luni, 29 decembrie 2014

De-o viaţă de om




De-o viaţă de om, m-adun în cuvinte
cu suflet deschis, merg tot înainte.

Deşi nu-mi doresc, observ la tot pasul
minciuna, urzind, nu-i tremură glasul.

Necazuri pe rând vor să mă doboare,
ascund viclenii, întunecă soare.

Pe-un colţ de pământ mă vreau în  Lumină,
dar umbre apar, în noaptea senină.

Toţi anii pierduţi prin mine aleargă,
cuvintele vii ar vrea să le şteargă.

Îmi pun baricade la geamuri, la uşi
când ura mocneşte, cu ochii ascunşi


Şi ipocrizia loveste mai rău,
c-aproape mă-mpinge la margini de hău.

Alături îl am doar pe omul iubit,
ce-ades mă alină, cu glas potolit.


Chiar dac-au trecut ani mulţi peste mine,
am fost amândoi la greu şi la bine.

Dar timpul se scurge si când ne e greu,
se-adună şi grijuri în sufletul meu.


Când simt că cedez, mă plec iar în rugă,
-Tu, Doamne, cobori şi frica-mi alungă

În braţele Tale speranţele cresc,
zâmbind printre lacrimi, îţi spun, Te iubesc!

elena marin alexe

joi, 18 decembrie 2014

La cizmarul vesel




   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.

Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe




marți, 9 decembrie 2014

Pelerinaj la poarta inimii

Decembrie se sfâşie în durere
printre lacrimi impersonale...
Zdrobită de plâns dar nu învinsă
Iubirea se proşterne
la poarta inimii încuiate,
dând piept cu înverşunarea
sufletelor aflate în derivă.
Cu braţele pline de flori, răbdătoare,
îşi aşteaptă rândul
la pelerinajul surdo-mut.
Uneori uşa se deschide,
dar se şi închide brusc,
până să păşească ea
peste pragul înalt de piatră.
Atunci, plânge Iubirea,
înlănţuită de neputinţă şi
doar speranţa se mai coboară
din când în când
să se adape la izvoarele ochilor ei.

Privesc pe fereastră, fără să mă lamentez. 
Las iarna s-o facă printre lacrimi reci,
până la primăvară.

elena marin alexe

joi, 20 noiembrie 2014

Priveşte, e toamnă


Priveşte, nucul se dezbracă,
rupându-şi mantia-n fâşii,
mai frânge vântul câte-o cracă
în dimineţile pustii.


E toamnă, câmpul se usucă
şi păsările pleacă-n stol,
un dor de TIne mă apucă,
te rog, trimite-mi azi un sol.

Priveşte, geamu-n care ploaia
loveste astazi nemilos,
tăcută, scap din mână foaia
pe care-am scris un gând frumos.

E toamnă, Doamne, vremea zboară,
eu mă apropii de apus,
nu vreau să-mi moară bucuria,
în mine nu-i nimic ascuns

Priveşte, cum gândul mă leagă
de sferele cerului Tău,
nu-i nimeni să mă înţeleagă
şi lacrima-mi curge pârău.

E toamnă, iar veştile proaste
aruncă.n hăuri pacea mea,
mă-nconjură zile nefaste,
să nu pot, să văd faţa Ta.

Priveşte, la ruga fierbinte
ce-mi spală obrazul în zori,
e greu să fii astăzi părinte,
să-ţi treacă prin suflet fiori.

E toamnă, priveşte spre mine,
uscată-s ca floarea pe câmp,
de vânturi m-ascund doar în Tine,
aştept o fărâmă de timp.

Priveşte, cum inima-mi plânge
de toate problemele lor,
spre ei soare dulce răsfrânge
şi vindecă răni care dor.

E toamnă, la vremea-ncercării,
adună-Ţi tot grâu-n hambar,
deschide larg uşa-ndurării,
întoarce-i la Marele Har.

Priveşte, din ceruri şi iartă,
cu dor Te aştept ca să vii,
de vrei să-mi mai baţi iar la poartă,
pe suflet să-mi cerni bucurii.

elena marin alexe

luni, 10 noiembrie 2014

Votul 16 nov. = gust amar

Se apropie ziua decisivă a votului, în al doilea tur, când românii îşi vor alege preşedintele. Din păcate toată mass media colcăie de injurii, caricaturi, grosolănii, ce mai...mizerii care fac deliciul unei categorii de cetăţeni, ori sila altei categorii. Atâta mizerie la purtător nici că se mai poate vedea, ca la alegeri. Mă apucă ruşinea că sunt aparţinătoare a acestei naţiuni. În nicio ţară democrată nu se ţese aşa duşmănia, ca la noi..Ba, nu-i deajuns că politicienii se scarpină ca de râie şi se împroaşcă reciproc cu jicniri şi lovituri sub centură, că mai nou se implică şi capii bisericii ortodoxe, aducând zâzanie printre români, în loc să semene iubirea de aproapele, aşa cum porunceşte Dumnezeu.
 Nu toţi românii sunt creştini ortodoxi, ci o mare parte sunt , catolici, protestanţi, neoprotestanţi, adventişti, ca să nu mai spun că mai avem şi populaţie necreştină, dar, care face parte din naţia noastră. De ce se "anatemizează" românii care nu au religia ortodoxă? Ce, sunt mai puţin români, decât ceilalţi? Discrepanţa asta dă naştere la ură şi aruncă poporul român în două tabere. Dacă alesul va fi din PSD,  care vor fi urmările pentru creştinii neortodoxi, după alegeri?
Nu dă deloc bine amestecul bisericii ortodoxe în politică? Oare se urmăreşte chiar dezbinarea? Îi invit să recitească 1 Corinteni cap 13.
Toate cultele creştine şi necreştine trebuie să militeze pentru pace şi înţelegere între români.

Dacă Dumnezeu ar fi vrut unicitate şi nu diversitate, ne-ar fi făcut pe toţi de-a valma, să avem acelaşi chip, aceeaşi culoare...şi ce plictiseală ar fi fost. Dar Dumnezeu a iubit diversitatea şi în regnul animal şi în cel vegetal, iar oamenilor rar le este dat să semene perfect unul cu altul.  Tocmai această varietate dă farmec lumii create de El.
Ce să mai zic, doar că eu nefiind ortodoxă mă simt marginalizată şi nu numai eu, desigur. Am rude şi prieteni de-o viaţă, ortodoxi, catolici, mozaici şi de alte religii pe care îi respect şi iubesc şi nu sunt de acord cu manipularea nefirească ce se întâmplă de fiecare dată la alegeri când prietenii se ocolesc şi chiar ajung să se ignore reciproc..Am un gust amar în suflet şi nu ştiu dacă o să mai merg la vot.

