Ne-am mutat de câţiva ani la ţară, în satul unde a copilărit soţul meu. Când am primit moştenirea m-am considerat binecuvântată, căci deşi am fost născută şi crescută în oraş, satul românesc îmi dădea târcoale sufletului, cu toată naturaleţea lui şi cu nemărginirea ce nu poate fi descrisă chiar în cele mai alese cuvinte.
Credeam că îmi voi ostoi inima de dor de verde şi aşteptam să mi se potolească, să mi se vindece rănile făcute de blocurile cenuşii, ţintate de macarale, de inundaţiile de sus, de la vecini, care mi-au murdărit tinereţea ani la rând. Tânjeam după imaşul verde, pe care îl vizitam doar la prietenii mei din Bosanci, Podeni, Ipoteşti, ori Petia. Îmi plăcea să mă ascund în iarba înaltă sau să colind potecile pe sub, crengile încărcate de rod.
A venit şi ziua mutării noastre. Am fost tare entuziasmată încă din prima zi. Am reamenajat casa, am sădit pomi şi vie şi mi-am făcut o grădină ce poate concura cu un părculeţ relaxant. Apoi am aşteptat să se înfăptuiască miracolul, să simt schimbarea şi să mi se lumineze ochii de fericire stând la odihnă sub vişinul înflorit, ori adulmecând aroma teiului înflorit. Nu bănuiam ce va urma.
Până într-o zi când s-a reîntors din Italia un vecin cu care suntem şi ceva rude... După o săptămână de tihnă am înţeles că satul, oaza de linişte pe care mi-o dorisem atât de mult nu exista. Treptat mi-am cunoscut vecinii care nu erau nici orăşeni, dar nici ţărani şi m-am speriat. Încet-încet am descoperit că aşteptările mele sunt sortite eşecului, că am căzut într-o râpă unde m-am trezit din vis.
Acum satul este în agonie de moarte, sătenii îşi calcă cu bună ştiinţă originile, se învelesc în grotesc,iar eu trec neputincioasă pe lângă ei şi mi-e greu să înţeleg multe lucruri. Cert este că moare satul şi cum să nu moară când îsi pierde autenticul pe zi ce trece, transformând tradiţionalismul în ceva tras la indigou care devine tot mai hilar?
Ca din pamânt răsar cladiri, care de care mai gigantice, diforme si de prost gust ce nu-mi mai amintesc de casele tradiţionale cu tindă şi cerdac, acolo unde fetele îşi torceau fuiorul pentru zestre. Au mai rămas câteva căruţe în tot satul- poate 3-4, atât. Pe uliţe trec în goană, lăsând în urmă trombe de praf, maşini scumpe, atrăgând lătratul furios al câinilor, blestemele babelor şi fugărind cele câteva găini răzleţe, care s-au aventurat la drum..
Tinerele cu părul vopsit în cel putin trei culori stridente, arborând cele mai fistichii frizuri, îşi scâlciază prin gropile uliţelor, pantofii de sute de euro şi înjură birjăreşte, trăgând cu sete din tigară spre disperarea şi oprobiul bătrânilor, atâţia câţi au mai rămas, care sprijiniţi de stâpii porţilor ca nişte schelete vii, cu ochii uscaţi, lipsiţi de lumină, îşi fac cruce.
Copii te abordează cu obrăznicie, fără a mai saluta cu respectul de odinioară, ba mai mult, vorbesc grosolan şi vulgar nemaiţinând cont de vârstă...Rămâi uluit ce vorbe au în palmares adolescenţii de azi.
Nu se prea ţin de şcoală dar se antrenează cu orele pe internet şi scriu pocit pe diversele reţele de socializare.Trist este că dacă-i întrebi cine a fost Tudor Arghezi, ori Ion Agârbiceanu, râmân cu ochii holbaţi şi îşi muşcă limba...dar nu ştiu să-ţi răspundă.
