ÎNTRE FĂȚĂRNICIE ȘI IGNORANȚĂ

Deja am obosit citind despre cum înțeleg unii să diferențieze problema sărăciei, din Siria și tragedia secularei catedrale Notre Dame din Paris. Imaginile alăturate cu un copil flămând neîngrijit și catedrala în flăcări, circulă fără temei, fără logică la fel sculpturile, catedralei, cu demonul și oamenii chinuiți, invocându-se satanismul.De ce nu se ține seama de epoca în care s-a construit catedrala, când oamenii nu cunoșteau carte și se miza pe ...vizual, ca să arate omului că dacă nu vine la Dumnezeu îl așteaptă iadul cu demoni și chinuri nespuse.
Siria cu războaiele ei vs Notre Dame sunt două probleme distincte. Siria este o problemă social politică, iar Notre Dame este emblema creștinismului de acum 800 de ani.
Nu se pot amesteca.

Dar unii fățarnici, care chipurile sunt miloși și suferă în adâncul sufletului pentru copiii sirieni, nu au ochi să vadă, săracii copii de prin canale, de prin gările României și sunt neinteresați de mizeria și foamea pe care bieții de ei o arată tuturor.
Mă adresez creștinilor: cunoașteți conflictul dintre Siria și Israel? Cunoașteți biblia? Ce părere aveți
V-aș întreba de ce nu vizitați spitalele de copii, orfelinatele din România, dacă sunteți așa miloși?
Vă spun eu de ce: pentru-că e mult mai ușor să postezi pe pagina ta imagini cu copii în suferință, ca să pozezi , să arăți prietenilor ce mult te doare soarta unui copil...Nu-i așa că e simplu, milă din spatele tastaturii?
Ignoranților le spun să pună mâna pe cărți de istorie, de artă să se informeze despre ce reprezintă pentru creștinii de acum 8 secole, catedrala Notre Dame, această perlă gotică pe care nu au distrus-o cele două războaie mondiale și care este o un simbol al artei europene.
Imi cer scuze dacă ce spun nu vă este pe plac, dar ce bine ar fi să ne informăm mai întâi și abia după...să ne dăm cu părerea.
PS. Mai lasați-mă cu postări reprezentând copii în suferință, de prin spitale. Treceți la fapte. Vizitați copii care trec prin necaz, dăruiți un ban, o haină, o felie de bucurie copiilor de la colț de stradă! Chemați la mesele de Paști familii sărace. Rugați-vă pentru Siria! Noi în comunitatea bisericii Maranata ne rugăm pentru Siria și toate țările necreștine.

elena marin alexe

Refugiul

Rafalele vântului o făcură să grăbească pașii. Dorea să ajungă mai repede acasă, la adăpost de urgia de afară, care parcă nu mai contenea de câteva ceasuri bune. Beba, prietena ei , o grecoaică micuță , dar cu suflet mare se rugase de ea minute întregi:

Hai , mai rămâi...că poate se potolește vântul ăsta spurcat...haiii...cum să pleci acasă pe vremea asta? Să nu ți se întâmple ceva rău pe drum...cu durerea ta de cap, care te chinuie de câteva ore.Îi plăcură vorbele amicei, dar prefera să meargă acasă la ea. Acolo era refugiul ei și putea să se gândească în liniște la ultimile întâmplări care veniseră pe neașteptate și aproape că o striviseră...Abia ieșită în stradă , după câțiva pași, gândurile o copleșeau , o invăluiau , îi biciuiau inima. Auzi într-un târziu telefonul. Cu mâini febrile il scoase din buzunarul hainei și ...auzi vocea ingrijorată a prietenei:

-Sună-mă imediat cum ajungi acasă...să te știu la adăpost ... aș fi vrut să găsești adăpost pentru suflet în casa mea și măcar o vreme să uiți...în fine...ai grijă nu uita să te odihnești bine...Îngăimă...un da, nu uit, draga mea, și închise, oftând adânc. Își cernu amintirile:

Refugiu, scăpare, loc de adăpost, e locul spre care alerg, uneori doar cu gândul înfiripat în nemiloasele clipe de tensiune, cu care nu de putine ori mă confrunt pe parcursul vieții ăsteia.
Cand mă simt confuză, imi e tare greu să mă decid incotro să apuc, mai ales atunci cand gândurile și sentimentele devin din ce in ce mai contradictorii ca și acum când inima mea este contopita intr-o lupta chinuitoare cu propriul eu. Incerc să mă desprind de 'mine' și să scotocesc adânc in odaița intimă a ființei mele și vai câte lucruri, câte gânduri, câte sentimente aproape necunoscute mie, mă invadează brusc și ma fac să nu mă mai recunosc. Realizez repede că ma aflu într-un mare impas și incep să caut rezolvarea cea mai rapidă cu putință. Acum parcă e mai greu...ca niciodată. Nici vizita la buna prietenă nu a rezolvat nimic.
-Ce bine ar fi, dacă aș avea un burete umed.....gândi cu voce tare, să sterg repede, tot ce nu-mi place, toate slăbiciunile care mă împiedică să văd lucrurile clar, așa cum sunt...In adancul fiintei mele, mă vreau învingătoare cu mine în primul rând, dar e o luptă grea, foarte grea, cea mai grea și oricât m-aș strădui, nu găsesc sprijin și refugiu perfect, să pot depăși în timp util toate temerile, toate nemulțumirile, toate greșelile și toate durerile, îndeosebi cele nespuse. Am căutat adăpost, sfaturi mângâiere, înțelegere, dar am gasit doar o timidă consolare de moment iar eu vreau ceva mai mult, mai absolut,să zic așa...ceva care să mă transforme într-un om puternic, să nu-mi mai plâng de milă...Știu, există un loc de refugiu...unic, la care orice om ar trebui să alerge mai înainte de a-și epuiza ultimile puteri...refugiul perfect...există Cineva care iubește necondiționat, care ascultă, dă cele mai bune sfaturi și eliberează sufletul de strânsoarea durerilor ...care cândva chiar si de pe cruce a absolvit talharul și i-a dat speranță...
Versetul din Isaia, îi juca înaintea ochilor :Totus El suferintele noastre Le-a purtat si durerile noastre Le-a luat asupra Lui ...El, Domnul Cristos, Refugiul Absolut.

Oare mai sunt oameni care să bea tristețea ca pe apă, așa cuum o face ea? Copleșită de gânduri, în dialogul cu ea, nu observă că începuse viscolul. Vântul înghețat o lovea în față și usturimea o făcu să lăcrimeze. Mai avea puțin și va ajunge acasă, își spuse ca să prindă curaj.

La colțul străzii, învelită într-o pătură se clătina o măgâldeață.

-Ce faci aici copile...pe vremea asta...? Tu nu ai casă, părinți? Vru să treacă mai departe, grăbită de necazurile ei, dar vocea copilului o opri în loc:-Tanti...eu am numai mamă , dar...mama este bolnavă și nu avem pâine...poate ai mata ...scânci mogâldeața. ..Ceva se frânse în ea. Se apropie ce copil și văzu că dârdâia din tot corpul micuț și neajutorat. Înfășură pătura mai bine în jurul copilului și o împinse instinctiv înainte, spunându-i:

-Hai cu mine! Te rog ...hai, vedem noi ce facem...

Ajunseră repede. Desfăcu pătura de pe copil și atunci văzu că era o fetiță, îmbrăcată sumar, cu picioarele goale ...în niște încălțări prea mari pentru ea. O așeză pe canapea în bucătăria mică, dar primitoare. Dădu drumul la aragaz și puse ibricul de ceai. Îi puse fetiței dinainte o tăviță cu pișcoturi, ce mai rămăse de la sărbători și o căniță cu ceai. Nu trebui să o invite, căci micuța se repezi la dulciuri și se grăbi să sorbească din ceaiul cald.

-Cum te cheamă, micuțo?

-Florica, doamnă! Dar mama îmi spune Icuța...

-Am să-ți spun și eu tot Icuța, vrei?

-Sigur că vreau...vreau, dar mai aveți ceva să mănânc? De ieri nu am mai gustat nimic...nici mama...și o lacrimă se ivi la colțul ochilor micuței musafire. Ii umplu farfurioara cu biscuiți.