PS. Dragi români, fraţilor, indiferent cu cine veţi vota, alegeţi să alungaţi ura şi dispreţul, dintre voi. Iubiţi-vă, căci : DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE!
Semnez- româncă şi creştină
elena marin alexe

joi, 6 noiembrie 2014

Străjerii




( În memoriam, Adrian Păunescu )

Stă frunza gata de plecare
Pe ramul trist, bătut de vânt,
În straiul ei, dulcele galben,
E răstignit pân' la pământ.

E-aproape timpul, toamna plânge
Cu lacrimi de gutuie coaptă,
Pe-ntinse dealuri, via strânge
În braţe veştede, o şoaptă.

Nu mai e timp pentru regrete,
Când iarna vieţii bate-n poartă,
Tu ţi-ai sorbit anii cu sete,
Crezându-te stăpân pe soartă.

Acum, cu crengile uscate,
Ca un copac golit de frunze,
Te înfiori, te temi de moarte,
Sub adierile ursuze.

Suspini, mai des ca niciodată,
Şi parcă n-ai nimic a spune,
Mintea şi mâna ţi-e înceată,
Dar tot mai speri într-o minune.

Strajerii vin şi-ti aduc veste,
Tu îi ignori, iarna-i departe...
Viaţa veşnică-i poveste,
Nu crezi deloc ce scrie-n Carte.

De vrei s-accepţi că veşnicia
E pregătită pentru tine,
Ai s-o petreci acolo, unde
Te-ai pregătit să-ţi fie bine.


vineri, 31 octombrie 2014

Halloween, sărbătoare păgână



Sarbatoarea Halloween-ului isi are originile in vechea religie a celtilor. Celtii aveau o deosebita constiinta a lumii spiritelor si aveau mai ales propriile idei si practici care sa-i ajute sa aiba acces catre aceasta lume. Pentru vrajitoare, Halloween-ul reprezenta Festivalul mortilor.
Druizii erau preoti celti, membri ai ordinelor pagane din Britania, Galia si Irlanda. In aceasta perioada, ei initiau ritualuri pentru oferirea de jertfe catre zei, ele avand rolul unei “captatio benevolentiae” menite sa-i imbuneze pe acestia, sa alunge spiritele malefice si sa asigure intoarcerea soarelui dupa anotimpul zapezii.Numele de Halloween a aparut in secolul VII, cand Papa Bonifaciu al IV-lea stabileste 13 mai ca fiind Ziua tuturor spiritelor, in dorinta de a da o imagine crestina vechii sarbatori pagane a Samhainului. In anul 834, Papa Gregory al III-lea schimba data de 13 mai cu cea de 1 noiembrie, dand posibilitatea si comunitatii crestine de a-si aminti si plange mortii, precum si de a celebra sfintii care nu aveau o zi dedicata in timpul anului. In felul acesta, 31 octombrie devine All Hallows’ Eve (Noaptea tuturor spiritelor).
Acest comentariu l-am preluat din Opinia Timişoarei, data 31 oct.2014.


Mă întreb, de ce avem tendinţa să importăm de la alţii doar obiceiuri nocive, SĂ PROMOVĂM RĂUL PRINTRE COPII NOŞTRI? Îmi veţi spune că este un obicei nevinovat, un joc, care bucură copiii. Dar putem glumi cu răul, cu obiceiurile pgâne, sataniste? Şi , apoi, noi suntem români.Nu cumva ne-am pierdut identitatea naţională, la care ţineam aşa mult? De ce nu am importat, ca ţară, de la poporul american şi Sărbătoarea Mulţumirii?

Păreri

Preot Constantin Sturzu, consilier cultural al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei: "Ce poate fi bun, ce poate fi de luat in seama la a te deghiza in varcolac, in vrajitoare, in vampir, in a-ti picta crucea inversa? Acest lucru nu poate avea un lucru benefic asupra copiilor."

RESURSE CREŞTINE Nu cred ca nu ai auzit de "minunata sarbatoare",Halloween.Copiii si chiar adultii se costumeaza in fel de fel de personaje(unele chiar foarte ciudate) Dar nu toti cunoastem adevarul despre Halloween.In afara arata doar o sarbatoare in care spui:"Trick-or-Treat?" si primesti dulciuri,dar in spate nu este nimeni altcineva decat..Satana!

Preot Cornel Cadar, Episcopia Romano Catolica Iasi: "Noi recomandam parintilor care sunt crestini sa nu participe la asemena sarbatori, festivaluri, sa nu accepte inlocuirea sarbatorilor crestine cu aceste obiceiuri pagane care sunt legate de stafii, bostani, cranii, de spirite ale mortilor care ne bantuie, care ne viziteaza."

Moldova Creştină În România, Halloween-ul este sărbătorit şi în acest an în toate unităţile şcolare, unde se desfăşoară petreceri, baluri, serbări etc., toate promovând teroarea, cruzimea, violenţa, moartea, într-un cuvânt, satanismul.
Halloween-ul, devenit un prilej de adorare a demonilor, are efecte dezastruoase


Iartă, Doamne, poporul român!

marți, 21 octombrie 2014

Printre ruine




Îmi număr zilele şi anii,
Privesc la tot ce am făcut,
La împliniri, sau la păţanii,
La tot ce-n viaţă-am petrecut.

Ce mult aş vrea să pot întoarce,
În mine, timpul ce s-a scurs,
Aş îndrăzni şi aş preface
În bucurii al meu recurs.

Dar vremea nu are zăbavă,
Nu mai priveşte înapoi,
Iar în a inimii enclavă
Se-adună râuri de noroi.

Nu mai pot, Doamne, viaţa-mi zboară,
Nu ştiu cât timp a mai rămas,
Mai trece-o zi, se face seară,
Tristeţea creşte fără glas.

Pot doar să plâng, să-mi cer iertare,
Mulţi ani la rând am irosit,
Te rog, dă-mi Doamne îndurare,
Tu, singurul, ce m-ai iubit.

În frământările din mine
Aprinde foc din Golgota,
Să construiesc printre ruine
Ce-a mai rămas din viaţa mea.

Cu glasul stins te chem Stăpâne
Şi ruga-n mine curge lin,
- Coboară, Doamne, zări senine,
Sunt fiica Ta , la Tine vin.

Eu , ca şi frunza-n plină toamnă
Mă ofilesc sub crucea grea
Şi pot să cad sub aspre vânturi
De nu m-ar ţine mâna Ta.

La ceas de cumpănă, Isuse,
Aştept să curgă har din cer,
Să-mi şteargă lacrimile curse,
S-alunge al iernii aspru ger.

