îşi trage hainele de pe ea, într-o criză de furie, ori, poate  mai degrabă vrând să impresioneze reporterul. Aflu, că luna trecută a dus ea însăşi un copil de câteva luni mâncat de şobolani...la urgenţă, acum îl vrea înapoi. 
De curiozitate am urmărit povestea nenorocită a celor 9 copii amărâţi, care au neşansa să aibă asemenea monstru care nu merită să se numească mamă. Păi dacă ea este mamă, eu ce sunt? Mamele care se sacrifică pentru binele copiilor lor, cum se pot numi? 
Aflu că cel mai mare, un băiat de 15 ani nu a mers niciodată la şcoală, dealtfel  niciunul nu merge la şcoală.
Nu înţeleg ce a făcut Protecţia copilului din jud. Constanţa până acum. Cum, Doamne, să laşi responsabilitatea unor suflete nevinovate în seama unei femei retardate, dar, care nu ştie decât să cheltuiască, doar pentru ea, alocaţiile celor nouă copilaşi,  în timp ce micuţii trăiesc fără pic de condiţii umane şi îndură foamea?

Faceţi ceva oameni buni, voi cei de la Protecţia copilului. Salvaţi copiii!

elena marin alexe

Poveşti cu arome de iarnă

  

     Seara se lasă tăcută, îmbrăţişând cu degete întunecoase  şi reci casele cu ochi strălucitori de lumină.Ninge de câteva ore fără oprire, de parcă Dumnezeu nu se mai opreşte din plâns, iar lacrimile lui îmbracă puritatea zăpezii în milioane de luminiţe, rupte de sus şi dăruite pământului acum în prag de sărbătoare. Zăpada scrâşneşte sub paşii obosiţi de vreme, dar gândurile încă vii îi întorc filele unei cărţi cu imagini nemuritoare. Când ajunse la poartă un glăscior  o strigă din spate:
    - Primiţi colindul? Ghemotocul o priveşte cu un zâmbet  ascuns în colţul gurii şi aşteaptă nerăbdător răspunsul. Femeia îl mângâie pe cap şi deschide poarta. Copilul păşeşte cu sfială în spatele ei. La uşă se opreşte şi după ce aceasta intră în casă şi lumina se lăfăie în ferestre, începu colindul:

  - Am pornit printr-o grădină, florile dalbe şi m-a-nţepat o albină, florile dalbe
     albina strângea din flori ceară pentru sărbători, florile dalbe, flori de măr...
 
   Când ultimul sunet se topi,  femeia deschise uşa şi mângâindu-i creştetul îi mulţumi cu o hârtie de 5 lei, pe care micuţul o mototoli repede şi o îndesă în buzunarul blugilor second hand Glasul tremurat o purtă în altă lume...atât de dragă ei. De undeva de departe colindul prinse viaţă...
  Trei păstori se întâlniră şi aşa se sfătuiră
  Raza soarelui, floarea soarelui şi aşa se sfătuiră
  Haideti fratilor, sa mergem Floricele sa culegem
  Raza soarelui Floarea Soarelui
    Pe vremea copilăriei ei pentru Naşterea Domnului şi urătura de An nou copiii se pregăteau cu o lună înainte. Mergeau în ceată câte patru cinci sau mai mulţi, dar niciodată unul singur. Iar colindele...Doamne ce colinde frumoase... Ei îi plăcea mult să cânte şi întotdeauna era solistă, iar grupul cânta refrenul...; Bănuţii, colăceii şi nucile ori merele  se împărţeau egal fiecaruia fără deosebire de vârstă. Trăistuţele se umpleau repede cu bunătăţi şi buzunărelele cu monede lucitoare. Până noaptea târziu Fălticeniul, micul orăşel de sub dealul Spătăreştiului, trăia măreaţa sărbătoare a Naşterii Domnului, cu toată suflarea din el. Nu numai copiii mergeau la colind, ci pe străduţele slab luminate puteai întâlni cete de tineri ori chiar mai vârstnici care colindau pe la casele rudelor şi prietenilor până spre zori, aducând mesajul sfânt şi bucurându-se la mese încărcate cu bunătăţi. Aici în Vrancea, unde s-a statornicit de mai mulţi ani, sărbătorile  de iarnă şi-au mai păstrat farmecul doar în amintirile ei. Şi lumea s-a schimbat. Acum ar fi o ruşine să colinzi ...mai ales dacă ai trecut de 9-10 ani. Ca om matur nu ai putea fi înţeles...decât ca un om care colindă să câştige bani...Nimeni, nici un tânăr nu ar îndrăzni să meargă la colind pe la vecini ca odinioară.

