joi, 19 decembrie 2013

Strop de bucurie..

Astăzi am participat la serbarea Mirukăi, prima din viaţa ei de elev. Cred că eu am fost mai emoţionată decât ea...

 
 Sala Căminului cultural a fost plină până la refuz...

Nici primarul nu a lipsit...Totul s-a finalizat cu o grămadă de bucurie la venirea Moşului...
 

miercuri, 18 decembrie 2013

Ziarul de pe Net



 De la începutul lunii Decembrie colaborez cu Ziarul de pe net. Vreau să împărtăşesc cu voi, prietenii mei,  această bucurie, aşa că vă invit să poposiţi  aici pe banca sufletului meu. Vă mulţumesc celor care mă urmăriţi încă. Tuturor vă urez Sărbători fericite şi anul care vine să vă aducă realizări pe toate planurile dar cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/03/o-noua-colaborare-zdpn-scriitoarea-elena-marin-alexe/
http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/03/intoarcerea/
http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/18/ragaz-poetic-graiul-colindelor/


elena marin alexe 2013




vineri, 13 decembrie 2013

Memento


Bat clopotele iernii la margine de sat,
Ninsoarea , gerul, vântul, se agită ne-ncetat.

La geamuri flori de gheaţă deschid corole reci,
In jurul sobei calde, mult timp ai să petreci.

Îţi vei aduce aminte de iarbă şi de flori,
Când vei privi afară cuprinsă de fiori.

Îţi va fi dor de vişin, de soare şi cărări,
De apusurile aprinse ce adormeau pe zări.

Pe la ferestre viscol, prin suflet încă toamnă,
 
Vei sta cu-n ceai în faţă, vei scrie versuri doamnă!

elena marin alexe

marți, 10 decembrie 2013

Poveşti cu arome de iarnă

  



     Seara se lasă tăcută, îmbrăţişând cu degete întunecoase  şi reci casele cu ochi strălucitori de lumină.Ninge de câteva ore fără oprire, de parcă Dumnezeu nu se mai opreşte din plâns, iar lacrimile lui îmbracă puritatea zăpezii în milioane de luminiţe, rupte de sus şi dăruite pământului acum în prag de sărbătoare. Zăpada scrâşneşte sub paşii obosiţi de vreme, dar gândurile încă vii îi întorc filele unei cărţi cu imagini nemuritoare. Când ajunse la poartă un glăscior  o strigă din spate:
    - Primiţi colindul? Ghemotocul o priveşte cu un zâmbet  ascuns în colţul gurii şi aşteaptă nerăbdător răspunsul. Femeia îl mângâie pe cap şi deschide poarta. Copilul păşeşte cu sfială în spatele ei. La uşă se opreşte şi după ce aceasta intră în casă şi lumina se lăfăie în ferestre, începu colindul:

  - Am pornit printr-o grădină, florile dalbe şi m-a-nţepat o albină, florile dalbe
     albina strângea din flori ceară pentru sărbători, florile dalbe, flori de măr...
 
   Când ultimul sunet se topi,  femeia deschise uşa şi mângâindu-i creştetul îi mulţumi cu o hârtie de 5 lei, pe care micuţul o mototoli repede şi o îndesă în buzunarul blugilor second hand
Glasul tremurat o purtă în altă lume...atât de dragă ei. De undeva de departe colindul prinse viaţă...
  Trei păstori se întâlniră şi aşa se sfătuiră
  Raza soarelui, floarea soarelui şi aşa se sfătuiră
  Haideti fratilor, sa mergem Floricele sa culegem
  Raza soarelui Floarea Soarelui
    Pe vremea copilăriei ei pentru Naşterea Domnului şi urătura de An nou copiii se pregăteau cu o lună înainte. Mergeau în ceată câte patru cinci sau mai mulţi, dar niciodată unul singur. Iar colindele...Doamne ce colinde frumoase...
Ei îi plăcea mult să cânte şi întotdeauna era solistă, iar grupul cânta refrenul...; Bănuţii, colăceii şi nucile ori merele  se împărţeau egal fiecaruia fără deosebire de vârstă. Trăistuţele se umpleau repede cu bunătăţi şi buzunărelele cu monede lucitoare. Până noaptea târziu Fălticeniul, micul orăşel de sub dealul Spătăreştiului, trăia măreaţa sărbătoare a Naşterii Domnului, cu toată suflarea din el. Nu numai copiii mergeau la colind, ci pe străduţele slab luminate puteai întâlni cete de tineri ori chiar mai vârstnici care colindau pe la casele rudelor şi prietenilor până spre zori, aducând mesajul sfânt şi bucurându-se la mese încărcate cu bunătăţi. Aici în Vrancea, unde s-a statornicit de mai mulţi ani, sărbătorile  de iarnă şi-au mai păstrat farmecul doar în amintirile ei. Şi lumea s-a schimbat. Acum ar fi o ruşine să colinzi ...mai ales dacă ai trecut de 9-10 ani. Ca om matur nu ai putea fi înţeles...decât ca un om care colindă să câştige bani...Nimeni, nici un tânăr nu ar îndrăzni să meargă la colind pe la vecini ca odinioară.
     Gândul i se pierdu într-un oftat prelung. Auzi iar la geam:  - Primiţi colindul? Se ridică brusc şi cu ochii umeziţi deschise uşa. Două fetiţe cu ochi iscoditori o privesc îndelung. Apoi vocile subţirele  pornesc melodia:
  O ce veste minunată
  La Betleem ni se-arată
  Astăzi a născut Cel făr început
  Fecioara curată