Mai vreau să-Ţi spun, că-ntre ruine
Rămân şi Te voi aştepta,
Ţi-am pregătit un loc în mine
Şi-am aşezat lumina Ta.

vineri, 10 octombrie 2014

Prin lanul vieţii



Te văd purtând în taină brâul
mireselor îndoliate
ţinând la piept mănunchi din grâul
recoltelor îmbelşugate
Şi nu-nţeleg de ce prin lanuri
mai rătăceşti fără să-ţi pese
c-a fost o amăgire-n gânduri
că spicele sunt neculese

Te văd trecând pe drum de seară
acoperită-n văluri dese
cu chipul palid ca de ceară
tu cea mai tristă-ntre mirese
Şi nu-nţeleg de ce de-o viaţă
tot mai aştepti pe la răscruce
călcând pe locuri cu verdeaţă
ca vântul lacrimi să-ţi usuce

Te văd albită pe la tâmple
de îndoieli înconjurată
deşi cuvintele sunt simple
 tu poţi să-l strigi pe nume -Tată!
Şi nu-nţeleg de ce tristeţea
pe fruntea ta pune cunună
când nu te-atinge bătrâneţea
iar timpul parcă-ţi cântă-n strună





joi, 2 octombrie 2014

Cearcănul nopţii


 În inima mea e-o golgotă de lacrimi,
O zare arzând peste soarele mut.
Mă frâng deseori sub asaltul de gânduri
Şi cad în duelul cu timpul pierdut.

Am aripa frântă, lovită de moarte,
Aş vrea să răscumpăr acum ce-am vândut.
Citesc, să m-aline Cuvântul din carte,
Cu El peste multe-ncercări am trecut.

Durerea din suflet mă ţine în cleşte,
Îmi tremură ochiul stins în orbită,
Când cearcănul nopţii privirea-mi răneşte,
Freamătă răul ascuns în ispită.

Dar ştiu, că de sus, Cineva mă veghează,
Frunzele cad, dar eu rămân undeva,
Nădejdea nu pleacă, mă-ndeamnă: Fii trează!
În noaptea adâncă răsare o stea.

Atunci, dialogul timid se-nfiripă,
Îl rog umilită: Mă scapă Isus!
Iar El îmi răspunde, la preţ de o clipă,
Şi înspre Lumină mă-nalţă mai sus.



luni, 22 septembrie 2014

Hoinara




Hoinară sunt şi port cuvinte
În buzunarul de la piept,
De-o viaţă te caut pe Tine
Şi mă grăbesc, nu vreau s-aştept.

Ca mierea dintr-un fagur dulce
Pe buze-mi torni al Tău cuvânt,
Mă laşi să sorb din apa vie,
Prieten drag, Isuse sfânt.

Pe inimă mi-ai scris iubire,
Prin legământ m-ai înnoit,
M-ai vindecat de necredinţă,
Dintotdeauna m-ai iubit.

Prin părul meu se joacă iarna
Şi pasul schioapă-tă mereu,
Dar ştiu că drumul înspre casă
Cu Tine nu-i atât de greu.

Prin ochii mei trecut-au toamne,
Vântoase reci şi multe ploi,
Dar mi-ai rămas mereu aproape
Pe drum am mers noi amândoi.

elena marin alexe

vineri, 12 septembrie 2014

BUCUREŞTI


Am respirat aerul capitalei preţ de câteva zile.
Mai întâi am descoperit Centrul vechi al Bucureştiului, care m-a încântat, purtându-mi gândurile şi amintirile spre alte vremuri...de mult apuse. În contrast cu arhitectura veche, două motoare de ultimă generaţie par rătăcite pe aici...

Cântăreţii ambulanţi te fac să te întorci în timp...




În altă zi am colindat pe Calea Victoriei şi am fost la Ateneu..

La statuia lui Carol ...se filma o scenă ...

În spatele meu Palatul regal încă îşi păstrează distincţia şi misterele...
Am lăsat o amprentă în răcoarea fântânilor de la Piaţa Universităţii, care dacă ar putea...multe ar avea de povestit.

Seara am poposit până târziu la Cărtureşti, la taifas cu Van Gogh..

Când am plecat, la închidere, Cărtureştiul ne privea cu ferestrele atinse de lumină...
Noapte bună, Bucureşti! Mulţumesc Simo!


miercuri, 3 septembrie 2014

Aştept ploile

 
 
Aştept ploile să vină
Sol de noapte la fereastră
Să mă legene pe braţe
Plâns de inimă albastră

Ropotind până spre ziuă
Murmur fără de oprire
La poveşti să stăm culcate
Taine curgă în neştire

Spre zori să deschid fereastra
Să dau soarele deoparte
Ploaia molcomă să plângă
Eu s-adorm citind o carte

Aştept ploile să vină
Să ne spunem dorurile
Toamna să ne regăsească
Să nu tragem storurile

Din copaci s-or cerne frunze
Vântul le-a purta departe
Aştept ploile să vină
Cu miros de gutui coapte

elena marin alexe

marți, 26 august 2014

62

Trece timpul meu, precum florile...toamna... Prin mila lui Dumnezeu...am 62 ani!
 Atât. Oricum nu-mi vine să cred...


elena marin alexe

duminică, 24 august 2014

La Mulţi Ani, Rodi, trandafirule roz...


La braţ cu toamna

(pentru tine, Rodi)

Şi dacă toamna îmi presară pe suflet gândul care doare,
aştept o altă primăvară scăldată-n razele de soare.

Şi dacă sufăr în tăcere am gândul mângâiat  de Tine,
ştiu că sunt clipe efemere care se rătăcesc prin mine.

Şi dacă ochiul Tău, Isuse spre mine caută-n tăcere,
 îmi vindecă tristeţi nespuse regrete, lacrimă, durere.

Şi dacă inima porneşte spre-albastra cerului cărare,
din alte zări pace primeşte să-mi facă ziua sărbătoare.

Şi dacă glasu-mi se răsfaţă prins în buchet de bucurie,
 pe bolta cerului agaţă minune, zâmbet, reverie.

Şi dacă-n suflet mor speranţe de vântul rece spulberate,
deschid seiful cu restanţe din întâmplări adevărate.