De prin curţi decibelii îţi agresează intimitatea gândului, trâmbiţând un soi de muzică până mai ieri straină satului, dar la moda acum - maneaua. Oricât ai căuta, chiar cu lumânarea, orice urmă a bunului simţ de odinioară a dispărut. Nimănui nu îi pasă cu tu ai drept la linişte, ori că sunt ore la care ai vrea să te odihneşti , să cugeţi în tihnă, sau să citeşti o carte. Nimeni nu se mai ruşinează de nimeni. Ce dacă eşti mai în vârstă şi ai neaua anilor cernută în păr? Vrei nu vrei, asculţi manelele care zbiară din boxele "melomanilor"
Uneori îmi ies din fire şi sunt tentată să pun si eu la maxim Queen...sau Beethoven, sau de ce nu, duminica muzică creştină? Dar doar ce-mi trece prin gând că şi renunţ, trasă la respect de bunul simţ...care aproape că mă ceartă în taină.
Nici cu Dumnezeu nu stau mai bine sătenii, deoarece renunţă tot mai des la slujba de duminică, în favoarea altor treburi pe lângă casă, prin vie,, sau adăstând fără rost în faţa televizorului. Ce rost are să mai meargă la biserică, să mulţumească lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru rod bogat, pentru sănătatea lor sau a copiilor? Nu-şi mai pierd ei vremea cu asta. Mai bine merg la cârciumă şă dea pe gât câteva beri luate pe datorie.
Să vă mai zic de înjurăturile care se înteţesc după câteva pahare, căci deh, suntem în ţinut viticol? Acum îţi este greu să recunoşti, oricât ai căuta cu privirea, ţinuta femeii de la sat, a ţărăncii autentice. Cred că au şi uitat de rochiile înflorate, ori fustele bine strânse în talie. Acum chiar şi cele trecute bine de 5o ani au pulpele la vedere înghesuite în iegări de diverse culori. Parcă ţi-e şi ruşine ţie, tânăr, să o vezi pe mătuşă-ta cu fundul adunat în pantaloni trei sferturi, prea mulaţi prea sexi pentru vârsta ei, care îi dau şi o notă de autodispreţ.
Bărbaţii se rezumă la câte o pereche de bermude care stau pe oasele lor ca pe gard, dar ...dacă-i modern. merge şi chiar dă bine îşi zic ei. Asta este. Mulţi dintre ei nu au ocupaţie şi îşi omoară vremea stând la taclale, la o sticlă.
Curăţenia satului , văruitul pomilor, tăiatul buruienilor din faţa porţilor, lasă mult de dorit. În schimb telefoanele mobile rămân agăţate stăruitor , cu orele chiar , de urechile sătenilor. Ce să se mai ducă Vasilica până la verişoară-sa Aurica după o reţetă, dacă are mobil.. Ba iese la portiţă şi cu voce stridentă are dialogul la telefon , aşa ... s-o audă tot satul, să iasă afară vecina Ioana şi să -i vadă noul mobil trimis de fiică-sa din Italia, ca să-i sară ochii de ciudă...
Să nu mai amintesc de molima internetului Aici chiar nu pot înţelege un aspect important, anume: Cum poate sta pe net un om semianalfabet, care abia dacă poate să silabisească? Mai are rost să vorbim de agramarea abundentă din comentarii?
Nimeni nu-mi poate răspunde, aşa că voi rămâne în nedumerirea mea.Tot mai multe clipe ale vieţii satului autentic dispar odată cu trecerea timpului. Un singur obicei nu dă semne de agonie: Bârfa. Nicăieri nu se bârfeşte mai cu spor, mai fără noimă ca la sat. Dar cu bune şi rele timpul trece ca vântul şi şterge frumuseţea neprihănită a satelor noastre.
Veţi spune - Altă viaţă, alte vremuri!
Eu însă nu mă pot împăca cu gândul, că frumuseţea de odinioară cu care te amprenta traiul ţărănesc, dispare câte puţin în fiecare zi, lăsându-ne mai săraci ca şi popor şi mă doare cumplit agonia satelor, pe care oricât mi-aş dori n-o pot opri.
Dezamăgită, mă retrag zilnic în adâncul fiinţei mele cu nostalgia lipită de suflet, hotărâtă să privesc satul doar printre rânduri...
elena marin alexe
