Străjerii

 

 

Stă frunza gata de plecare

Pe ramul trist, bătut de vânt,

Iar straiul ei, dulcele galben,

E răstignit pân' la pământ.

E-aproape timpul, toamna plânge

Cu lacrimi de gutuie coaptă,

Pe-ntinse dealuri, via strânge

În braţe veştede, o şoaptă.

Nu mai e timp pentru regrete,

Când iarna vieţii bate-n poartă,

Tu ţi-ai sorbit anii cu sete,

Crezându-te stăpân pe soartă.

Acum, cu crengile uscate,

Ca un copac golit de frunze,

Te înfiori, te temi de moarte,

Sub adierile ursuze.

Suspini, mai des ca niciodată,

Şi parcă n-ai nimic a spune,

Mintea şi mâna ţi-e înceată,

Dar tot mai speri într-o minune.

Strajerii vin şi-ti aduc veste,

Tu îi ignori, iarna-i departe...

Viaţa veşnică-i poveste,

Nu crezi deloc ce scrie-n Carte.

De vrei s-accepţi că veşnicia

E pregătită pentru tine,

Ai s-o petreci acolo, unde

Te-ai pregătit să-ţi fie bine.

elena marin alexe