Şi dacă peste tot şi toate eu te aleg pe Tine Doamne,
pe drumul lung înspre cetate mă plimb la braţ cu mândre toamne.
 

vineri, 8 august 2014

Agonia trece pe uliţă

"Nicăieri nu mă-aş simţi mai fericită ca la ţară, undeva într-un sătuc liniştit , unde să-mi scriu în tihnă amintirile, aşa spuneam acum câţiva ani, aşa gândeam ...aşa-mi doream"

      Ne-am mutat de câţiva ani la ţară, în satul unde a copilărit soţul meu. Când am primit moştenirea m-am considerat binecuvântată, căci deşi am fost născută şi crescută în oraş, satul românesc îmi dădea târcoale sufletului, cu toată naturaleţea lui şi cu nemărginirea ce nu poate fi descrisă chiar în cele mai alese cuvinte.
Credeam că îmi voi ostoi inima de dor de verde şi aşteptam să mi se potolească, să mi se vindece rănile făcute de blocurile cenuşii, ţintate de macarale, de inundaţiile de sus, de la vecini, care mi-au murdărit tinereţea ani la rând. Tânjeam după imaşul verde, pe care îl vizitam doar la prietenii mei din Bosanci, Podeni, Ipoteşti, ori Petia. Îmi plăcea să mă ascund în iarba înaltă sau să colind potecile pe sub, crengile încărcate de rod.
     A venit şi ziua mutării noastre. Am fost tare entuziasmată încă din prima zi. Am reamenajat casa, am sădit pomi şi vie şi mi-am făcut o grădină ce poate concura cu un părculeţ relaxant. Apoi am aşteptat să se înfăptuiască miracolul, să simt schimbarea şi să mi se lumineze ochii de fericire stând la odihnă sub vişinul înflorit, ori adulmecând aroma teiului înflorit. Nu bănuiam ce va urma.
Până într-o zi când s-a reîntors din Italia un vecin  cu care suntem şi ceva rude... După o săptămână de tihnă am înţeles că satul, oaza de linişte pe care mi-o dorisem atât de mult nu exista. Treptat mi-am cunoscut vecinii care nu erau nici orăşeni, dar nici ţărani şi m-am speriat. Încet-încet am descoperit că aşteptările mele sunt sortite eşecului, că am căzut într-o râpă unde m-am trezit din vis.
Acum satul este în agonie de moarte, sătenii  îşi calcă cu bună ştiinţă originile, se învelesc în grotesc,iar eu trec neputincioasă pe lângă ei şi mi-e greu să înţeleg multe lucruri. Cert este că moare satul şi cum să nu moară când  îsi pierde autenticul pe zi ce trece, transformând tradiţionalismul  în ceva tras la indigou care devine tot mai hilar?

    Ca din pamânt răsar cladiri, care de care mai gigantice, diforme si de prost gust ce nu-mi mai amintesc de casele tradiţionale cu tindă şi cerdac, acolo unde fetele îşi torceau fuiorul pentru zestre. Au mai rămas câteva căruţe în tot satul- poate 3-4, atât. Pe uliţe trec în goană, lăsând în urmă trombe de praf, maşini scumpe, atrăgând lătratul furios al câinilor, blestemele babelor şi fugărind cele câteva găini răzleţe, care s-au aventurat la drum..
      Tinerele cu părul vopsit în cel putin trei culori stridente, arborând cele mai fistichii  frizuri, îşi scâlciază prin gropile uliţelor, pantofii de sute de euro şi înjură birjăreşte, trăgând cu sete din tigară  spre disperarea şi oprobiul bătrânilor, atâţia câţi au mai rămas, care  sprijiniţi de stâpii porţilor ca nişte schelete vii, cu ochii uscaţi, lipsiţi de lumină, îşi fac cruce.
         Copii te abordează cu obrăznicie, fără a mai saluta cu respectul de odinioară, ba mai mult, vorbesc grosolan şi vulgar nemaiţinând cont de vârstă...Rămâi uluit ce vorbe au în palmares adolescenţii de azi.
Nu se prea ţin de şcoală dar se antrenează cu orele pe internet şi scriu pocit pe diversele reţele de socializare.Trist este că dacă-i întrebi cine a fost Tudor Arghezi, ori  Ion Agârbiceanu, râmân cu ochii holbaţi şi îşi muşcă limba...dar nu ştiu să-ţi răspundă.
     De prin curţi decibelii îţi agresează intimitatea gândului, trâmbiţând un soi de muzică până mai ieri straină satului, dar la moda acum - maneaua.  Oricât ai căuta, chiar cu lumânarea, orice urmă a bunului simţ de odinioară a dispărut. Nimănui nu îi pasă cu tu ai drept la linişte, ori că sunt ore la care ai vrea să te odihneşti , să cugeţi în tihnă, sau să citeşti o carte. Nimeni nu se mai ruşinează de nimeni. Ce dacă eşti mai în vârstă şi ai neaua anilor cernută în păr? Vrei nu vrei, asculţi manelele care zbiară din boxele "melomanilor"
Uneori  îmi ies din fire şi sunt tentată să pun si eu la maxim Queen...sau Beethoven, sau de ce nu, duminica muzică creştină? Dar doar ce-mi trece prin gând că şi renunţ, trasă la respect de bunul simţ...care aproape că mă ceartă în taină.
    Nici cu Dumnezeu nu stau mai bine sătenii, deoarece renunţă tot mai des la slujba de duminică, în favoarea altor treburi pe lângă casă,  prin vie,, sau  adăstând fără rost în faţa  televizorului. Ce rost are să mai meargă la biserică, să mulţumească lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru rod bogat, pentru sănătatea lor sau a copiilor? Nu-şi mai pierd ei vremea cu asta. Mai bine merg la cârciumă şă dea pe gât câteva beri luate pe datorie.
Să vă mai zic de înjurăturile care se înteţesc după câteva pahare, căci deh, suntem în ţinut viticol? Acum îţi este greu să recunoşti, oricât ai căuta cu privirea, ţinuta femeii de la sat, a ţărăncii autentice. Cred că au şi uitat de rochiile înflorate, ori fustele bine strânse în talie. Acum chiar şi cele trecute bine de 5o ani au pulpele la vedere înghesuite în iegări de diverse culori. Parcă ţi-e şi ruşine ţie, tânăr, să o vezi pe mătuşă-ta cu fundul adunat în pantaloni trei sferturi, prea mulaţi prea sexi pentru vârsta ei, care îi dau şi o notă de autodispreţ.
      Bărbaţii se rezumă la câte o pereche de bermude care stau pe oasele lor ca pe gard, dar ...dacă-i modern. merge şi chiar dă bine îşi zic ei. Asta este. Mulţi dintre ei nu au ocupaţie şi îşi omoară vremea stând la taclale, la o sticlă.
      Curăţenia satului , văruitul pomilor, tăiatul buruienilor din faţa porţilor, lasă mult de dorit. În schimb telefoanele mobile rămân agăţate stăruitor , cu orele chiar , de urechile sătenilor. Ce să se mai ducă Vasilica până la verişoară-sa  Aurica după o reţetă, dacă are mobil.. Ba iese la portiţă şi cu voce stridentă are dialogul la telefon , aşa ... s-o audă tot satul, să iasă afară vecina Ioana şi să -i vadă noul mobil trimis de fiică-sa din Italia, ca să-i sară ochii de ciudă...
    Să nu mai amintesc de molima internetului Aici chiar nu pot înţelege un aspect important, anume: Cum poate sta pe net un om semianalfabet, care abia dacă poate să silabisească? Mai are rost să vorbim de agramarea abundentă din comentarii?
      Nimeni nu-mi poate răspunde, aşa că voi rămâne în  nedumerirea mea.Tot mai multe clipe ale vieţii satului autentic dispar odată cu trecerea timpului. Un singur obicei nu dă semne de agonie: Bârfa. Nicăieri nu se bârfeşte mai cu spor, mai fără noimă ca la sat. Dar cu bune şi rele timpul trece ca vântul şi şterge frumuseţea neprihănită a satelor noastre.
Veţi spune - Altă viaţă, alte vremuri!