     Gândul i se pierdu într-un oftat prelung. Auzi iar la geam:  - Primiţi colindul? Se ridică brusc şi cu ochii umeziţi deschise uşa. Două fetiţe cu ochi iscoditori o privesc îndelung. Apoi vocile subţirele  pornesc melodia:
  O ce veste minunată
  La Betleem ni se-arată
  Astăzi a născut Cel făr început
  Fecioara curată
  Vrut-a Domnul să se nască
  În coliba păstorească
  Fiul Lui cel sfânt  venit pe pământ
  Să ne mântuiascăă...
     Nici nu-şi dădu seama când vocea ei se împleti cu cea a micuţelor şi se trezi cântând ca un grup din alte vremi... O învăluia bucuria momentului şi nu se mai opri până la final, când privind spre fetiţe îşi dădu seama că ele nu mai cântau...
    Se opri stingheră de momentul penibil pe care îl crease fără voia ei. După câteva clipe una din micuţe o întrebă:
   - Acum...aşa-i că nu ne mai daţi bani ..că aţi cântat cu noi doar?  Zâmbi şi  băgând mâna în buzunarul capotului le alungă temerile. Când deschise uşa să intre înapoi în casă auzi o voce timidă:
   - Doamnă, ce frumos aţi cântat! O lacrimă se rătăci sub pleoapele grele...După plecarea lor rămase multă vreme cu coatele pe masă si capul în palme rememorând imagini care se îmbulzeu ...mai mai s-o dărâme. Parcă îi şoptea cineva la ureche - acuşi vine şi Anul nou. Ce emoţii aveai altădată!
     Parada mascaţilor de pe strada principală era aşteptată de fălticeneni în fiecare ajun de an nou. Urşi, capre, doctori, căiuţi,  ţigani, defilau cu cetele lor, după ce îşi luau aprobări autorizate de la miliţie. Cei mai mari urşi ca înălţime erau fraţii Vasilovici. Nici un ţânc nu rezista când ursul alb îţi bălăbănea uriaşul cap împodobit cu dinţi din fasole şi mormăitul lui, ori jocul pe ciomagul de aproape 2 m te lăsa fără grai. Când ne surprindea ceata ursului pe drum pe lângă piaţă şi ne înconjura punându-şi jos ciomegele lungi în jurul nostru, încremeneam lipită de tatăl meu. Ţiganul prindea să bată doba şi să strige:
- La Mulţi Ani, nea Costicăăăă...şi începea urătura:
  Vini ursu di la munti
  numa-n coati şî-n genunchi
  hai cu mini-ncetinel
  ca oiţa dupa miel
  sau:
  La tulpina bradului
  o fatat ursoaica pui
  unu negru şî voinic
  altu alb ceava mai mic ...
  Dupa mine pui di urs
  din paduri  ti-am adus
  joacâ bini moş Martini
  ţ-oi da pâni cu maslini...
  Haida haida ursule,  nu ti da barosule
  nu ti da nu ti lasa, bati laba la podea
  aburcâti pi ciomag, ca fasolea pi harag
  şî mai sari o datâ-n sus, sâ samini a pui di urs
La sfârşit:
  Eu deicea nu ma duc,
  Lângâ dumneta ma culc,
  Bagâ mîna n buzunar
  şî mai scoatî-un gologan,
  bagâ mîna pîn la cot
  şî scoati bacşîşu tăt...
    Apăi nu aveai cum să scapi de ei până nu le dădeai ceva. Atunci ridicau ciomegelele şi cu încă o urare te lăsau să pleci. Dar nu mergeai preţ de un sfert de oră când la alt colţ de stradă dădeai nas în nas cu capra. Ţiganul începea la dobă, iar capra împopoţonată cu multe culori şi pocnind din botul lemnos, începea dansul ;
  Ţa  ţa ţa căptiţâ ţa
  Capra me-i di pi Somuz, îmvelitâ cu hurmuz
  cu hurmuz şî cu betealâ, capra me ti bagâ-n boalâ.
  Capra me-i din Dorohoi, tătâ puti-a usturoi
  capra me îi bolnăvioarâ, n-o băut apâ di-asarâ
  Ţa ţa ţa căpriţâ  ţa, pânî-n zori om colinda,
  pi la uşî pi la fereşti, pi la casâ boiereşti
  pi la geam şi pi la uşî, la moşnegi şî la mătuşî,
  pi la mândri gospodari, câ ni-a da vro doi creiţari...