O privi hipnotizată câteva clipe, apoi se repezi la cămară. Într-o sacoșă îngrămădi de-a valma : făină, cârnați, slănină afumată, orez, o sticlă de lapte, una de uiei și cartofi. Căută prin dulapul de haine și scoase câteva lucrușoare cu care o înveșmântă pe copilă. Găsi și niște șosete de lână mai mici. Când să iasă pe ușa cu micuța, își aminti brusc:

-Mama ta are febră? Să iau cu mine niște medicamente, spuse și deschise la iuțeală un sertar de la comodă de unde își umplu buzunarele. Micuța o privea cu ochii mari și calzi...

Mergeau repede spre casa Icuței. Inima îi bătea năvalnic. Un zâmbet îi inflori pe chip. Găsise refugiul. Era ascuns în dragostea față de aproapele.

elena marin alexe

Drama lui Ionuţ şi "exodul" câinilor

      

Întâmplarea nefastă cu acel copilaş ucis de maidanezi m-a întristat foarte mult, dar cred că cea mai mare parte din vină ne aparţine nouă, oamenilor şi nu câinilor care se conduc doar după instincte.  Dacă unui om care are pricepere i se întâmplă să devină violent şi chiar să ucidă pentru a supravieţui, ce pretenţie putem avea de la un animal? Cred că ONG-urile se lăfăiesc cheltuind fondurile alocate hranei acestor animale amărâte, care sunt lipsite  de  apă şi hrană timp îndelungat şi care devin tot mai agresive. Am urmărit diverse emisiuni şi am citit pe net diverse opinii pro şi contra. Oamenii, unii dintre ei furibunzi pun punctul pe i: 
      - să moară câinii! Nu ştiu dacă asta este soluţia cea mai bună, căci fără câini vagabonzi de unde vor mai veni bani pentru unele buzunare fără fund..?

      Şi pentru-că sunt bunică, aş avea o întrebare: ce Doamne iartă-mă făcea bunica lor? Cum să fii liniştită când nepoţeii lăsaţi în grija ta nu mai sunt în vizorul tău? Oare doamna stătea la taclale cu vreo altă bunică făcând schimb de reţete de murături pentru iarnă?  Am revăzut-o şi azi la un post tv. încercând să arunce vina asupra paznicilor din parc. M-a mirat atitudinea ei.  Ştiţi de ce? Deoarece eu când plec la plimbare cu nepoţica  mea sunt în alertă maximă...Ochii mei sunt pe ea...Această bunică a fost de o neglijenţă crasă. Păi cum să nu vezi nepoţii în preajma ta maxim 5 min. să zic şi să stai nepăsătoare? Vina exclusivă este a acestei doamne, căci nu era  nimeni obligat să-i păzească nepoţelul. Ea, bunica lui avea responsabilitate pentru el. În locul ei nu aş mai ieşi pe nici un post tv. de jenă De la această dramă nu am văzut-o nici o dată făcându-şi mea culpa. Cireaşa de pe tort a fost crainicul Lucian Mândruţă care a întrecut orice grad de bădărănie, jignind  grosier pe invitatele din platou, până când una dintre ele a părăsit  emisiunea. Mai avea puţin şi muşca mai rău ca un maidanez. Ruşine!

     În ulţima vreme oamenii au întors spatele animalelor. Poate că este timpul ca cei în drept să-şi asume responsabilitatea faţă de cum cheltuiesc fondurile alocate câinilor vagabonzi.
Trist, este, că acum copiii sunt instigaţi să urască aceste animale a căror soartă este pecetluită. 
Dragii mei, locul câinilor nu este pe stradă, ci în curţile oamenilor, sau în adăposturi.

     Mi-e milă de familia încercată, nu-mi închipui cum aş trece peste asemenea dramă, dar de ce să aruncăm toată vina pe nişte animale care acţionează din instinct? Biete fiinţe care nu ştiu că zilele le sunt numărate şi că omul, prietenul lor cel mai bun pentru care mulţi si-au dat viaţa, s-a întors cu înverşunare animalică asupra lor. 
P.S.
Dar dacă pe Ionuţ îl muşca un şarpe? Eutanasiam şerpii?

elena marin alexe

Drama lui Năstase şi noţiunea de creştinism naţional..

