Parc-a fost ieri...

Parc-a fost ieri când m-ai găsit
căzută-n drum şi tâlhărită,
cu idealul ne-mplinit,
uitată, tristă, părăsită...

Treceau pe lângă mine toţi,
mă ocoleau făr să le pese,
oameni de bine, răi sau hoţi
cu glasurile bine drese.

Râdeau de mine, căci eram
în zdrenţe fără de podoabă,
amaru-n suflet îl căram,
în loc să port la gâtu-mi salbă.

Rănită, cu ochii-n pământ,
tânjeam după un strop de apă,
uitasem primul legământ
ce-n dragoste inimi adapă.

Despre nădejde nu mai zic,
în inima mea îndoiala
a semănat flori de nimic
şi mi-a marcat pe veci greşeala.

Dar ai trecut şi Tu, Isus,
prin valea plângerilor mele
şi-n marea-Ţi milă de nespus
mi-ai arătat sclipiri de stele.

M-ai dus la Marea de cristal
o apă vie minunată,
pe răni mi-ai pus mir de santal
şi-am fost, Isuse, vindecată.

Cu gingăşie mi-amintesc,
de mână m-ai purtat cu milă,
am învăţat să Te iubesc,
să uit de lumea cea ostilă.

Mi-ai dăruit un strai albit,
curat, ca picurul de rouă,
din fir subţire împletit,
ca dar de sus la viaţa-mi nouă.

Pe frunte port senin de cer,
când ochii mei privesc la Tine
şi mersul nu-l mai simt stingher,
căci totdeauna Eşti cu mine.

Acum Îţi mulţumesc şi plec,
s-aştern în cale-Ţi trandafirii,
Apoi an să mă odihnesc
sub crucea din Dealul Iubirii.

 

Elena Marin Alexe

Aroganţă la catafalc

Daca e vineri...Hai la plimbare la braţ cu poezia!

Vă propun azi o poezie de Radu Luca Dupeş

Eu nu te plâng, nu am de ce, poete…
Nu am fost rude, nu te-am cunoscut,
Dar vreau să şterg novembre cu-n burete,
Din calendarul binecunoscut.

Sunt zile-amare pentru naţiune, 

Aşa cum ţie îţi plăcea să zici,
Tu ai luat o ambarcaţiune,
Lui Avram Iancu să îi ţii un speech.

Ce fericiţi te-aşteaptă la o ţuică, 

Nichita, Eminescu şi Marin,
Sper c-ai luat stiloul şi-o fiţuică,
Ai grijă să nu o pătezi cu vin!

Să le transmiţi ce jale e în ţară 

Şi bucuroşi să fiţi că aţi scăpat,
Iar moartea, strictă taxă forfetară,
Să o cinstiţi c-o vorbă de… rahat.

Nu plâng deloc, n-am lacrimi pentru tine, 

Destrăbălat ai plâns în locul meu,
Şi mă mai mir că nu-ţi este ruşine,
Cum ne-ai lăsat pe toţi când ne e greu.

Ţi-a fost uşor să pleci spre libertate, 

Te-ai săturat povara să ne-o duci,
Nu ţi se pare o absurditate
Să ne reciţi poeme dintre cruci?

M-ai enervat teribil cu tupeul 

De a ne părăsi premeditat,
Ai vrut tu să răsune Ateneul
În noapte. Şi ziceai că eşti bărbat...

Mă străduiam să-ţi fur din vitamine, 

Ca tine aş fi vrut, poet, să fiu,
Am copiat doar bolile din tine,
Sunt mort aici, tu eşti acolo viu.

Rătăcesc. . .

Rătăcesc dorind
clipe de viaţă
ce mor
şi-mpletesc mereu
plasă de visuri
în zbor.

Îmi caut Tatăl
prin zbucium de val
şi plâng,
toată tristeţea
în inima mea
o strâng.

Uneori luna
suspină alb şi
vine,
în noapte târziu
plânge şi ea cu
mine.

Până spre zori stau
prinsă de cerul
curat,
să mângâi stele
ce încă nu le-am
aflat.

Printre degete
îmi trec uneori
zile,
cartea vieţii
tainic deapănă
file.

elena marin alexe