  Vrut-a Domnul să se nască
  În coliba păstorească
  Fiul Lui cel sfânt  venit pe pământ
  Să ne mântuiascăă...

     Nici nu-şi dădu seama când vocea ei se împleti cu cea a micuţelor şi se trezi cântând ca un grup din alte vremi... O învăluia bucuria momentului şi nu se mai opri până la final, când privind spre fetiţe îşi dădu seama că ele nu mai cântau...
    Se opri stingheră de momentul penibil pe care îl crease fără voia ei. După câteva clipe una din micuţe o întrebă:
   - Acum...aşa-i că nu ne mai daţi bani ..că aţi cântat cu noi doar?  Zâmbi şi  băgând mâna în buzunarul capotului le alungă temerile. Când deschise uşa să intre înapoi în casă auzi o voce timidă:
   - Doamnă, ce frumos aţi cântat! O lacrimă se rătăci sub pleoapele grele...După plecarea lor rămase multă vreme cu coatele pe masă si capul în palme rememorând imagini care se îmbulzeu ...mai mai s-o dărâme. Parcă îi şoptea cineva la ureche - acuşi vine şi Anul nou. Ce emoţii aveai altădată!

     Parada mascaţilor de pe strada principală era aşteptată de fălticeneni în fiecare ajun de an nou. Urşi, capre, doctori, căiuţi,  ţigani, defilau cu cetele lor, după ce îşi luau aprobări autorizate de la miliţie. Cei mai mari urşi ca înălţime erau fraţii Vasilovici. Nici un ţânc nu rezista când ursul alb îţi bălăbănea uriaşul cap împodobit cu dinţi din fasole şi mormăitul lui, ori jocul pe ciomagul de aproape 2 m te lăsa fără grai. Când ne surprindea ceata ursului pe drum pe lângă piaţă şi ne înconjura punându-şi jos ciomegele lungi în jurul nostru, încremeneam lipită de tatăl meu. Ţiganul prindea să bată doba şi să strige:

- La Mulţi Ani, nea Costicăăăă...şi începea urătura:
  Vini ursu di la munti
  numa-n coati şî-n genunchi
  hai cu mini-ncetinel
  ca oiţa dupa miel

  sau:

  La tulpina bradului
  o fatat ursoaica pui
  unu negru şî voinic
  altu alb ceava mai mic ...

  Dupa mine pui di urs
  din paduri  ti-am adus
  joacâ bini moş Martini
  ţ-oi da pâni cu maslini...

  Haida haida ursule,  nu ti da barosule
  nu ti da nu ti lasa, bati laba la podea
  aburcâti pi ciomag, ca fasolea pi harag
  şî mai sari o datâ-n sus, sâ samini a pui di urs

La sfârşit:
  Eu deicea nu ma duc,
  Lângâ dumneta ma culc,
  Bagâ mîna n buzunar
  şî mai scoatî-un gologan,
  bagâ mîna pîn la cot
  şî scoati bacşîşu tăt...

    Apăi nu aveai cum să scapi de ei până nu le dădeai ceva. Atunci ridicau ciomegelele şi cu încă o urare te lăsau să pleci. Dar nu mergeai preţ de un sfert de oră când la alt colţ de stradă dădeai nas în nas cu capra. Ţiganul începea la dobă, iar capra împopoţonată cu multe culori şi pocnind din botul lemnos, începea dansul ;

  Ţa  ţa ţa căptiţâ ţa
  Capra me-i di pi Somuz, îmvelitâ cu hurmuz
  cu hurmuz şî cu betealâ, capra me ti bagâ-n boalâ.
  Capra me-i din Dorohoi, tătâ puti-a usturoi
  capra me îi bolnăvioarâ, n-o băut apâ di-asarâ
  Ţa ţa ţa căpriţâ  ţa, pânî-n zori om colinda,
  pi la uşî pi la fereşti, pi la casâ boiereşti
  pi la geam şi pi la uşî, la moşnegi şî la mătuşî,
  pi la mândri gospodari, câ ni-a da vro doi creiţari...


