Întrebări simple pentru C.C.P.

Conducerea cultului Penticostal  a întrecut orice normă a bunului simț creștinesc, dacă pot spune așa, căci sunt atât de bulversată, de... nu-mi mai găsesc cuvintele. De ce atâta ură și ranchiună? Este de neînțeles atitudinea agresivă a conducerii cultului față de pastorul Ianovici și nu numai, căci se răsfrânge și asupra noastră, care suntem copiii Dumnezeului Celui Viu. Îmi este rușine, mă simt încurcată căci nu știu ce să răspund unor prieteni din virtual, care mă întreabă ce se întâmplă la noi , la pocăiți. Mă întreb  și vă întreb, pe voi, cei din conducerea cultului: cui a folosit denigrarea publică a pastorului Ianovici ? A adus foloase lucrării lui Dumnezeu? S-a câștigat suflete pentru cer, sau asta nu va interesat deloc.

Sunt stupefiată de atitudinea lipsită de noimă a celor care se cred stăpâni absoluți peste bisericile creștine penticostale și mă întreb, nu numai eu, ci milioane de creștini, cum se poate încălca atât de flagrant statutul bisericii care stipulează clar că doar Adunarea Generală a Bisericii, poate stabili prin vot, pastorul coordonator, cât și ceilalți pastori, nicidecum Comitetul Executiv al Cultului. Deocamdată totul se află într-o nebuloasă și cred că ar fi timpul să se spună adevărul.

De ce în cazul Ianovici hotărârea nu a aparținut în primul rând bisericii Betel și comitetului acesteia?

De ce se încalcă voit aceste reguli?

Ce interese sunt la mijloc?

Ce influență are Ștefan Ivan și fiul său doritor de scaun, cine îi susține pe aceștia doi slujitori lipsiți de har, dar plini de frustrări? 

Există cineva din afară, atât de influent, care trimite fonduri bănești? Noi am aflat, dar așteptăm să spuneți voi.
De ce se vrea dispariția pastorului Florin Ianovici de la Betel și chiar... din virtual?
Cine i-a declarat război acestuia?
Pe lângă aceste întrebări am dori foarte mult să se spună cu ce a greșit pastorul Ianovici?
Nu știm motivele suspendării, căci tot ce s-a spus este difuz, neclar și menit să ducă în eroare.
Am trecut peste sărbătoarea sfântă a Învierii, dar lumină în cazul Ianovici tot nu s-a făcut. Obercăim, dar încă sperăm ca Duhul Sfânt să lucreze, să se facă lumină, să se spună, să se aducă probe, să știm de ce a fost înlăturat Florin Ianovici.
El, pastorul,  însuși a cerut asta. 

Faceți lumină domnilor de la conducerea cultului! Să ne temem de Dumnezeu și nu uitați slova care spune:

Grozav lucru este sa cazi in mainile Dumnezeului celui viu!  Evrei 10:31

P.S. Sperând într-un răspuns clar și sincer, vă mulțumesc anticipat

elena marin alexe

De-o viaţă de om

De-o viaţă de om, m-adun în cuvinte
cu suflet deschis, merg tot înainte.

Deşi nu-mi doresc, observ la tot pasul
minciuna, urzind, nu-i tremură glasul.

Necazuri pe rând vor să mă doboare,
ascund viclenii, întunecă soare.

Pe-un colţ de pământ mă vreau în  Lumină,
dar umbre apar, în noaptea senină.

Toţi anii pierduţi prin mine aleargă,
cuvintele vii ar vrea să le şteargă.

Îmi pun baricade la geamuri, la uşi
când ura mocneşte, cu ochii ascunşi

Şi ipocrizia loveste mai rău,
c-aproape mă-mpinge la margini de hău.

Alături îl am doar pe omul iubit,
ce-ades mă alină, cu glas potolit.

Chiar dac-au trecut ani mulţi peste mine,
am fost amândoi la greu şi la bine.

Dar timpul se scurge si când ne e greu,
se-adună şi grijuri în sufletul meu.