    Îmi plăceau mascaţii, erau ca o vrajă, dar mă şi temeam de ei. Când mergeam cu uratul, ne feream din calea lor. Seara de ajun era tot un clocot în târgul Fălticenilor. Răsunau dobele ursarilor şi te înfiorau. Noi, cetele de copii mergeam doar pe strada noastră, pe Nuţu Elman şi uneori pe alta cât mai apropiată de... acasă. Când şi când se auzeau glasurile noastre reunite care încheiau urătura:
  Noi amu am mai ura, da mă tem c-a însara,
  că nu suntem di ici colea,
  suntem di la Galaţ, undi plouă cu cârnaţ,
  suntem di la Buda vechi, undi mâţa strechi
  şî mămăliga-i cât nuca, di-o păzăsc doisprăzăci cu măciuca...
  Ia mai îndemnaţ flăcăi şi strâgaţ cu toţii hăiiii!
  La anu şî la mulţ ani....

    Când auzeam dobele vuind, ne aciuiam repede în prima curte după poarta lăsată larg deschisă urătorilor. Inimile ne băteau cu putere şi abia respiram până treceau de noi. Se mai întâmpla să intre întreg alaiul urşilor, ori caprelor chiar, pe poarta după care ne ascunsesem noi.  Atunci tăceam chitic şi când ajungeau la uşa gospodarului, noi ţâşneam ca din puşcă şi ne depărtam. De mână cu tatăl nostru eu şi fratele meu mergeam la rude să-i urăm. Cel mai important era nenea Mihai Purdilă, fratele mamei mele...Stătea undeva pe Soldat Zamfir. Mă iubea cu patimă şi când îi spuneam urătura la fereastră  îl vedeam totdeauna plângând. Ştiam că plânge pentru mine, că-s orfană de mamă...Nu mai ştia ce să-mi mai dea din bunătăţile pregătite special pentru mine. La plecare îmi punea în buzunărel o hârtie de o sută, mă pupa pe obraz şi mă îmbrăţişa cu mare duioşie. De fiecare dată, în preajma sărbătorilor încă mai simt  mângâierea lui pe care timpul n-a reuşit s-o şteargă. Mai treceam apoi şi pe la Costică Andrieş, un verişor al mamei, care ne aştepta în fiecare an cu mare drag, apoi ne întorceam acasă. Aici mama încărca masa cu tot ce aveam mai bun. Noi încă nu ne repezeam să gustăm căci mai era ceva important de făcut. Pe la 11.40 înainte de schimbarea anului nou, tatăl meu ne strângea în jurul mesei, deschidea Biblia, ne citea un psalm frumos, de obicei PS. 23. Parcă-i aud glasul şi acum:
      Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă.Îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său....
      Când termina de citit ne plecam în genunchi şi tata mulţumea lui Dumnezeu pentru anul care îşi scurgea ultimile minute, pentru grija şi dragostea Lui faţă de noi şi îl ruga să ne ocrotească şi în anul ce bătea sfios la uşă. După el se ruga mama apoi noi cei doi copii, eu şi Gelucu, fratele mai mic. Aşa treceam noi pragul dintre ani şi acest frumos obicei l-am păstrat cu sfiinţenie şi l-am dat mai departe copiilor mei până în ziua de azi.
     Imaginile începură să se estompeze, femeia îşi şterse o lacrimă şi privi spre ceasul din perete. Uite, că a trecut de miezul nopţii, dar somnul nu-i coborî peste pleoape şi nici colindele nu se mai aud. Răscoli jarul din sobă şi mai puse un lemn pe foc, apoi se ghemui în fotoliul uriaş trăgându-şi pătura moale până sub bărbie. Au trecut atâţia ani, dar amintirile încă îi îmbrăţişează inima şi o întorc în timp...de parcă ar fi fost ieri...

elena marin alexe

Drama lui Ionuţ şi "exodul" câinilor

      