   
Îmi plăceau mascaţii, erau ca o vrajă, dar mă şi temeam de ei. Când mergeam cu uratul, ne feream din calea lor. Seara de ajun era tot un clocot în târgul Fălticenilor. Răsunau dobele ursarilor şi te înfiorau. Noi, cetele de copii mergeam doar pe strada noastră, pe Nuţu Elman şi uneori pe alta cât mai apropiată de... acasă. Când şi când se auzeau glasurile noastre reunite care încheiau urătura:
  Noi amu am mai ura, da mă tem c-a însara,
  că nu suntem di ici colea,
  suntem di la Galaţ, undi plouă cu cârnaţ,
  suntem di la Buda vechi, undi mâţa strechi
  şî mămăliga-i cât nuca, di-o păzăsc doisprăzăci cu măciuca...
  Ia mai îndemnaţ flăcăi şi strâgaţ cu toţii hăiiii!
  La anu şî la mulţ ani....


    Când auzeam dobele vuind, ne aciuiam repede în prima curte după poarta lăsată larg deschisă urătorilor. Inimile ne băteau cu putere şi abia respiram până treceau de noi. Se mai întâmpla să intre întreg alaiul urşilor, ori caprelor chiar, pe poarta după care ne ascunsesem noi.  Atunci tăceam chitic şi când ajungeau la uşa gospodarului, noi ţâşneam ca din puşcă şi ne depărtam.
De mână cu tatăl nostru eu şi fratele meu mergeam la rude să-i urăm. Cel mai important era nenea Mihai Purdilă, fratele mamei mele...Stătea undeva pe Soldat Zamfir. Mă iubea cu patimă şi când îi spuneam urătura la fereastră  îl vedeam totdeauna plângând. Ştiam că plânge pentru mine, că-s orfană de mamă...Nu mai ştia ce să-mi mai dea din bunătăţile pregătite special pentru mine. La plecare îmi punea în buzunărel o hârtie de o sută, mă pupa pe obraz şi mă îmbrăţişa cu mare duioşie. De fiecare dată, în preajma sărbătorilor încă mai simt  mângâierea lui pe care timpul n-a reuşit s-o şteargă. Mai treceam apoi şi pe la Costică Andrieş, un verişor al mamei, care ne aştepta în fiecare an cu mare drag, apoi ne întorceam acasă. Aici mama încărca masa cu tot ce aveam mai bun. Noi încă nu ne repezeam să gustăm căci mai era ceva important de făcut. Pe la 11.40 înainte de schimbarea anului nou, tatăl meu ne strângea în jurul mesei, deschidea Biblia, ne citea un psalm frumos, de obicei PS. 23. Parcă-i aud glasul şi acum:
      Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă.Îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său....
      Când termina de citit ne plecam în genunchi şi tata mulţumea lui Dumnezeu pentru anul care îşi scurgea ultimile minute, pentru grija şi dragostea Lui faţă de noi şi îl ruga să ne ocrotească şi în anul ce bătea sfios la uşă. După el se ruga mama apoi noi cei doi copii, eu şi Gelucu, fratele mai mic. Aşa treceam noi pragul dintre ani şi acest frumos obicei l-am păstrat cu sfiinţenie şi l-am dat mai departe copiilor mei până în ziua de azi.
     Imaginile începură să se estompeze, femeia îşi şterse o lacrimă şi privi spre ceasul din perete. Uite, că a trecut de miezul nopţii, dar somnul nu-i coborî peste pleoape şi nici colindele nu se mai aud. Răscoli jarul din sobă şi mai puse un lemn pe foc, apoi se ghemui în fotoliul uriaş trăgându-şi pătura moale până sub bărbie. Au trecut atâţia ani, dar amintirile încă îi îmbrăţişează inima şi o întorc în timp...de parcă ar fi fost ieri...


elena marin alexe

marți, 3 decembrie 2013

Amintiri într-o toamnă târzie


Acasă la Fălticeni - ulei pe pânză - elena marin alexe
Ascult suspinul toamnei şi-aştept cu nerăbdare
Odihna lângă sobă Crăciunul cu ninsoare
Şi flori să-mi încrusteze ferestrele în noapte

Lângă-o cafea fierbinte să rătăcesc departe

Pe lângă uşă vântul iar trece supăratul
Eu îi ascult vuirea şi-mi ostoiesc oftatul
Pe orologiul vechi mi-alunecă privirile
Inima se deschide să intre amintirile

Copilăria-n poartă a prins din nou să bată
În braţele ei calde mă simt ca altădată
Când aşteptam pe uliţi lumina să se-aprindă
În noaptea de Crăciun să mergem la colindă

Acum e neagră noaptea ca smoala ce-i topită
O amintire veche mă-nvăluie-n ispită
La masa încărcată brăduţul luminează
Colinda lin se-aude mă binecuvântează


elena marin alexe

luni, 25 noiembrie 2013

Trece timpul

Mă îngână toamna-n cântec
Trece timpul, trec şi eu
Mi-am prins ghiocei la tâmple
Versuri plâng de dorul Tău

Vremea capătă nuanţe
După felul cum gândesc
Zile bune zile rele
În taină se împletesc