Când simt că cedez, mă plec iar în rugă,
-Tu, Doamne, cobori şi frica-mi alungă

În braţele Tale speranţele cresc,
zâmbind printre lacrimi, îţi spun, Te iubesc!

elena marin alexe

Prin lanul vieţii

Te văd purtând în taină brâul
mireselor îndoliate

ţinând la piept mănunchi din grâul
recoltelor îmbelşugate

Şi nu-nţeleg de ce prin lanuri
mai rătăceşti fără să-ţi pese
c-a fost o amăgire-n gânduri
că spicele sunt neculese

Te văd trecând pe drum de seară
acoperită-n văluri dese
cu chipul palid ca de ceară
tu cea mai tristă-ntre mirese

Şi nu-nţeleg de ce de-o viaţă
tot mai aştepti pe la răscruce
călcând pe locuri cu verdeaţă
ca vântul lacrimi să-ţi usuce

Te văd albită pe la tâmple
de îndoieli înconjurată
deşi cuvintele sunt simple

 tu poţi să-l strigi pe nume -Tată!

Şi nu-nţeleg de ce tristeţea
pe fruntea ta pune cunună
când nu te-atinge bătrâneţea
iar timpul parcă-ţi cântă-n strună

Surpriza

   

Coborî din taxi şi intră pe aleea dintre blocuri. Era nerăbdătoare să-i citească uimirea în priviri, căci nu venise niciodată la ea fără invitaţie.  Nu obişnuia să facă surprize, sau mai bine zis se temea de acest lucru. Ajunsă la intrarea în bloc inima prinse a-i bate mai repede fără nici un motiv. Panicată îşi duse mâna la piept şi-l apăsă cu putere. Se sprijini de zidul cenuşiu să-şi tragă respiraţia. Oare nu a greşit venind neanunţată? Dacă fiica ei va socoti inoportună această vizită? Gândul îi fugi spre o amintire care i se desfăşură ciudat de real prin faţa ochilor.
 
        Îl cunoscuse într-o seară de vară, când ziua îşi lua rămas bun de la oraş şi prinsese să alerge pe coline urcând în întâmpinarea amurgului. A aflat mai târziu cum a fost aleasă din grupul gălăgios al celor trei  fete cu care ieşise la plimbare în acea seară. Costinel, aşa îl chema, o plăcuse pe ea, o creolă subţirică şi minionă. Înalt, cu plete blonde şi evazaţi ca majoritatea tinerilor din anii 70, adepţi ai curentului flower power, era adorat de multe fete. Faptul că ochii lui albaştri ca cerul s-au oprit asupra ei, i-a umplut inima de fericire şi mândrie. A fost dragoste la prima vedere, căci din acea seară când parcă tot cerul sărbătorea scăldat în reflexe aurii, au rămas prieteni de nedespărţit. Ambii adorau muzica bună. Ziua lor începea adeseori cu Deep Purple - Child in Time. Aretha Franklin,Creedence Clearwater Revival, Moody Blues sau Joe Dassin şi mulţi alţii erau pe lista de preferinţe. Nu mai spun de Queen, de care erau amândoi îndrăgostiţi. De multe ori mergeau la câte o terasă sau la restaurantul lor preferat - Dumbrava. Sticla de vin era doar un pretext pentru a dansa şi a fi alături de prietenii care se adunau la masa lor. Când programul se încheia, plecau cu toţii şi se opreau în vreun parc unde ascultau muzică la radiocasetofonul ei, Phillips, o sculă foarte rară în România acelor ani.Se aşezau în cerc pe iarbă şi stăteau la taclale, ascultând  - Nights In White Satin  până aproape de zori. Lunile au trecut în goană, iar ei trăiau  fiecare zi cu pasiune, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima..şi nu voiau să piardă timp departe unul de altul. Se iubeau cu pasiunea celor tineri şi fără griji.

