ERAM ȘI PARCĂ NU ERAM EU

Parcă se făcea că mi-a alunecat piciorul
în marginea prăpastiei și hăul întunecos
a rânjit de neliniștea inimii mele
Ca un om beat m-am clătinat din adâncul ființei
dar nu m-am oprit să sorb din cupa amară
În zare defilau brazi înalți și mă chemau
să urc trepte diafane
O clipă am plâns
sub îmbrățișarea sufocantă a dezamăgirii
care îmi inundase poiana speranțelor mele
Apoi am auzit dulceața glasului Tău Doamne
strigându-mi numele
Eram și parcă nu mai eram eu
până mi-ai întins masa ospățului împărătesc
mi-ai uns capul cu undelemn
în semn de înaltă cinstire care obligă
atunci mi s-a făcut foame de Tine
de viață veșnică, de bucurie
M-am trezit urcând treptele

elena marin alexe

La noi

La noi mai cântă deal şi munte,
Sau triste sălcii plâng, sub maluri,
Dar mâna sfântă, creatoare,
Trimite vântul, cald, prin ramuri.

Chiar galbenul este mai galben,
Câmpul îmbie la poveşti,
Spre ceruri gândurile-mi zboară,
O, Doamne, cât de mare Eşti!

Copţi, mugurii plesnesc în soare,
Suspină florile-alintate,
În taină, verdele pădurii
Îmbie la eternitate.

Fir de beteală toarce luna,
Pe zări albastre adormite,
Aleargă timpul peste pajişti,
Murmură Milcovul, cuminte.

La noi în zori plânge şi iarba,
De mila zilei trecătoare,
În mine sufletul tânjeşte,
După viaţa viitoare.

Privesc natura în splendoarea-i,
Inima mea speranţă cerne,
Urc trepte albe spre Iubire,
Visez la frumuseţi eterne.

elena marin alexe