Cu iubire şi speranţă
E urcuşul meu spre cer
Trec prin meandrele vieţii
Dezgolită de mister

Ca o frunză-n vântul toamnei
Uneori mai hoinăresc
Dar mereu mă-ntorc acasă
Alinare să primesc

Trece timpul ca nebunul
Fir de boare strop de gând
Risipind clipe şi zile
Prin suflete suspinând

Dacă-ai priceput mesajul
Cum că totu-i trecător
Lasă-ţi inima să cânte
Odă pentru Creator

Căci spre-altarul veşniciei
Minutele se grăbesc
Mă aplec în rugăciune
Pace-n suflet să găsesc
elena marin alexe

luni, 18 noiembrie 2013

Scrisoare deschisă



De o vreme, cineva din zona Tecuci încearcă să-mi spargă contul Google.Sunt profund uimită, dar şi măgulită oarecum şi-mi spun: uite ce importantă am devenit!!!
Ce pot crede despre tine, persoana care te străduieşti să  intri fraudulos pe contul meu? Chiar dacă ai fi reuşit tot nu înţeleg la ce ţi-ar folosi? Prietenii mei din virtual mă cunosc oarecum, îmi cunosc stilul, părerile, limbajul, aşa că orice fals ar fi descoperit repede.
Eu am 61 de ani şi demnitatea de a fi doar eu. Scriu pe blog din 2008 şi am curajul să-mi pun numele chezaş. Cu siguranţă că tu cel sau cea care te pretezi la asemenea furt eşti un NIMIC, o persoană NEPUTINCIOASĂ, plin(ă) de INVIDIE...Dacă ai avea o fărâmă de respect pentru tine, ai veni cu un mesaj şi mi-ai spune clar de vrei, sau cu ce te-am supărat. Dar nu ai.
Eşti un 0.
Aş putea să-ţi spun multe dar nu meriţi nici un strop de atenţie. După discuţia cu reprezentanţii Google m-am liniştit. În curând vei avea surprize NEPLĂCUTE după merit.

Esti demn (ă) de MILĂ...
elena marin alexe

joi, 7 noiembrie 2013

Final de octombrie



Dumnezeu smălţuieşte chipul toamnei
în irizari galben-roşcat,
presărându-i curcubeie de frunze în poală.
Verdele pasager al ierburilor
capătă paloare, iar
auriul lor mă îmbie
să-l gust cu priviri nostalgice.
Palmele mele surprind înfiorate
gingăşia şi fragilitatea lor
atât de primitoare totuşi...
Parcă mi-aş culca inima obosită
pe covorul covârşitor de trist
ce îmbie drumeţul la popas.
În străfunduri sufletul
mi se proşterne în rugăciune şi admiraţie.
Raze încă dulci, mângâietoare,
îmbrăţşează dezgolite ramuri
cu tandreţe neprefăcută.
Când arborii se dezbracă de adevar,
himerele rămân
stăpâne peste pădurea căţărată pe deal,
urmărită de păsările ochilor mei.
care pironesc zările
într-o zi cu accente însorite
şi iz de octombrie, şoptind:
- Eu ca şi toamna Părinte
Te iubesc.



elena marin alexe

marți, 5 noiembrie 2013

Vremelnicie


Ţi-am dat bineţe toamnă, dar
mi-ai răspuns cu zâmbet ofilit,
galben, lipit în colţul gurii

În preajma ta se certau merele cu strugurii,
perele şi dovlecii uriaşi
etalându-şi aromele cu dărnicie
sub privirile trufaşe
ale gutuiului din colţul grădinii.

Am cules surâsul tău
l-am ascuns cu duioşie
în ruginiul frunzelor de nuc..

E toamnă, Doamne!
Împrejurul meu se întind
horele tăcute ale melancoliei
dar floarea sufletului meu
a învins vremelnice gânduri.


elena marin alexe

vineri, 1 noiembrie 2013

Când frunzele cad



 
Când frunzele cad
din părul toamnei mele,
Inima-si tese visul în stele...
Când soarele apune
la marginea zării,
cerul îmbracă semnul mirării
Când norii se-adună
şi luna se-ascunde
ochiul Tău blând mă vede oriunde
Când tremură ceaţa
pe vale-n câmpie
nici vântul de seară nu mai adie
Când inima-i tristă
m-acopăr cu Tine
şi-ndată speranţa se-ntoarce la mine
Când frunzele cad
şi inima doare
Rămâi numai Tu, Iubirea nu moare.

elena marin alexe

marți, 15 octombrie 2013

Eva






De ce mă întorci mereu
la răscrucile vieţii mele
Doamne?
Furca timpului nu -şi mai găseşte loc
în brâul meu de un alb imaculat
şi delicateţea toamnelor ruginii
mă tulbură
mai mult ca oricând,
chemând timpul trecut în trombă
pe lângă sufletul meu
veşnic îndrăgostit
de Tine Isuse.
Roşul frunzelor rupte din soare
îmi picură pe buze
amintirea Golgotei.
Mi-ai spus că ai să te-ntorci
şi mi s-a făcut dor de Eden...
Promit să nu mă mai ating de
pomul oprit...
elena marin alexe 

miercuri, 9 octombrie 2013

Liberă între zăbrele



Azi rămân nemişcată între zăbrelele vieţii deşi  îmi curg lacrimile în cupa mult prea plină a trecătoarei zile...