        Simţi că cineva o priveşte lung şi îşi ridică cu greutate capul. Doi copii, o fetiţă şi un băieţel o priveau, dar nu îndrăzneau s-o întrebe nimic. Cuprinsă de slăbiciune se aşeză pe banca de la intrarea în blocul pe cît de înalt, pe atât de tăcut. Auzi lângă ea o voce subţirică:
       - Tanti, sunteţi bolnavă, vreţi să vă aduc puţină apă? Făcu semn afirmativ din cap, iar fetiţa se strecură  repede în scara blocului şi, după câteva clipe, apăru cu un pahar plin cu apă, dar purtând pe el urme albe. Înţelese că micuţa era singură acasă şi o servise cu paharul din care îşi băuse laptele de dimineaţă. Îl luă, privind  copilul cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Bău pe nerăsuflate şi îl întinse fetiţei, mulţumind. Se rezemă de spătarul băncii  respiră adânc, apoi îşi prinse capul în palme, lăsându-se pradă gândurilor.

        A fost cea mai frumoasă toamnă şi cea mai scurtă, deşi ar fi vrut să nu se mai termine niciodată. S-au căsătorit aproape de Crăciun,  fără binecuvântarea părinţilor, iar martori le-au fost cei mai buni prieteni din grupul lor numit ”Ultimii oameni”.Nici acum nu ştie exact de ce şi-au atribuit acest nume. Săptămânal dădeau câte o petrecere doar pentru prietenii apropiaţi, pe lângă care se mai strecurau şi câţiva intruşi sau mai bine zis intruse pline de curiozitate, să ştie ce anume îi lega pe cei din grup. Oricine venea nou încercând să se apropie de ei, erau testaţi cu o întrebare simplă, foarte simplă: Care sunt cele 7 minuni ale lumii? După o oră plecau la fel de confuze precum veniseră, căci la mijloc nu era nici un secret, ci doar o prietenie frumoasă a celor patru perechi de tineri, care iubeau muzica bună şi cartea şi care aveau o relaţie frumoasă bazată pe dragoste.
       Dar într-o zi el a fost mutat în interes de serviciu într-un mare oraş din vestul ţării şi atunci parcă ceva se frânse în sufletul ei. Distanţa era prea mare, iar ea rămase sub povara necruţătoare a dorului aproape opt luni. Simţi că nu mai poate continua şi hotărî să plece la el să-i facă o surpriză. Era nerăbdătoare, dar fericită, la gândul că îl va revedea şi liniştea i se va odihni la piept, după atâtea luni încărcate de cenuşiu în lipsa lui.Timpul rămas până la plecare  se scurgea nemilos de greu, de parcă era contra dorinţei arzătoare ce o  mistuia zi şi noapte fără răgaz. Gândurile i se agăţau dureros de cele patru puncte cardinale ale inimii şi cutreierau amintirile aduse la timpul prezent.
        Când piciorul atinse platforma peronului se lăsă condusă de vraja cu care luna o întâmpina, parcă bucurându-se alături de ea. Îi făcu un semn complice cu ochiul şi urcă în primul taxi, spunând:
      - Pe Sabinelor 8, vă rog. Dacă se poate mai repede, v-aş fi recunoscătoare! Înţelegător, taximetristul, un tip bonom, zâmbi pe sub mustaţa  bine îngrijită şi acceleră, iar maşina o zbughi în noapte. La radio, vocea inconfundabilă a Margaretei Pâslaru, dădea nopţii un ton melancolic, pe care inima ei îl respinse repede