Eu însă nu mă pot împăca cu gândul, că frumuseţea de odinioară cu care te amprenta traiul ţărănesc, dispare  câte puţin în fiecare zi, lăsându-ne mai săraci ca şi popor şi mă doare cumplit agonia satelor, pe care oricât mi-aş dori n-o pot opri.
Dezamăgită, mă retrag zilnic în adâncul fiinţei mele cu nostalgia lipită de suflet, hotărâtă să privesc satul doar printre rânduri...

elena marin alexe

miercuri, 6 august 2014

Fără Amprente...

Acum după câţiva ani roditori...am rămas fără Amprente şi mă simt cam stingheră.
Reţeaua Amprente Literare a ajuns la final, pe 1 August. Ne-am luat la revedere de la colegi, de la unii care au fost pe fază...Voi păstra frumoasele amintiri despre colegii cu care am colaborat, cu care am stat umăr la umăr în toţi aceşti ani frumoşi.
Amprentele s-au şters, dar poezia merge mai departe.


Adio Amprente Literare!

elena marin alexe

joi, 17 iulie 2014

Surpriza

   


Coborî din taxi şi intră pe aleea dintre blocuri. Era nerăbdătoare să-i citească uimirea în priviri, căci nu venise niciodată la ea fără invitaţie.  Nu obişnuia să facă surprize, sau mai bine zis se temea de acest lucru. Ajunsă la intrarea în bloc inima prinse a-i bate mai repede fără nici un motiv. Panicată îşi duse mâna la piept şi-l apăsă cu putere. Se sprijini de zidul cenuşiu să-şi tragă respiraţia. Oare nu a greşit venind neanunţată? Dacă fiica ei va socoti inoportună această vizită? Gândul îi fugi spre o amintire care i se desfăşură ciudat de real prin faţa ochilor.
 
        Îl cunoscuse într-o seară de vară, când ziua îşi lua rămas bun de la oraş şi prinsese să alerge pe coline urcând în întâmpinarea amurgului. A aflat mai târziu cum a fost aleasă din grupul gălăgios al celor trei  fete cu care ieşise la plimbare în acea seară. Costinel, aşa îl chema, o plăcuse pe ea, o creolă subţirică şi minionă. Înalt, cu plete blonde şi evazaţi ca majoritatea tinerilor din anii 70, adepţi ai curentului flower power, era adorat de multe fete. Faptul că ochii lui albaştri ca cerul s-au oprit asupra ei, i-a umplut inima de fericire şi mândrie. A fost dragoste la prima vedere, căci din acea seară când parcă tot cerul sărbătorea scăldat în reflexe aurii, au rămas prieteni de nedespărţit. Ambii adorau muzica bună. Ziua lor începea adeseori cu Deep Purple - Child in Time. Aretha Franklin,Creedence Clearwater Revival, Moody Blues sau Joe Dassin şi mulţi alţii erau pe lista de preferinţe. Nu mai spun de Queen, de care erau amândoi îndrăgostiţi. De multe ori mergeau la câte o terasă sau la restaurantul lor preferat - Dumbrava. Sticla de vin era doar un pretext pentru a dansa şi a fi alături de prietenii care se adunau la masa lor. Când programul se încheia, plecau cu toţii şi se opreau în vreun parc unde ascultau muzică la radiocasetofonul ei, Phillips, o sculă foarte rară în România acelor ani.Se aşezau în cerc pe iarbă şi stăteau la taclale, ascultând  - Nights In White Satin  până aproape de zori. Lunile au trecut în goană, iar ei trăiau  fiecare zi cu pasiune, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima..şi nu voiau să piardă timp departe unul de altul. Se iubeau cu pasiunea celor tineri şi fără griji.

        Simţi că cineva o priveşte lung şi îşi ridică cu greutate capul. Doi copii, o fetiţă şi un băieţel o priveau, dar nu îndrăzneau s-o întrebe nimic. Cuprinsă de slăbiciune se aşeză pe banca de la intrarea în blocul pe cît de înalt, pe atât de tăcut. Auzi lângă ea o voce subţirică:
       - Tanti, sunteţi bolnavă, vreţi să vă aduc puţină apă? Făcu semn afirmativ din cap, iar fetiţa se strecură  repede în scara blocului şi, după câteva clipe, apăru cu un pahar plin cu apă, dar purtând pe el urme albe. Înţelese că micuţa era singură acasă şi o servise cu paharul din care îşi băuse laptele de dimineaţă. Îl luă, privind  copilul cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Bău pe nerăsuflate şi îl întinse fetiţei, mulţumind. Se rezemă de spătarul băncii  respiră adânc, apoi îşi prinse capul în palme, lăsându-se pradă gândurilor.