De o vreme parcă nimic nu-mi mai place...Ori eu am rămas statornică unor idealuri, ori într-adevăr lumea din jurul meu se deteriorează treptat dar sigur.
Unii numesc asta proces de civilizaţie...Eu rămân din ce în ce mai singură, deşi sunt o fire sociabilă şi foarte prietenoasă. Diferenţa dintre mine şi lumea înconjurătoare se adânceşte mereu şi îmi dă frisoane. A dispărut aproape complet, compasiunea, respectul, gratitudinea, credinţa în Dumnezeu,  dragostea, adevărul, îngăduinţa, recunoştinţa...
Lumea e invadată de flagelul minciunii, mediocrităţii, lăcomiei, mândriei, falsităţii, duşmăniei, necredinţei...
Mă doare indiferenţa umană faţă de frumos, artă, propriul suflet, prietenie, responsabilitate, carte...
.
Întrebarea mea zilnică este: Ce să fac Doamne? Pot oare să schimb ceva în jurul meu?






Elena M. Alexe

luni, 7 octombrie 2013

Ce-aş fi fără Tine?


                             
  ".....M-am rătăcit în pădurea singurătăţii mele..."

                                                                                                                       
                                                                                                    
Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Biată frunză vestejită
Aruncată de furtună
Pe o bancă părăsită.

Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Cântec trist doinit a jale,
Îngânat de suferinţă
Pe a patimilor cale.

Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Noapte rece-ntunecoasă,
Zbor înfrânt, fără speranţă,
Neştiind drumul spre casă.

Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Apă cu gust rău, sălcie,
Sau aş fi oază secată
Părăsită în pustie.

Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Pasăre cu aripi frânte
Condamnată-n agonie,
Dezgolită de veşminte..

-Ce-aş fi Doamne, fără Tine?
Un nimic aş fi Stăpâne!   

elena marin alexe                                                             

luni, 30 septembrie 2013

Viaţa ca o toamnă..

http://www.youtube.com/watch?v=iUzaRUZ4GFc 
În memoriam Silvia Tărniceru


Mi-e viaţa toamnă desfrunzită
De nopţi şi zile peregrine
Ce mi se par ca o vâltoare
În drumul meu Doamne spre Tine

Tu mă aştepţi de-o veşnicie
Pe-albastra cerului cărare
Vrei să mă-npodobeşti cu raze
Din aur pur şi pietre rare

Dar pân-atunci îmi trec veşmântul
Cu mare grijă pe la cruce
Păstrez albeaţa ne-ntinată
Căci bucurie-mi va aduce

Mai urc sau mai cobor o treaptă
De multe ori mă poticnesc
Dar pentru-că El mă aşteaptă
Din calea mea nu mă opresc



elena m. alexe



http://www.youtube.com/watch?v=iUzaRUZ4GFc  Priveghiul Silviei a fost ca şi viaţa ei, INEDIT!

miercuri, 25 septembrie 2013

Boare de toamnă



Ascultă romanţa cum plânge
de tremură strugurii-n vie,
e vremea când vara se stinge
purtată de vânt prin câmpie.

Te pleacă-n genunchi, zăboveşte,
o clipă ridică-ţi privirea
spre Cel ce din ceruri priveşte
şi cerne pe tine Iubirea.

Tu crede şi-adună în tine,
speranţă, răbdare, lumină,
şi chiar dacă-s nori pe coline
te apără pacea divină

Încearcă, te-opreşte o clipă,
nimic nu-i pierdut, n-ai să mori,
eşti uns cu balsam pe aripă,
spre toamnă învaţă să zbori.

Ascultă romanţa cum plânge
prin pomii ce freamătă-n vale,
dar candela ta nu se stinge,
tu poartă-ţi lumina pe cale.

elena m. alexe

joi, 19 septembrie 2013

Hai noapte..


Hai noapte
scutură-ţi întunecimea pletelelor
peste umărul aplecat
al pământului ce sprijină zările albastre,
când tăcerea vinovată subjugă
marginile cerurilor îngenunchiate
spre dealul Golgota,
punct forte al universului.
Docilă, ca
toamna asta despletită de patimi,
las în urmă
arome de struguri copţi
şi gutui galbene ca ceara
lumânărilor de pe altarul
Dragostei Lui
şi păşesc spre orizont..