            - Trandafirii tăi s-au vestejit în glastră...Vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..Nu uit mi-ai dat odată...Un buchet şi un sărut...
      - Vă aşteaptă, aşa-i, întrebă taximetristul? Mare bucurie când oamenii care se iubesc, se caută şi dau de-o parte barierele, mai spuse el zâmbind.
     - Nu, nu mă aşteaptă, nici nu ştie că vin. Vreau să-i fac o surpriză, răspunse fata privind reclamele luminoase din vitrinele mari, aşa cum la ea în micul orăşel nu mai văzuse niciodată. Fu întreruptă din visare de remarca şoferului:
     - Să dea Domnul să fie plăcută surpriza, domnişoară, să nu paţi ca mine, Doamne feri!
      Privi în oglindă şi observă cum chipul celui de la volan devenise palid şi se sperie puţin. Între ei se aşternu tăcerea, iar după câteva minute maşina se opri  în faţa unei case ce purta numărul 8.
      - Să vă aştept, domnişoară, dacă nu-i nimeni acasă, ce faceţi? Ea refuză, politicos,plăti cursa şi mulţumi, coborând  la fel de grăbită, pe cât se urcase la gară. Poarta se deschise cu un uşor scârţâit şi inima începu să-i bată cu putere de parcă alergase la maraton. Aproape că nu mai respira de emoţia revederii. Când păşi în holul lung, cam întunecos, luminat doar de o lampă de veghe aşa cum avea şi ea acasă, avu sentimentul că timpul s-a oprit în loc. Deschise uşa încet şi pipăi cu degetele după comutator, zâmbind în sinea ei cu mulţumire. Becul cuprinse camera într-o baie lăptoasă de lumină şi surprinsă încremeni pe loc. Crezu că oboseala este de vină şi se frecă la ochi, continuând să privească scena care se lăbărţa în faţa ochilor ei, schimonosindu-se, micşorându-se şi mărindu-se consecutiv, zgâriindu-i retina. Nu, nu  putea fi adevărat ce vedea.
          O „ea” cu păr scurt, de un blond incert, adormită pe braţele lui, respira uşor. El îşi lăsase o mână într-un gest de ocrotire pe tâmpla ei, în timp ce mici broboane de sudoare i se prelingeau de pe frunte... Îl privea şi totuşi nu accepta, nu putea să creadă că ce vede este real. Parcă simţindu-se privit, el deschise ochii şi rămase la fel de confuz. Privirile lor se prinseră într-un duel fierbinte dar mut. Îi ţintuia tăcerea şi lacrimile care prinseră s-o ia la vale, unindu-le confuzia şi durerea unei clipe care se transforma sub ochii lor într-o veşnicie stearpă.
        - Îmi pare aşa de rău... că am deranjat. Of, Doamne, cât de rău îmi pare, este deja trecut de doişpe noaptea... nici nu ştii cât regret, dragul meu..Doamne ce-am făcut?...Plec imediat!
       Atât a putut să îngaime, căci îşi simţea limba amorţită de durere, de cât şi-a strâns-o între dinţi să nu ţipe, să nu spună altceva.Trase uşa după ea încet, să nu facă zgomot şi ieşi afară. Măcar de-ar fi oprit taxiul, s-o aştepte. Era singură în acel oraş mare, doar luna o privea cu ochi întrebători şi, văzând-o tristă, îi ţinu companie până la gară pe străzile mute ca şi ea...
       Când urcă iar în trenul ce urma s-o ducă spre casă, mai rămase cu un singur gând care, devenit obsesiv, o sufoca: Surpriză... La ce bun? Surpriza este bucurie, farsă, sau greşeală de neiertat?