Întâmplarea nefastă cu acel copilaş ucis de maidanezi m-a întristat foarte mult, dar cred că cea mai mare parte din vină ne aparţine nouă, oamenilor şi nu câinilor care se conduc doar după instincte.  Dacă unui om care are pricepere i se întâmplă să devină violent şi chiar să ucidă pentru a supravieţui, ce pretenţie putem avea de la un animal? Cred că ONG-urile se lăfăiesc cheltuind fondurile alocate hranei acestor animale amărâte, care sunt lipsite  de  apă şi hrană timp îndelungat şi care devin tot mai agresive. Am urmărit diverse emisiuni şi am citit pe net diverse opinii pro şi contra. Oamenii, unii dintre ei furibunzi pun punctul pe i: 
      - să moară câinii! Nu ştiu dacă asta este soluţia cea mai bună, căci fără câini vagabonzi de unde vor mai veni bani pentru unele buzunare fără fund..?

      Şi pentru-că sunt bunică, aş avea o întrebare: ce Doamne iartă-mă făcea bunica lor? Cum să fii liniştită când nepoţeii lăsaţi în grija ta nu mai sunt în vizorul tău? Oare doamna stătea la taclale cu vreo altă bunică făcând schimb de reţete de murături pentru iarnă?  Am revăzut-o şi azi la un post tv. încercând să arunce vina asupra paznicilor din parc. M-a mirat atitudinea ei.  Ştiţi de ce? Deoarece eu când plec la plimbare cu nepoţica  mea sunt în alertă maximă...Ochii mei sunt pe ea...Această bunică a fost de o neglijenţă crasă. Păi cum să nu vezi nepoţii în preajma ta maxim 5 min. să zic şi să stai nepăsătoare? Vina exclusivă este a acestei doamne, căci nu era  nimeni obligat să-i păzească nepoţelul. Ea, bunica lui avea responsabilitate pentru el. În locul ei nu aş mai ieşi pe nici un post tv. de jenă De la această dramă nu am văzut-o nici o dată făcându-şi mea culpa. Cireaşa de pe tort a fost crainicul Lucian Mândruţă care a întrecut orice grad de bădărănie, jignind  grosier pe invitatele din platou, până când una dintre ele a părăsit  emisiunea. Mai avea puţin şi muşca mai rău ca un maidanez. Ruşine!

     În ulţima vreme oamenii au întors spatele animalelor. Poate că este timpul ca cei în drept să-şi asume responsabilitatea faţă de cum cheltuiesc fondurile alocate câinilor vagabonzi.
Trist, este, că acum copiii sunt instigaţi să urască aceste animale a căror soartă este pecetluită. 
Dragii mei, locul câinilor nu este pe stradă, ci în curţile oamenilor, sau în adăposturi.

     Mi-e milă de familia încercată, nu-mi închipui cum aş trece peste asemenea dramă, dar de ce să aruncăm toată vina pe nişte animale care acţionează din instinct? Biete fiinţe care nu ştiu că zilele le sunt numărate şi că omul, prietenul lor cel mai bun pentru care mulţi si-au dat viaţa, s-a întors cu înverşunare animalică asupra lor. 
P.S.
Dar dacă pe Ionuţ îl muşca un şarpe? Eutanasiam şerpii?

elena marin alexe

Bilanţ 2012..

 La Multi Ani 2012 !!!







A început numărătoarea inversă
Curând voi păşi în noul an, dacă Domnul va îngădui asta. Nu pot să nu mă
gândesc la anul care îşi numără ultimile ceasuri până la un nou început...2013
Pentru mine a fost un an în care am simţit mult lipsa copiilor mei, aflaţi fiecare dintre ei departe de noi, părinţii. Cu trecerea anilor parcă şi dorul devine mult mai greu de purtat, dar Cineva mi-a fost mereu alături şi am avut un umăr pe care să-mi sprijin capul, oridecâteori am simţit necesar s-o fac.
Anul acesta 2012 anul în care am împlinit 60 de ani, a fost un an al binecuvântării pentru mine şi familia mea.
Este anul când mi s-a îndeplinit visul şi am scos volumul de poezii şi proză- Rătăcind printre cuvinte. Mulţumesc celor ce m-au ajutat, în special fam. Gena şi Cristi Lisandru, prieteni adevăraţi, oameni cu suflet frumos.