        A fost cea mai frumoasă toamnă şi cea mai scurtă, deşi ar fi vrut să nu se mai termine niciodată. S-au căsătorit aproape de Crăciun,  fără binecuvântarea părinţilor, iar martori le-au fost cei mai buni prieteni din grupul lor numit ”Ultimii oameni”.Nici acum nu ştie exact de ce şi-au atribuit acest nume. Săptămânal dădeau câte o petrecere doar pentru prietenii apropiaţi, pe lângă care se mai strecurau şi câţiva intruşi sau mai bine zis intruse pline de curiozitate, să ştie ce anume îi lega pe cei din grup. Oricine venea nou încercând să se apropie de ei, erau testaţi cu o întrebare simplă, foarte simplă: Care sunt cele 7 minuni ale lumii? După o oră plecau la fel de confuze precum veniseră, căci la mijloc nu era nici un secret, ci doar o prietenie frumoasă a celor patru perechi de tineri, care iubeau muzica bună şi cartea şi care aveau o relaţie frumoasă bazată pe dragoste.
       Dar într-o zi el a fost mutat în interes de serviciu într-un mare oraş din vestul ţării şi atunci parcă ceva se frânse în sufletul ei. Distanţa era prea mare, iar ea rămase sub povara necruţătoare a dorului aproape opt luni. Simţi că nu mai poate continua şi hotărî să plece la el să-i facă o surpriză. Era nerăbdătoare, dar fericită, la gândul că îl va revedea şi liniştea i se va odihni la piept, după atâtea luni încărcate de cenuşiu în lipsa lui.Timpul rămas până la plecare  se scurgea nemilos de greu, de parcă era contra dorinţei arzătoare ce o  mistuia zi şi noapte fără răgaz. Gândurile i se agăţau dureros de cele patru puncte cardinale ale inimii şi cutreierau amintirile aduse la timpul prezent.
        Când piciorul atinse platforma peronului se lăsă condusă de vraja cu care luna o întâmpina, parcă bucurându-se alături de ea. Îi făcu un semn complice cu ochiul şi urcă în primul taxi, spunând:
      - Pe Sabinelor 8, vă rog. Dacă se poate mai repede, v-aş fi recunoscătoare! Înţelegător, taximetristul, un tip bonom, zâmbi pe sub mustaţa  bine îngrijită şi acceleră, iar maşina o zbughi în noapte. La radio, vocea inconfundabilă a Margaretei Pâslaru, dădea nopţii un ton melancolic, pe care inima ei îl respinse repede
            - Trandafirii tăi s-au vestejit în glastră...Vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..Nu uit mi-ai dat odată...Un buchet şi un sărut...
      - Vă aşteaptă, aşa-i, întrebă taximetristul? Mare bucurie când oamenii care se iubesc, se caută şi dau de-o parte barierele, mai spuse el zâmbind.
     - Nu, nu mă aşteaptă, nici nu ştie că vin. Vreau să-i fac o surpriză, răspunse fata privind reclamele luminoase din vitrinele mari, aşa cum la ea în micul orăşel nu mai văzuse niciodată. Fu întreruptă din visare de remarca şoferului:
     - Să dea Domnul să fie plăcută surpriza, domnişoară, să nu paţi ca mine, Doamne feri!
      Privi în oglindă şi observă cum chipul celui de la volan devenise palid şi se sperie puţin. Între ei se aşternu tăcerea, iar după câteva minute maşina se opri  în faţa unei case ce purta numărul 8.
      - Să vă aştept, domnişoară, dacă nu-i nimeni acasă, ce faceţi? Ea refuză, politicos,plăti cursa şi mulţumi, coborând  la fel de grăbită, pe cât se urcase la gară. Poarta se deschise cu un uşor scârţâit şi inima începu să-i bată cu putere de parcă alergase la maraton. Aproape că nu mai respira de emoţia revederii. Când păşi în holul lung, cam întunecos, luminat doar de o lampă de veghe aşa cum avea şi ea acasă, avu sentimentul că timpul s-a oprit în loc. Deschise uşa încet şi pipăi cu degetele după comutator, zâmbind în sinea ei cu mulţumire. Becul cuprinse camera într-o baie lăptoasă de lumină şi surprinsă încremeni pe loc. Crezu că oboseala este de vină şi se frecă la ochi, continuând să privească scena care se lăbărţa în faţa ochilor ei, schimonosindu-se, micşorându-se şi mărindu-se consecutiv, zgâriindu-i retina. Nu, nu  putea fi adevărat ce vedea.
          O „ea” cu păr scurt, de un blond incert, adormită pe braţele lui, respira uşor. El îşi lăsase o mână într-un gest de ocrotire pe tâmpla ei, în timp ce mici broboane de sudoare i se prelingeau de pe frunte... Îl privea şi totuşi nu accepta, nu putea să creadă că ce vede este real. Parcă simţindu-se privit, el deschise ochii şi rămase la fel de confuz. Privirile lor se prinseră într-un duel fierbinte dar mut. Îi ţintuia tăcerea şi lacrimile care prinseră s-o ia la vale, unindu-le confuzia şi durerea unei clipe care se transforma sub ochii lor într-o veşnicie stearpă.
        - Îmi pare aşa de rău... că am deranjat. Of, Doamne, cât de rău îmi pare, este deja trecut de doişpe noaptea... nici nu ştii cât regret, dragul meu..Doamne ce-am făcut?...Plec imediat!
       Atât a putut să îngaime, căci îşi simţea limba amorţită de durere, de cât şi-a strâns-o între dinţi să nu ţipe, să nu spună altceva.Trase uşa după ea încet, să nu facă zgomot şi ieşi afară. Măcar de-ar fi oprit taxiul, s-o aştepte. Era singură în acel oraş mare, doar luna o privea cu ochi întrebători şi, văzând-o tristă, îi ţinu companie până la gară pe străzile mute ca şi ea...
       Când urcă iar în trenul ce urma s-o ducă spre casă, mai rămase cu un singur gând care, devenit obsesiv, o sufoca: Surpriză... La ce bun? Surpriza este bucurie, farsă, sau greşeală de neiertat?

     - Tanti, mai vreţi puţină apă sau poate o pastilă, căci şi mami bea pastilă când este bolnavă?
      Ridică încet capul. Fetiţa de mai-nainte stătea lângă bancă şi o privea întrebător. Îi zâmbi, mulţumindu-i cu un gest de alintare pe creştet, apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră în bloc.De când fiica ei îşi cumpărase în sfârşit un apartament nou, nu o vizitase niciodată. Era mereu ocupată cu ceva sau nu se simţea aşa bine încât să se încumete la un drum lung. Trecuse destulă vreme, patruzeci de ani mai precis, de când păţania cu surpriza o lecuise pentru totdeauna şi nu mai îndrăznise de atunci să facă vreo bucurie cuiva drag, de teama ca nu cumva vizita să pice prost.  După multe frământări interioare hotărâse această vizită neanunţată, în speranţa că va fi o bucurie pentru cei dragi.

       Sună la uşă cu degetul tremurând şi aşteptă emoţionată. Când fiica ei o întâmpină în prag, uimită şi cu chipul radiind de bucurie, o prinse setea de parcă tot pieptul îi luase foc. Ceru un pahar cu apă, dar nu reuşi să-l ducă la gură. Zgomotul  cioburilor pe gresie o trezi ca dintr-un coşmar. Se simţi ruşinată, şi vinovată atunci când două braţe o învăluiră cu dragoste şi obrazul i se îmbujoră sub pupături.
      - Lasă, mămico, lasă, cioburile aduc noroc la casă nouă, nu-i nimic... Fii liniştită. Doamne, ce surpriză frumoasă ne-ai făcut.. ce bine că ai venit, mămico, ce bucuroşi or să fie copiii !
      -Scularea...babauri, haideţi că a venit Miki !

elena marin alexe - Nuvele

joi, 10 iulie 2014

POEM


(celor dragi)

Între cer şi pământ, cred că nu vă miraţi,
Mă încumet să cânt printre nori minunaţi.