     - Tanti, mai vreţi puţină apă sau poate o pastilă, căci şi mami bea pastilă când este bolnavă?
      Ridică încet capul. Fetiţa de mai-nainte stătea lângă bancă şi o privea întrebător. Îi zâmbi, mulţumindu-i cu un gest de alintare pe creştet, apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră în bloc.De când fiica ei îşi cumpărase în sfârşit un apartament nou, nu o vizitase niciodată. Era mereu ocupată cu ceva sau nu se simţea aşa bine încât să se încumete la un drum lung. Trecuse destulă vreme, patruzeci de ani mai precis, de când păţania cu surpriza o lecuise pentru totdeauna şi nu mai îndrăznise de atunci să facă vreo bucurie cuiva drag, de teama ca nu cumva vizita să pice prost.  După multe frământări interioare hotărâse această vizită neanunţată, în speranţa că va fi o bucurie pentru cei dragi.

       Sună la uşă cu degetul tremurând şi aşteptă emoţionată. Când fiica ei o întâmpină în prag, uimită şi cu chipul radiind de bucurie, o prinse setea de parcă tot pieptul îi luase foc. Ceru un pahar cu apă, dar nu reuşi să-l ducă la gură. Zgomotul  cioburilor pe gresie o trezi ca dintr-un coşmar. Se simţi ruşinată, şi vinovată atunci când două braţe o învăluiră cu dragoste şi obrazul i se îmbujoră sub pupături.
      - Lasă, mămico, lasă, cioburile aduc noroc la casă nouă, nu-i nimic... Fii liniştită. Doamne, ce surpriză frumoasă ne-ai făcut.. ce bine că ai venit, mămico, ce bucuroşi or să fie copiii !
      -Scularea...babauri, haideţi că a venit Miki !

elena marin alexe - Nuvele

Drum cu obstacole

Pe geam se furişează cu paşi învăluiţi în tăcere ultimile umbre roşietice ale amurgului. Anika stă ghemuită în fotoliul mare şi comod din sufragerie. În poală ţine un teanc de fotografii, unele mai vechi, altele mai recente, dar fiecare îi poartă gândurile printre amintiri. Alege una, apoi alta, până când tristeţea i-a adunat  sub albeaţa pleoapelor un râu de  lacrimi amare. Cum se poate schimba făgaşul vieţii într-o clipă de neatenţie, cum poate deveni aceasta nefastă,  uneori? Îşi aminteşte cum a început totul..
Ea tocmai ce dăduse naştere unei fetiţe, primul lor copil, care îi copiase parcă toate trăsăturile în amănunt..O sunase să-i spună că într-o jumătate de oră va ajunge la maternitate. Era fericit. Îşi dorea acest copil. L-a aşteptat până seara şi tot degeaba, căci nu a mai venit. A doua zi de dimineaţă a aflat de nenorocire; Gelu si Petrică au fost loviţi de locomotivă, iar acum sunt la spital. Din fericire au scăpat cu viată, printr-o minune, aşa scriau pe atunci ziarele timişorene.
Goneau spre maternitate  pe motocicleta lui, o Jawa puternică, de care era tare mândru. La barieră  nu s-au oprit, socotind că au timp să treacă ...Verii ei, aflaţi într-o maşină, în spatele Jawei, au urmărit îngroziti accidentul. Locomotiva i-a sters pur şi simplu, azvârlindu-i la 30 metri distanţă, Petrică, fratele ei, s-a ales cu câteva zgârieturi, dar lui i-a fost prins piciorul între un stâlp de telegraf şi motocicletă. A avut fractură deschisă la şold. Avea 21 ani, o floare de fecior, cum şuşoteau vecinele şi a trebuit să suporte mai multe operaţii, i s-a pus tijă de argint de la genunchi la şold şi el râdea ironizându-şi soarta - era mai bogat cu tija aceea de argint.
- Am argintul la purtător, obişnuia să spună prietenilor.
Luni întregi a staţionat prin spital. Devenise aproape un erou. La patul lui s-a perindat toată familia, prietenii şi chiar şeful poliţiei rutiere, care îl apostrofase:
- Eşti tare, Marine, te-ai luat la trântă cu ditamai locomotiva şi..încă trăieşti. Mare năroc ai avut, moldovene! Mare năroc...dacă  îţi funcţiona frâna motorul s-ar fi oprit chiar pe linie şi ..bine că nu a mers norocosule! -aşa spunea miliţianul şef şi dădea din cap în semn de mirare şi bucurie nedisimulată. La o săptămână după accident primi şi fotografiile  făcute de miliţia rutieră la faţa locului.Le-au privit cu toţii şi au rămas uluiti: Coarnele motocicletei erau îndoite ca la semicursieră..de efortul făcut să pună frâna. Câteva luni a stat fierăraia în curte, ca la muzeu, unde vecinii se perindau , o priveau uluiţi şi plecau dând din cap.
De atunci au trecut douazeci de ani. Aproape că uitaseră acel capitol nefast, distrugător. Viaţa lor a continuat liniştit. Dumnezeu i-a binecuvântat cu încă doi băieţi, Dani şi Adi, aşa cum îi alintă cei din familie. Dar lovitura decisivă încă nu venise.