Realizări am avut chiar din primele luni ale anului şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Bineînţeles că nici necazurile nu m-au ocolit şi nu puţine au fost, dar El m-a ajutat să trec de fiecare dată şi încă mulţumesc celor care m-au purtat în rugăciunile lor. Mulţumesc tuturor prietenilor dar şi neprietenilor care mi-au călcat pragul virtual. Tuturor le doresc din suflet, ca anul 2013 să le aducă multă bucurie, sănătate şi îndeplinirea dorinţelor bune. Îmi doresc să ne reîntâlnim în lumea literelor şi în anul carese apropie cu paşi repezi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!


  Tuturor va spun:    




La Multi Ani  !!!

 " Binecuvântă, dar, casa robului Tău, ca să rămână pe vecie înaintea Ta! Căci ce binecuvântezi Tu, Doamne, este binecuvântat pentru veşnicie!" 1.Cronici 17:27

Elena Marin Alexe

 

Fanatismul

Sunt încă şocată, de crima acelei "mame" din Braşov, care şi-a ucis cu bestialitate pruncul.
Iniţial nu am vrut să abordez acest subiect, dar nu pot să nu-mi spun părerea asupra acestei orori, care  culmea s-a întamplat într-o  comunitate, în care familiile sunt iubitoare de copii şi de Dumnezeu bine'nţeles.
Care a fost cauza acestui sinistru deznodământ, cred că nu se mai îndoieşte nimeni: o boală psihică numită sindrom schizofrenic, de care mama copilaşului suferea de mai multă vreme. Este de neînţeles, de ce nu a apelat soţul femeii la un consult medical de specialitate, care ar fi putut evita aceasta tragedie.

Cred că dacă soţul femeii ucigaşe ar fi dus-o la psihiatru, şi în paralel ar fi decretat simţurilor lui mai mult timp de post....şi rugăciune,  nu s-ar fi întâmplat această oroare. Dar el a preferat să-i facă copil după copil, ignorând dezechilibrul mental al soţiei sale.

Chiar Domnul Isus spune clar: nu cei sănătoşi au nevoie de doctor...
Avem nevoie si de doctor al sufletului, Isus Hristos, dar mergem şi la medic, atunci cand ne doare măseaua..
Din nefericire în mulţi creştini fanatismul religios şi-a făcut culcuş stabil.Spun din nefericire, deoarece eu chiar îi consider nişte nefericiţi pe acesti oameni, care cred că sunt mai sfinţi, mai aproape de Dumnezeu, dacă:
nu au televizor, nu poartă cravată, merg pe stradă doar cu capul învelit( femeile)cu baticul înnodat sub bărbie, nu merg la medic, nu fac armată, unii nu-şi lasă copiii la şcoală, unii se izolează de societate, refuză transfuzii, refuză donarea de organe etc. Dar ce este grav, e că aceştia sunt foarte pătimaşi şi îi judecă aspru pe semenii lor, care nu sunt de acord cu ei.
De ce fac asta? Pentru-că nu se obosesc să citească Biblia.
Aceşti oameni , chiar nu realizează, că nu sunt mai  apropiaţi cu nici un cm. în plus de Dumnezeu, având această atitudine de suprafaţă, care în timp sapă adânc, numită fanatism? Ei cred că se ridică în ochii divinităţii, daca strâng la sân aceste practici fanatice?Dacă cineva chiar vrea să fie aidoma cu Isus, să- L copieze în adâncul inimii, prin dragoste, bunătate, milă, iertare, bunăvoinţă, deci sfiinţire a inimii. Vremurile s-au schimbat şi au adus cu ele noutăţi de care oamenii se pot servi cu înţelepciune şi sub protecţia Lui..
Dumnezeu este echilibru.Şi acest echilibru îl găsim în toată creaţia Lui. Vreţi să-l descoperiţi, citiţi zilnic Biblia!

Spun un NU hotărât fanatismului de orice natură, dar în mod special fanatismului religios, care de-a-lungul vremurilor, s-a arătat a fi cea mai distrugătoare molimă a umanităţii.
Să ne rugăm, ca Dumnezeu să aibă milă de cei şase copilaşi.

De trei ori binecuvântare

Am pertecut o duminică deosebiă în biserica mea, Maranatha.
A avut loc binecuvântarea a trei fetiţe.
Prima a fostbinecuvantată fetiţa Loredanei şi a lui Adrian, micuţa Evelinne.

Au urmat gemenele lui Iulian si Iuliana, pe numele lor Miruna şi Ruth.