Mă trezesc dimineţi, iarba-i udă de-argint,
Eu culeg frumuseţi, caut rime de-alint.

Spre apus port în gând amintiri care ard,
Şi mai scriu câte-un rând sub al soarelui fard.

Trece timpul zglobiu, azi mă bucur că sunt
Şi când n-am să mai fiu doar un biet amănunt,

Veţi citi tot ce-am scris, într-o viaţă de om
Ce-a trecut prin abis renăscând ca un pom...

De pe trepte de cer ochii mei vor zâmbi,
Aripi albe şi moi mă vor duce-n câmpii.

Printre gingaşe flori paşii mei vor călca
Şi-n miresmele lor fruntea mi-o voi culca.

duminică, 29 iunie 2014

POVESTE VECHE

(satiră)


 La-nceput, Adam şi Eva
Au fost înşelaţi cu-n măr.
Să nu credeţi că-i legendă,
E un mare adevăr.

Cel rău, ager, dă târcoale,
Lăudându-se cu mere,
Şi-mparte la fiecare,
Glasul lui e numai miere.

Parcă-l văd cum se strecoară
Şi ne-mbie surâzând:
-Hai, veniţi, să vă dau mere,
Aşezaţi-vă la rând!

Lumea -ndată năvăleşte,
Se agită ca un roi,
În curând vezi pe satana,
Plecând cu desagii goi.

Nu există-n lumea asta
Un mai mare precupeţ,
Care să ofere fructe
Tuturor, fără vreun preţ.

Cine-a mai văzut vreodată
Aşa darnic negustor,
Care să-şi împartă marfa,
Fără bani, în vreun obor?

Ce-l determină să dea
Mere dulci, mere frumoase,
Cu-atâta mărinimie
dacă n-ar avea foloase?

Vreţi să ştiţi ce fel de mere
Are cel rău de-mpărţit?
Nu vă las să staţi pe gânduri,
E foarte uşor de ghicit.

Azi o laudă de sine,
Mâine o ceartă-ntre vecini,
Sau spunând câte-o minciună,
Ori un idol să te-nchini.

Azi o vorbă de ocară,
Mâine o ţuică sau o bere,
Câte o ţigară, două,
Toate astea-s a lui mere.

Câte-o bârfă mincinoasă
A banilor lăcomie,
Sau un furt făcut în taină,
Ură sau făţărnicie...

Azi puţină răutate,
Dublă doză de mândrie
Mâine-un gând de înălţare,
Îngâmfare, gelozie..

Până-n zori să-ţi baţi nevasta
Plânsul ei să nu te doară
Ori să-ţi neglijezi odrasla
Nu ştiu pentru-a cât-a oară

Câte-o vorbă la-ntâmplare
Deseori fără să-ţi pese
Fiindcă ai jicnit pe-un semen
Ai doar proprii interese...

Astea-s merele-aromate
Dăruite de satan
Care-i otrăvesc pe oameni,
Zi de zi şi an de an.

Nu se satură creştinul
Cu averea ce şi-a strâns,
Diavolul îl ispiteşte:
Niciodată nu-i de-ajuns!

Să nu stăm în neştiinţă
De planul acelui rău,
Care-ar vrea să ne distrugă
Să păcătuim mai rău.

Când vedeţi că vă îmbie
Cu măr aromat, frumos,
Refuzaţi-l categoric,
Că-i un mare mincinos.

Iar dacă poftiţi la mere
Eu cunosc un măr gustos,
Care creşte şi rodeşte
În grădina lui Hristos.
elena marin alexe

sâmbătă, 21 iunie 2014

Timpul meu


Cosiţele mi-au albit devreme,
sub pieptenele neobosit al timpului
Ochii abia mai zăresc roua ascunsă
pe firele verzi, în zori.
Degetele tremură pe ramul împodobit
ca o mireasă în văluri diafane.
Piciorul se poticneşte mai des
pe cărăruie, printre salcâmii răzleţi.
Umărul se înclină dureros,
ca sub o greutate nevăzută...
Inima tremură pentru orice şoaptă
şi o ia razna, cuprinsă de panică
la urcuşul pe colină.
Dar sufletul?
El a rămas tânăr, plin de viaţă,
alergând neostenit pe cărările norilor,
sub cetina brazilor verzi,
ori pe nisipul brodat de valuri răcoroase,
 legănându-se între cer şi pământ
în aşteptarea clipelor nemărginite,
pierdute printre vagi amintiri.
Din când în când, mai coboară să se adape
la izvorul nesecat al Calvarului...

elena marin alexe

marți, 17 iunie 2014

Trandafiri şi flori de câmp


Au înflorit trandafirii mei dragi, dar florile de câmp cu simplitatea şi aroma lor m-au cucerit şi în acest an..şi mi-au purtat paşii pe cărări de basm. Of, dacă toţi oamenii ar preţui mai mult darul pământului, cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat...