*

Vestea bolii lui căzu ca o ghilotină peste inima ei, rupându-i echilibrul.
De dimineaţă îi vizitase cumnată-sa mutată recent într-o localitate apropiată lor. Când îşi văzu fratele livid, aproape fără viaţă în el, Leana l-a convins cu greu, să meargă urgent la medicul de familie. Au ieşit împreună din casă  şi drumul lor s-a despărţit în faţa cabinetului medical de unde aceasta plecă, abia târându-şi picioarele  sub povara nemiloasă a gândurilor.
Afară, ziua se scurgea cu paşi repezi în noapte şi Anika simţea din plin  frigul, tristeţea şi învăţă pe loc ce este disperarea.
Dragostea  şi mila deopotrivă o înăbuşeau, de parcă o greutate îi strivea pieptul.
Se întreba într-una:
- De ce lui, tocmai lui, să i se întâmple asta, oare de ce are de tras atâtea, de ce Doamne? Îşi aminti brusc cum soacră-sa îi povestise un crâmpei din copilăria lui, pe când avea doar doi ani. Într-o zi o vecină il adusese aproape mort. Căzuse într-un şanţ cu nămol şi când l-a luat pe braţe, aşa inert , fără respiraţie, cu gura plină de noroi, maică-sa, biata de ea s-a îmbolnăvit de inimă . Nimeni nu mai crezuse atunci că va mai avea scăpare...

Oftă din greu. Ar fi vrut să se întoarcă la spital, de unde fugise să plângă departe de ochii iubiţi, să rămână lângă el, mână-n mână, ochi în ochi, dar nu avea putere s-o facă. Îi era ciudă pe ea , pe slăbiciunile ei şi nu cuteza să se întoarcă lângă el, căci plânsul ei cu iz de bocet, i-ar fi făcut mai mult rău celui ţintuit la pat. Îşi duse mâinile la gură să pună barieră suspinului. Simţea în  toată fiinţa ei gustul amar al înfrângerii şi în adâncul sufletului un foc mistuitor cu neputinţă de oprit.
Ajunsă la marginea oraşului, confuzia lua proporţii uriaşe spre disperarea ei. Nici picioarele n-o mai ascultau, aşa că se lăsă pe un bolovan unde rămase  multă vreme nemişcată în compania gândurilor negre şi îmbraţişată doar de tăcerea din jur.
Nu ştie cât a stat prinsă în sarabanda gândurilor. Se ridică într-un târziu, îşi lua inima în dinţi şi plecă hotărâtă spre casă.
În sufrageria imensă, liniştea şi fotoliul din colţ, tronau fără ruşine etalându-şi goliciunea. El nu mai era aici şi casa i se părea străină, rece şi neprimitoare.
Pe măsuţă o biblie rămasă deschisă încă de dimineaţă, aştepta cuminte. O luă în mâini şi citi:
Psalm 46
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.
De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.

Se plecă în genunchi, iar ochii împăienjeniţi de lacrimi se agăţară de sfânta carte, ca de o mână văzută doar de ea. Rugăciunea începu să urce încet, în şoaptă, printre suspine, apoi din ce în ce mai liber glasul se înălţa tot mai limpede, mai sigur. Când rugăciunea se stinse, îndrăzni să se ridice, oarecum mai uşurată, de parcă lăsase jos greutatea enormă care o strivea. Privi lung pe fereastră, deşi nu se mai vedea aproape nimic, ca şi cum ar fi vrut să-şi lepede frica, acolo in umbrele amurgului, apoi ostenită căzu pe canapea, îşi trase peste ea pătura moale de lână şi adormi instantaneu.
În zori când soarele cu degete calde îi bătea în fereastră, (aseară uitase să mai tragă storurile) se trezi buimacă. Nu ştia ce trebuie să facă, încotro s-o apuce. Cu paşi înceţi ca într-o reluare alunecă spre baie. Şfichiurile duşului o făcu să se simtă mult mai bine. Apa o înconjura cu prietenie din toate părţile, înviorând-o.
După o oră era deja în tramvaiul ce o ducea către spital