-Hai noapte pe drumuri bătătorite
de suflete hoinare.
Eu te urmez la pas
până voi învinge
oboseala!

elena marin alexe

miercuri, 11 septembrie 2013

Drama lui Ionuţ şi "exodul" câinilor

      

Întâmplarea nefastă cu acel copilaş ucis de maidanezi m-a întristat foarte mult, dar cred că cea mai mare parte din vină ne aparţine nouă, oamenilor şi nu câinilor care se conduc doar după instincte.  Dacă unui om care are pricepere i se întâmplă să devină violent şi chiar să ucidă pentru a supravieţui, ce pretenţie putem avea de la un animal? Cred că ONG-urile se lăfăiesc cheltuind fondurile alocate hranei acestor animale amărâte, care sunt lipsite  de  apă şi hrană timp îndelungat şi care devin tot mai agresive. Am urmărit diverse emisiuni şi am citit pe net diverse opinii pro şi contra. Oamenii, unii dintre ei furibunzi pun punctul pe i: 
      - să moară câinii! Nu ştiu dacă asta este soluţia cea mai bună, căci fără câini vagabonzi de unde vor mai veni bani pentru unele buzunare fără fund..?

      Şi pentru-că sunt bunică, aş avea o întrebare: ce Doamne iartă-mă făcea bunica lor? Cum să fii liniştită când nepoţeii lăsaţi în grija ta nu mai sunt în vizorul tău? Oare doamna stătea la taclale cu vreo altă bunică făcând schimb de reţete de murături pentru iarnă?  Am revăzut-o şi azi la un post tv. încercând să arunce vina asupra paznicilor din parc. M-a mirat atitudinea ei.  Ştiţi de ce? Deoarece eu când plec la plimbare cu nepoţica  mea sunt în alertă maximă...Ochii mei sunt pe ea...Această bunică a fost de o neglijenţă crasă. Păi cum să nu vezi nepoţii în preajma ta maxim 5 min. să zic şi să stai nepăsătoare? Vina exclusivă este a acestei doamne, căci nu era  nimeni obligat să-i păzească nepoţelul. Ea, bunica lui avea responsabilitate pentru el. În locul ei nu aş mai ieşi pe nici un post tv. de jenă De la această dramă nu am văzut-o nici o dată făcându-şi mea culpa.
Cireaşa de pe tort a fost crainicul Lucian Mândruţă care a întrecut orice grad de bădărănie, jignind  grosier pe invitatele din platou, până când una dintre ele a părăsit  emisiunea. Mai avea puţin şi muşca mai rău ca un maidanez. Ruşine!

     În ulţima vreme oamenii au întors spatele animalelor. Poate că este timpul ca cei în drept să-şi asume responsabilitatea faţă de cum cheltuiesc fondurile alocate câinilor vagabonzi.
Trist, este, că acum copiii sunt instigaţi să urască aceste animale a căror soartă este pecetluită. 
Dragii mei, locul câinilor nu este pe stradă, ci în curţile oamenilor, sau în adăposturi.

     Mi-e milă de familia încercată, nu-mi închipui cum aş trece peste asemenea dramă, dar de ce să aruncăm toată vina pe nişte animale care acţionează din instinct? Biete fiinţe care nu ştiu că zilele le sunt numărate şi că omul, prietenul lor cel mai bun pentru care mulţi si-au dat viaţa, s-a întors cu înverşunare animalică asupra lor. 

P.S.
Dar dacă pe Ionuţ îl muşca un şarpe? Eutanasiam şerpii?
elena marin alexe

duminică, 8 septembrie 2013

Timişoara...

Am petrecut o săptămână la Timisoara. M-am plimbat prin oraşul de pe Bega...


am petrecut timp minunat cu micul Stefănel...

apoi ne-am pregătit de nuntă...

 Adi, nepotul meu este fericitul mire...

Mă bucur pentru ei...Dumnezeu să le dăruiască fericire şi pace!




marți, 27 august 2013

Aniversare... 61



     Astăzi păşesc pe al 61-lea an din viaţă. Îl las pe Solomon să vă spună câte ceva din plinătatea înţelepciunii sale. Eu ... "no comment"

1. Am zis inimii mele: "Haide! Vreau sa te incerc cu veselie, si gusta fericirea." Dar iata ca si aceasta este o desertaciune.

2. Am zis rasului: "Esti o nebunie!", si veseliei: "Ce te inseli degeaba?"

3. Am hotarat in inima mea sa-mi inveselesc trupul cu vin, in timp ce inima ma va carmui cu intelepciune, si sa starui astfel in nebunie, pana voi vedea ce este bine sa faca fiii oamenilor sub ceruri, in tot timpul vietii lor.

4. Am facut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sadit vii,

5. mi-am facut gradini si livezi de pomi si am sadit in ele tot felul de pomi roditori.

6. Mi-am facut iazuri, ca sa ud dumbrava unde cresc copacii.

7. Am cumparat robi si roabe, si am avut copii de casa; am avut cirezi de boi si turme de oi, mai mult decat toti cei ce fusesera inainte de mine in Ierusalim.