elena marin alexe- 2014

joi, 12 iunie 2014

Elena



        Aseară am ieşit la plimbare să iau o gură de aer proaspăt. Aproape că m-am pierdut prin iarba înaltă a gândurilor mele, când m-am întâlnit cu Elena.
      Aerul ei de voioşie m-a încântat, căci nu o mai văzusem de multă vreme veselă. După ce am schimbat câteva impresii, am plecat mai departe încântată de întâlnirea neaşteptată, dar la colţul sufletului am zărit-o iar pe Elena...Mii de scântei îi ţâşneau din ochii aprinşi, aşa că am fugit din calea ei şi mi-am imaginat cum fug oamenii din calea uraganului Katrina...
Cum alergam speriată, în timp ce mii de întrebări  cădeau asupra mea ca ploaia torenţială, am dat din nou nas în nas cu Elena. Cânta cu glas mângâietor...De pe buze îi picura miere şi cu mărinimie mi-a dat să gust...însă am refuzat-o politicos:
     -Mie nu-mi plac dulcegăriile dragă, i-am zis cu sinceritate şi m-am depărtat fără să-i dau posibilitate să-mi răspundă. Când am întors capul, cântecul ei amuţise şi brusc m-am rătăcit 
în  privirile ei fără capăt..După vreo alţi câtiva paşi m-am intersectat iarăşi cu Elena. 
Stătea dusă pe gânduri de parcă era străină locurilor...Ochii ei se agăţaseră de zarea
ce se întrezărea printre ramurile vişinului privind spre ceva văzut doar de ea.Nici nu m-a observat.
      Uimită, m-am îndepărtat şi dorind să scap mai repede, am luat la pas aleile parcului bătrân.
Dar ce credeţi că am zărit pe o bancă din apropiere?
    Pe Elena.
Cu faţa prinsă în palme se scutura în hohote de plâns. Durerea ei aproape m-a strivit.
Abia târându-mi paşii m-am apropiat s-o mângâi, dar cu un gest de neputinţă m-a refuzat.
Cu părere de rău am lăsat-o acolo şi tulburată am ieşit din parc. După primul colţ m-am rezemat de un gard suspinând...Liniştea dimprejur mi-a făcut bine pe moment.
Nu a durat mult. Deodată m-au trezit cascade spumoase de râs..Am privit spre curte şi ochii mi-au căpătat semnul mirării, căci Elena înconjurată de o ceată boemă dădea tonul la râs..
Şi ce râs molipsitor... Amuzată, am intrat în curte, dar, surpriză:
       Aici Elena stătea îngenunchiată, cu privirile plecate. De pe buze şoaptele se urneau cu greu, împleticindu-se în lacrimile grele.
Fără vreo vorbă am rămas lângă ea, ignorând timp şi spaţiu. Când m-am trezit, eram singură, obosită şi confuză

      Degeaba am încercat s-o regăsesc pe Elena, nu am mai reuşit. Dacă o întâlniţi, să-i spuneţi c-o mai aştept încă aici pe drumul vieţii colţ cu veşnicia, cât mai răsare soarele...

Am uitat s-o îmbrăţişez.

 

elena marin alexe

joi, 5 iunie 2014

Florile inimii



Dacă ar fi posibil să fac o incursiune în inimă, dincolo de structura ei anatomică, m-ar interesa foarte mult, structura spirituală a acestui important organ, fără de care viața noastră ar fi imposibilă.
Ce ar fi de găsit în lăcaşurile ei cele mai ascunse?
Multe, multe și diverse …
Inima este împaratia secretă a sentimentelor umane, sau altfel spus, cel mai important loc din ființa omului. Aici este cea mai rafinată şi mai diversă grădină de flori, care de care mai deosebite, una de alta.
Ce mă intrigă oarecum este următorul fapt : cum poate găzdui inima atât de multe sentimente şi trăiri, în mare parte contradictorii? Și ca să glumesc puţin pe seama spuselor mele, nici nu mă mir, că cea mai răspândită boală de pe glob, este cea de inimă.

Dar să revin la “grădina inimii”, despre care vreau să vă vorbesc aici. Am comparat inima cu o grădină, deoarece asemănarea este evidența dintr-un anume punct de vedere și anume: varietatea de flori care încolţesc şi cresc şi în una şi-n cealaltă.
Aici cresc, Trandafirul iubirii, Lăcrămioarele gingaşe ale speranţei, Bujorul bucuriei, și multe altele, minunate flori una mai nobilă ca alta, dar printre ele adeseori apar şi urzici, volbură, pir, şi lobodă porcească. Cele din urmă au un apetit de viață acerb şi pun de multe ori în dificultate frumusețea şi curățenia grădinii, aşa că grădinarul nu aşteaptă maturitatea lor, ci ele sunt stârpite imediat ce apar şi astfel frumoasele flori pot să se dezvolte armonios spre plăcerea stăpânilor.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu “grădina inimii”. Aici ca stăpâni nu suntem atât de interesați de frumusețea grădinii şi mergem cu indiferentă până acolo, încât lăsăm să crească şi să se înmulțească, urzicile urii, volbura minciunii, pirul tristetei care se înfige cu rădăcinile lui otrăvitoare până în adâncul sufletului, afectându-l până la distrugere. Mă întreb de ce acordăm atât de puţină importanţă inimii noastre? Oare nu e la fel de importantă şi grădina din adâncul fiinţei noastre, acea oază minunată din care țâșnesc izvoarele vieții? Cum a ajuns omul atât de indiferent față de inima lui şi de ce nu este atent la fiecare buruiană care îi invadează lăcașul acesta intim? E posibil să dăm mai multă importantă la orice alt lucru, dar să fim total indiferenți cu inimă noastră iar în final cu sufletul nostru, asta pentru-că nu prețuim viața aşa cum ar trebui.

În Biblie scrie că: inima omului este nespus de înşelătoare, deci ar trebui să fim mai atenți cu inima, nelăsând să se dezvolte în ea acele flori rele, acele buruieni, care pot invada la un moment dat inima şi pot stârpi chiar minunatele flori care ar trebui să crească şi să dea parfumul lor minunat vieții noastre de zi cu zi.
…………………………………………�- �…………………………………………�- ��……………………………
Hai să declarăm război -  Minciunii, Indiferenței, Ipocriziei, Tristetei, Amărăciunii, Imoralităţii, Invidiei, Linguşirii, Falsităţii, Deznădejdei, Mândriei, Egoismului , Urii şi încă multor soiuri care ar trebui smulse fără milă.

Ar creşte în voie: Adevărul,
Bunătatea, Milă, Bucuria, Cinstea, Modestia, Speranța, Dragostea, Altruismul, Facerea de bine, Dărnicia, Încrederea, Moralitatea, Sinceritatea, Pacea…..și încă altele.
Ce frumos ar arata inima noastră, plină doar de minunate flori, încununate de trandafirul Dragostei!

Pentru încheiere am să recurg iar la Cartea Cărților care spune: Fiule, dă-mi inimă ta și să găsească plăcere ochii tăi, în căile Mele. Prov. 23: 26.


Gânduri de peste zi - elena marin alexe

vineri, 30 mai 2014

Hai la plimbare, prieteni!


 Haideţi cu mine la plimbare...prin zilele acestei primăveri, căci mersul pe bicicletă nu se uită niciodată!


Această primăvară ne-a adus splendoare de pomi înfloriţi....şi verde crud.



sărbătoarea Mirukăi şi Paştele s-au împletit armonios în familie





 Iubirea noastră...

 Parada modei ...în ghetele prea mari ...dar şi împodobitul cu flori sunt pe placul nostru ...


 
Îmbrăcate cu ii înflorate, căci - Ne place şi folclorul, pentru-că face parte din sufletul neamului nostru românesc, nu-i aşa?


Şi un moment de shooting foto...cu cel mai tânăr fotograf din familie...


Ei, cred că v-a plăcut plimbarea...aşa că vă mai aşteptăm. Până atunci vă spunem. La revedere, prieteni!

elena marin alexe