De foarte multe ori am auzit asta: suntem un popor creştin de peste 2000 de ani. Pe meleagurile noastre a poposit apostolul Andrei, predicând pe Hristos...Daţi-mi voie să fiu sceptică în privinţa spiritului creştin al românilor. Poporul nostru este plin de răutate şi se vede asta cu ochiul liber.
Cum poate să stea răutatea lânga bunătate şi ura să se ţină de mână cu dragostea? Căci Dumnezeu este dragoste.
Ieri după verdictul pe care l-a primit A.Năstase, am intrat pe net să aflu mai multe. Am fost socată de avalanşa de răutate împletită cu bucuria grotescă şi comentarii purulente, pline de vulgarităţi greu de redat.Eu cel putin nu aş reda niciodată asemenea limbaj obscen. Culmea este că nu numai bărbaţii au făcut uz de asemenea expresii ci şi femeile, bucurându-se de ce îl aşteaptă pe Năstase în pucărie. Am cutreierat două ore pe net, dar nu am găsit decât urme vagi de compasiune, la un popor care se consideră posesor al moştenirii creştine şi care să se bucure de necazul altuia, deşi Hristos spune: Plângeţi cu cei ce plâng..

Marea majoritate, zdrobitoare pot spune, jubila distrându-se, de verdictul pe care la primit acest om şi care-i afecteaza cariera, întreaga familie şi pe prietenii lui. Citeam şi nu-mi credeam ochilor.
Mă întreb şi acum, unde şi când a dispărut orice urmă de bunătate din cetăţeanul
român?
Sunt bulversată de atâta înverşunare pe care o întâlnesc mai peste tot, de la copiii care se agreseaza unii pe altii în şcoli, la vecinii plini de ură, care te-ar dori mort ( chestia cu capra vecinului, este valabilă) şi până în lumea politicienilor care sunt mai răi decât câinii, muşcându-se între ei.
M-am gândit ieri şi astă noapte la această lozincă ce se vehiculează mereu prin
ţinuturile mioritice ”Creştini de 2000 de ani” de parca noţiunea de creştin şi credinţa ar putea fi moştenite. Adică noi nu mai trebuie să facem nimic pentru mântuirea noastră. Nu există un lucru mai absurd ca ăsta. Păi dacă ar fi aşa, de ce s-au mai chinuit pusnicii luptând cu pacatele şi ispitele? De ce viaţa de creştin implică o luptă continuă cu tine însuţi?

Pot spune fără a mă teme, că românii nu sunt un popor creştin, ci sunt la fel de păgâni ca şi alte popoare, dacă nu acceptă în viaţa lor dragostea Domnului Hristos.

Chiar şi când toate televiziunile băteau monedă pe încercarea de sinucidere a
acestui om, gurile rele parcă se înmulţeau şi sincer m-am speriat de atâta aversitate din partea celor mai mulţi.
Nu am putut adormi şi m-am rugat pentru familia Năstase, care traversează cea mai grea perioadă din viaţa lor. Sincer m-am înfiorat, încercând să mă pun în locul Doamnei Năstase.

Nu îl susţin pe Adrian Nastase, nu afirm că ar fi nevinovat. Ştim cu toţii cum acest partid din care face parte şi Năstase, a distrus şi a vândut pe nimic o mare parte din fabricile şi uzinele României distrugând economia ţării şi îmbogăţind pe şefii de judeţ, care au devenit baroni. Consider că este drept ca fiecare să răspundă pentru faptele sale în faţa legii şi în faţa lui Dumnezeu, dar acum este vorba de cu totul altceva.

În primul rând este sufletul unui om, care în disperare a încercat sa-şi ia viaţa pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. Asta nu este o glumă pe seama căreia să te distrezi, ci o tragedie umană. Sper ca Dumnezeu să-l ierte şi să-i dea gândul bun, pentru salvarea sufletului.

În ce priveşte părerea mea despre justiţia română, rămâne la fel ca până azi, adică proastă.

Când nu vor mai exista clanuri interlope care sa facă legea în această ţară, în care poliţia îi aresteaza şi justiţia îi face scapaţi, când legea va fi la fel şi pentru cel sărac şi pentru cel bogat, când adevărul va birui în orice proces, atunci poate îmi va înflori speranţa şi voi începe să cred că justiţia română are demnitate. Până atunci însă verdictul de aseară, dat lui Adrian Năstase, nu m-a convins de loc

elena marin alexe