8. Mi-am strans argint si aur, si bogatii ca de imparati si tari. Mi-am adus cantareti si cantarete, si desfatarea fiilor oamenilor: o multime de femei.

9. Am ajuns mare, mai mare decat toti cei ce erau inaintea mea in Ierusalim. Mi-am pastrat chiar intelepciunea.

10. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lasat-o sa se bucure de toata truda mea, si aceasta mi-a fost partea din toata osteneala mea.

11. Apoi, cand m-am uitat cu bagare de seama la toate lucrarile pe care le facusem cu mainile mele si la truda cu care le facusem, am vazut ca in toate este numai desertaciune si goana dupa vant, si ca nu este nimic trainic sub soare.

12. Atunci mi-am intors privirile spre intelepciune, prostie si nebunie. - Caci ce va face omul care va veni dupa imparat? Ceea ce s-a facut si mai inainte. -

13. Si am vazut ca intelepciunea este cu atat mai de folos decat nebunia, cu cat este mai de folos lumina decat intunericul;

14. inteleptul isi are ochii in cap, iar nebunul umbla in intuneric. Dar am bagat de seama ca si unul si altul au aceeasi soarta.

15. Si am zis in inima mea: "Daca si eu voi avea aceeasi soarta ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai intelept?" Si am zis in inima mea: "Si aceasta este o desertaciune."

16. Caci pomenirea inteleptului nu este mai vesnica decat a nebunului: chiar in zilele urmatoare totul este uitat. Si apoi si inteleptul moare, si nebunul!

17. Atunci am urat viata, caci nu mi-a placut ce se face sub soare: totul este desertaciune si goana dupa vant.

18. Mi-am urat pana si toata munca pe care am facut-o sub soare, munca pe care o las omului care vine dupa mine, ca sa se bucure de ea.

19. Si cine stie daca va fi intelept sau nebun? Si totusi el va fi stapan pe toata munca mea pe care am agonisit-o cu truda si intelepciune sub soare. Si aceasta este o desertaciune.

20. Am ajuns pana acolo ca m-a apucat o mare deznadejde de toata munca pe care am facut-o sub soare.

21. Caci este cate un om care a muncit cu intelepciune, cu pricepere si cu izbanda, si lasa rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Si aceasta este o desertaciune si un mare rau.

22. Caci, drept vorbind, ce folos are omul din toata munca lui si din toata straduinta inimii lui cu care se trudeste sub soare?

23. Toate zilele lui sunt pline de durere, si truda lui nu este decat necaz: nici macar noaptea n-are odihna inima lui. Si aceasta este o desertaciune.

24. Nu este alta fericire pentru om decat sa manance si sa bea, si sa-si inveseleasca sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am vazut ca si aceasta vine din mana lui Dumnezeu.

25. Cine, in adevar, poate sa manance si sa se bucure fara El?

26. Caci El da omului placut Lui intelepciune, stiinta si bucurie; dar celui pacatos ii da grija sa stranga si s-adune, ca sa dea celui placut lui Dumnezeu! Si aceasta este o desertaciune si goana dupa vant.
Eclesiastul cap.2



Elena M . Alexe


joi, 25 iulie 2013

Doină...

Alină-mă Doamne, alină,
De jale mi-e inima plină.

Ascultă-mă, ruga fierbinte
Se-nalţă spre Tine Părinte.

Atinge-mă, crede şi iartă,
Povara e grea, Tu mi-o poartă.

Vorbeşte-mi de cer, de iubire
Si şterge-mi a firii pornire.

Te pleacă spre mine, cu milă,
Mă pierd într-o lume ostilă.

Tu pune-ţi iar mâna pe mine,
Transformă tot răul în bine

Alungă-mi tristeţile toate,
Trezeşte izvoare secate,

Să-mi sorb cu nesaţ bucuria,
În alb să îmi port marturia.

Culcată sub culmea iubită,
Te rog scapă-mă de ispită.

Tânjesc dupa zări de lumină,
Privirea de cer mi se-anină.

Speranţa mea urcă spre Tine,
Coboară Isuse la mine.
  Elena M . Alexe


sâmbătă, 20 iulie 2013

Veac de tăcere


În memoriam Adrian Păunescu
Astăzi poetul ar fi împlinit 70 ani...dar a plecat dintre noi lăsându-ne bogăţia versurilor sale.
Mulţumim, MAESTRE!

Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „daca”
Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „nu”
Hai sa conjugam ninsoarea si uitarea eu si tu
Timpul pe deasupra noastra ca o sanie sa treaca.

Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „însa”
Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetitii pentru iad si pentru rai.
De ecouri mari de piatra vei fi rîsa, vei fi plînsa.

Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul „pleaca”
Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene sa fim liberi si saraci,
Sa uitam ce-nseamna „totusi”, sa uitam ce-nseamna „daca”.