Pastorul nostru Dan Eugen, a fost emoţionat, deoarece una dintre cele trei fetiţe aduse la binecuvântare, Evelinne, este nepoţica lui...

Aş vrea să închei parafrazând un vers din Biblie: 

Binecuvântează Doamne cei trei boboci de trandafir, şi pe părinţii lor, căci ce binecuvântezi Tu, binecuvântat rămâne!

elena marin alexe

Dezvăluire şocantă în Pakistan

 Talibanii antreneaza copii pentru atacuri sinucigase cu bomba

Armata pakistaneza a capturat 200 de minori . Copiii erau rapiti de langa familii sau cumparati,spre a fi pregatiti in atacuri sinucigase.

Imagini socante, cu copii antrenati sa moara  au fost difuzate de presa din Asia.

Fortele pakistaneze au reusit sa salveze 200 de copii cu varste intre 6 si 13 ani.Acestia erau pregatiti de talibani in tabere speciale sa moara in atacuri cu bomba. indoctrinarea era exemplara, un oficial declarand ca acesti copii nu aveau nici o rezerva, la finalul stagiului, in a-si ucide chiar parintii 'in numele Jihadului'.

Cei mai multi dintre copii erau rapiti de talibani, dar erau si cazuri in care acestia erau cumparati chiar. In rapoartele lor serviciile secrete afirma ca liderul talibanilor pakistanezi, Baitullah Mehsud, oferea sume de bani pentru a crea un detasament al minorilor sinucigasi.

Copiii sclavi

Dar în acel colţ de lume - nu singurul - , se mai practică sclavia copiilor între 4 si 13 ani. Priviţi aceste imagini cumplite:

Oricât aş încerca să exprim ce simt la vederea acestor imagini de coşmar, cuvintele sunt prea sărace, sau inutile...

Să ne rugăm pentru copiii lumii .Dumnezeu să-i ocrotească, uneori chiar de proprii lor "părinţi".

Suflete în derivă

De o săptămână plouă şi plouă de parcă Dumnezeu ar fi uitat să mai închidă cămările ploii....Doar că El n-a uitat, ci ne dă timpul după cum merităm şi cred eu că nu merităm mai nimic. De ce? Simplu de răspuns.

Pentru-că oamenii în goană dupa venituri materiale, au uitat cu desăvârşire de Creator şi de binecuvântarea pe care o dăruie acesta celor iubiţi de El, dar au uitat pâna şi de responsabilităţile familiare uneori.


Ropotele ploii se aud când sacadat când murmurat abia, ca o cicăleală care loveşte un singur punct si devine obositoare, traumatizantă chiar.
Mi se pare că aud pe cineva strigănd la poarta si mă grăbesc iuţind paşii pe alee. Poarta scrâşneşte, sătulă şi ea de atâta umezeală. Privesc strada şi uimită văd o mogâldeaţă împleticindu-se prin noroiul uliţei. E Ramona. Mama ei a plecat spre mai bine, lăsându-şi unica fetiţă acasă, în grija soţului ei. Micuţa e atât de slabă, că i se observă oasele prin rochiţa veche, murdară, aruncată la repezeală pe ea. A fost trimisa după pâine şi acum se grăbeşte să ajungă acasă, fără să se sinchisească de apa care şiroieşte pe ea...
Închid poarta trântind-0 cu furie aproape. Ce vină poartă copilul acesta? Unde s-a rătăăcit zâmbetul copilăriei lui?

 De la o vreme, parcă românilor nu le mai pasă de locul lor natal, de parinţii lor, de copiii lor şi se agaţă cu disperare sau lacomie (unii) de himerele pe care le întrevăd în vest. Aşa că fără să mai privească în urmă, aleg să plece iniţial chiar cu gânduri bune, de a se întoarce la familie , la copii.Doar că odată ajunşi acolo, uită de vatra casei lor şi chiar de copii lor care ar trebui sa constituie pentru om - adevărate comori...

Uneori rătăcirea e atât de mare că nu se mai întorc...şi drame inimaginabile zguduie ţara românească. 

Copiii au de suferit cel mai mult, deşi nu au nici o vina, că au venit pe lume. Lăsaţi în grija rudelor sărace sau a bunicilor prea bătrâni ca să facă faţa cerinţelor educative  ale acestui secol, ei vor creşte precum buruienile după plac şi la voia întâmplării. Din păcate ei reprezintă viitorul acestei ţări.Care viitor?