Îl urmări cu privirea prin geamul de la uşa salonului şi i se frânse inima văzându-l răstignit între cearşafurile albe, impersonale. Intră. Zâmbetul lui afişat în colţul gurii, n-o putea amăgi, îl cunoştea până în străfundurile sufletului, ştia cât suferă, dar îi răspunse cu dragoste, iar el îi şopti cu glasul frânt:
-Nu te necăji, Aniko dragă, o să trecem noi, baş şi peste asta.
-Sigur că vom trece, căci mare-I Dumnezău! Numa tu să nu-ţi pierzi cumpătul şi răbdarea.
Continuă să-l privească aşa cum stătea legat de aparatele care-i curăţau sângele. Părea trist, obosit, înstrăinat, cu gândul aiurea numai de el ştiut.Trecuseră două zeci de ani, de când erau împreună la bine şi la rău, aşa că nu existau secrete între ei.Se înţelegeau din priviri, fără vorbe. De astă dată îl simţea înstrăinat, pierdut în el însuşi, călător obosit în propriile gânduri, dezamăgit şi lipsit de speranţă.

Plecând spre casă, Anika se gândea cum să anunţe familia fără să şocheze pe cineva.
Prima fu anunţată sora lui, Leana. O informă pe departe chipurile în puţine cuvinte, despre drama din casa lor. O simţi aproape dărâmată, la celalat capăt al firului şi îi păru rău că nu amânase pentru a doua zi nefasta veste. Apucă să-i spună, doar că, dacă mai întârzia 5 minute Gelu nu ar mai fi fost printre ei. Atunci sora-sa izbucni în hohote de plâns.
-Cum a fost posibil aşa ceva, cum de nu ne-am dat seama cât de gravă era starea lui?
Leana îl iubea, îl adora chiar, ca pe copilul ei, ea fiind sora mai mare, cu sentimente şi apucături de mamă, iar drama lui devenea propria-i  dramă, greu de redat în cuvinte. Peste un an, se reîntoarse în Vrancea, căci nu puteau să lase via de acolo în vraişte. Ea, Anika, rămase cam stingheră, căci nu mai avea cu cine să-şi împartă ofurile, temerile..


Gelu nu avea să stea mult în spital, dar paradoxal acest loc avea să - i devină o a doua casă, deoarece trei zile pe săptămână şi le petrecea aici la dializă. Ajunsese să îl cunoască  toţi, de la director până la ultima infirmieră. Tuturor le era drag căci era un îndrăgostit de viaţă, hotărât să trăiască purtându - şi cu stoicism crucea zilnică, printre lacrimi, durere şi vorbe de duh, care le mai ridica moralul colegilor de suferinţă, dar îl făcea pe el să se simtă superior dramei prin care trecea.

-Ce repede trec anii..gândi Anika cu voce tare. În câteva rânduri îi dăduse de înţeles că ar face orice pentru el, dar se lovise de refuzul categoric:

- Cum crezi că aş putea să te nenorocesc şi pe tine, nu ne e deajuns un beteag în familie?

S-a resemnat de fiecare dată doar în faţa lui, căci hotărârea de a-l ajuta creştea tot mai mult în inima ei.

Trăiau sub imperiul morţii în fiecare zi. Când se auzea claxonul salvării, care venea să-l ducă la dializă, inima i se facea cremene şi aproape că nu-i mai auzea bătăile. Niciodată nu era sigură că se va mai întoarce. Acolo, în secţie, moartea era stăpână absolută. Mereu murea cineva, iar el se întorcea acasă livid şi îngândurat, întrebându-se: Oare lui când îi va veni rândul?