Sa uitam academia, tribunalul, primaria,
Veverite fara nume ne predea curate legi,
Cînd se va rasti furtuna vorba mea s-o întelegi
Cînd vor susura izvoare afla c-a murit mînia.

Si de unde pîna unde sa uitam ce mai înseamna
Sa ramînem ai naturii, botezati în necuprins,
La sfîrsitul toamnei lumii sa ne apucam de nins
De Craciun ne fie iarasi dor de vara si de toamna.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, sa spalam în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu si muntii sa învete de la noi,
Darul de-a trai mai liber fara a rosti cuvinte.

Sînt satul de vorbe, vorbe, a nimic aducatoare,
Vino sa uitam cuvinte si sa învatam a fi,
De cuvinte fara noima, de sonoritati pustii,
Sa spalam întrega fire, sa traim cu-ndurerare.

Sa uitam ce-nseamna „lume”, si „avere”, si „putere”
Sa uitam cuvîntul „daca”, sa uitam cuvîntul „da”,
Si-ntr-un veac fara cuvinte, ca doi cai fara de sa
Sa traim tacînd iubirea, fiindca totul e tacere.

poezie de Adrian Paunescu din Manifest pentru mileniul trei (1984)

sâmbătă, 13 iulie 2013

Vis şi realitate



Mi-e inima soră cu creanga de nuc.
Bătută de vânt, de dor mă usuc,
Îmi freamătă frunza de frica urgiei,
Când iarba se stinge în poala câmpiei.

Am strâns în cămară frânturi de noroc,
La grindă mai am de-acu' an busuioc,
Dar urme de zâmbet pe-un colţ de obraz
Răsar când pe nouri văd ochiul Lui treaz.

El cerne iubirea divină mereu
Şi curge balsamul pe sufletul meu,
În liniştea dulce stau clipe fierbinţi,
Sub pleoape s-ascund două lacrimi cuminţi.

Privirea îmi cade pe nucul bătrân,
Cu vântul de seară ador să mă-ngân,
Furtuna se stinge şi arome de crin
Mă-mbie să urc înspre cerul senin.

Ating trepte albe din lespezi de nor,
În hora celestă mă lepăd de dor,
Miresme alese mă-ncântă pe rând,
La braţ cu Iubirea adorm surâzând.

Departe de lume aleg să trăiesc,
Cu stele în plete îmi pare firesc,
Dar creanga de nuc mă-ntoarce din vis,
Himerele râd şi se pierd în abis.

Doar ochiul din taină priveşte cu drag,
Curg lacrimi şi cad pe al inimii prag,
Când seara coboară pe frunza de nuc
O rugă în soaptă m-aplec să-I aduc...

elena m. alexe

luni, 8 iulie 2013

Drum bun în viaţă!

A terminat liceul Sigismund Toduţă din Cluj, a luat bacul cu bine, aşa că acum eliberată de stres pot să-i urez nepoţelei mele dragi, Ana Eliza Alexandra Posteucă - Drum bun în viaţă!

Dumnezeu să-ţi vegheze calea, frumoasa mea!



luni, 24 iunie 2013

De multe ori


De multe ori privirea mea
a fost umbrită de nori grei,
balsam de tină mi-ai adus,
zori de  lumina-n ochii mei.

De multe ori am fost să cad
sub braţul zeului tiran,
cu inima făcută zob
şi-ncărcătură de catran.

De multe ori viaţa mea
s-a mpotmolit, dar n-a cedat,
m-a susţinut iubirea Ta,
nicicând nu m-ai abandonat.

De multe ori descurajat
nu mai puteam să cred, să sper,
doar firav, gând tremurator
se ridica timid spre cer.

De multe ori visam că zbor
spre-albastre zări de infinit,
dar mă izbeam de ziduri reci
şi mă trezem nefericit.

De multe ori speranţe vagi
ca lumânarea se topeau
şi abia dacă le mai zăream,
atât de repede treceau.

Am încercat de multe ori
învingătoare să urc, dar
am reuşit, când jertfa Ta
mi-a cuprins inima în har.

elena marin alexe

vineri, 14 iunie 2013

Dor de părinţi


Cutreieră gândul oaze pustii
Tremură-n vale frunza de vie
Grădina îmbracă flori stacojii
Soarele culcă iarba-n câmpie

Mi-e dor de casa copilăriei
Şi de potecile de peste deal
Ţin într-o mână albul soliei
Vin din poveste mă pierd în real

Nucul din poartă se gârboveşte
Sub el petreceam zile şi nopţi
O veşnicie adăposteşte
Taină de suflet păzită de porţi

Mă cheamă dorul buimac şi rebel
La drumul lung mă călătoreşte
Cum se agaţă mlădiţa-n cârcel
Dorul de ducă m-ademeneşte

Cutreieră gândul calea din vis
Pleoapele cad peste ochii fierbinţi
Trec prin povestea cu flori de cais
Mă plimb peste ani cu dor de părinţi




Elena M . Alexe