Bine ar fi ca cei plecaţi să câştige atât cât să-şi poată rezolva aici în ţară , ceva pe termen lung.Dar cei mai mulţi se mulţumesc cu un trai zilnic, aproape decent, pe care nu-l au acasă. 

Anii se petrec pe neobservate şi, la întoarcere constată că sunt mai săraci decât atunci când au plecat spre alte zări.

Mă veţi întreba , de ce mai săraci?

- Pentru-că au pierdut între timp familie, prieteni şi copii, ba chiar şi bruma de respect de sine, cu care au plecat în bagajele ascunse in tainiţele inimii. Niciodată nu vor povesti nimănui cum le-a fost terfelită demnitatea de om, ce umilinţe au îndurat şi câte deziluzii au în genţile de voiaj.

Mă ţine captivă imaginea de adineaori de pe drum: o fetiţă zgribulită, murdarăde noroi,care fuge cu paşi marunţei prin ploaia deasă, fără să ocolească bălţile.Sub braţul slabănog, turtită stă o pâine, umezită deja...

Ploaia continuă să-şi cearnă lacrimile peste un ţinut, atât de bogat şi frumos cândva, numit România,unde copiii fericiţi, mergeau cu părinţii lor la plimbare în parc...
 Asaltată de gânduri controversate, în compania monotonă a vremii de afară, mă asez în fotoliu şi pun măna pe telecomandă într-o încercare disperată de a uita totul, dar abandonez gîndul repede. Am certitudinea ca nu voi scapa uşor de privirea micuţei flori, plină de tristeţe, de neputinţă, a cărei petale au început deja să cadă, înainte de vreme...

elena marin alexe-2011

Acasă...clipe de neuitat!

Am avut câteva zile ploi de bucurii, căci mi s-au întors copiii acasă....şi curtea a fost invadată de veselie...

Mi-am îmbrăţişat fiul...

Nepoţica...

Nepoţelul...

 Simona a fost ca întotdeauna,sufletul petrecerii la iarba verde de acasă....

Joaca....nu a contenit doua zile...

Căpşunicile...sunt numai bune de mâncat...!

Cu Robert sub vişin...

Fratii...

Taifas cu un bun prieten şi frate...

Miruk...ce dor mi-a fost...

Doi Robertcei...se legănau...în hamac!

Cu Alice...

 Iubire...

Repaos la fântâna arteziană...

Parcă visez...

V-a plăcut?- pare a spune Miri...

A fost o zi binecuvântată, pe care am aşteptat-o mult.
O parte din doruri s-au mai potolit, altele vin din urmă.... de pe la Cluj....

Parcul lui Pazvante...

Minunui ale omului, aşa cum îl numeşte însuşi Pazvante, un tip foarte controversat, pe numele său adevărat, Vasile Dănăilă .
Un veritabil Colţ de Rai, unde poţi admira: flori de mină, muzeu de mineralogie, trandafiri şi sute de specii, de arbuşti, păsări exotice, veveriţe, broaşte ţestoase şi diverse roci, toate într-o armonie perfectă cu natura din jur, parcă anume ca să încânte ochiul.

Da, aţi ghicit, este vorba de principala atracţie a oraşului Tecuci, din judetul Galaţi, Parcul Central.
Cunoscut tuturor drept "Parcul lui Pazvante, a fost concesionat acestui om
de afaceri, în urmă cu nouă ani, şi de atunci gradina a devenit raiul pe pământ.

"În viaţă am dat şi am luat pumni. E foarte plăcut să primeşti! Sunt «ober-golan»! În lumea străzii, doctoratul se numeşte «oberat»"-  Am plecat dintre şmecheri şi m-am întors printre oameni!" se autoidentifica, Pazvante.
Sute de tecuceni, dar şi locuitori din alte zone, vin să admire zilnic,
"Parcul lui Pazvante?. Cei peste 400 de papagali de mari dimensiuni,
dar şi alte vieţuitoare, atrag anual vizitatori în micul oraşel de provincie.
Omul de afaceri a amenajat parcul pentru a reaminti concetăţenilor săi, ca omenirea are o legătura strânsă cu natura.
Am postat doar câteva imagini, dar frumuseţea de acolo merită văzută pe viu!

elena marin alexe