Aşa au trecut aproape şapte ani între incertitudini şi speranţă, ani care i-au lăsat pe chip cute adânci. Timpul s-a scurs monoton, fără cusur, peste familia lor greu încercată. Numai Dumnezeu ştie câte lacrimi s-au scurs în burduf şi câte zile şi nopţi zdrobite în disperare au trecut peste el fără delicateţe. Nu-şi spunea nimănui ofurile, ba din contră poza într- un învingător al sorţii, dorind să pară dur, stăpân pe situaţie.Totuşi după mai multe insistenţe, a cedat rugăminţilor şi au plecat la clinică la Cluj, cu speranţa adunată în braţe.

Şapte ore a durat operaţia. Nici ei nu i-a fost uşor, dar dragostea i-a dat putere, curaj.Şi acum când retrăieşte acele momente i se pare că aşa trebuiau să fie, uniţi pentru totdeauna. Primele două zile după operaţie au fost cumplit de grele, chiar stresante, cum avea să povestească el după marea criză postoperatorie, când femeia cu coasa de argint, i-a dat târcoale şi a fost cât pe aci să cosească iarba vieţii lui. Despre visul ce la marcat  avea să afle toată familia şi prietenii.

...se făcea că stătea undeva, într-o cameră, întins pe pat, când la căpătâiul său se ridică o făptură uriaşă îmbrăcată în văluri albe, străvezii, care întinse mâinile peste trupul învelit în cearceaf. Atunci din tălpile lui începu să iasă fuioare de fum negru..

În noaptea aceia în ajunul Crăciunului, criza puternică, lupta cu moartea, atinse apogeul şi toată familia era proşternată în rugăciune.. toţi implorau mila divină, căci o infecţie puternică îi afectase sistemul imunitar şi nici medicii nu mai aveau sperantă.

Spre dimineaţă, coşmarul luă sfârşit. Se trezi alt om. Septicemia fu învinsă, după două zile ce păreau că nu se mai sfârşesc, iar el rămase uimit, când nepoată-sa  Lidia, veni în vizită şi îi povesti cum l-a visat noaptea trecută. Visul ei era identic cu visul lui. Asta îl puse pe gânduri,dar îl şi bucură în acelaşi timp.Se simţea ocrotit de divinitate. S-a refăcut repede după transplant, corpul a acceptat organul străin şi în scurt timp amândoi se întoarseră acasă mulţumind lui Dumnezeu pentru reuşita transplantului. Acum datorită acelei fărâme din trupul ei, cedată din dragoste, se considerau o singură fiinţă, legată de un singur destin.

Au urmat alţi şase ani de graţie care au zburat parcă prea repede. Au savurat fiecare zi, au călătorit, au mers prin staţiuni, pe la rude, cu o foame de viaţă cum rar întâlneşti, într-un cuvânt au trăit intens bucuria vieţii redobândite.

Oare când au trecut aceşti ani? Şi unde s-a greşit, căci starea lui Gelu se înrăutăţea văzând cu ochii, de vreo zece luni. Şi câte tratamente naturiste nu a încercat, câte nădejdi nu a legat cap la cap, dar fără efect, căci ficatul cedase ..poate de prea multe medicamente. Acum aşteptau ceva. Ce? Nici ea nu ştie, căci prea multe obstacole i-au barat drumul.

                                                                           *

Anika oftează adânc şi pune mâna pe altă fotografie. Privind-o.. amintirile prind să se deruleze cu viteză. Ţine între degete fotografia de anul trecut, când au petrecut în Vrancea o săptămână de vis. Ce bine arăta, surâzător şi fericit, la umbra vişinului, în hamac, alintat de privirile sorei lui, iar acum..chipul palid, ochii lipsiţi de viaţă, pielea uscată şi plină de riduri, pare a fi o copie grosolană a celui ce era odată Gelu, soţul ei drag.

Simte cum ochii i se împăienjenesc rătăciţi subit între perdele de  lacrimi, buzele îi tremură într-un spasm tăcut, iar inima i se zvârcoleşte neputincioasă. Absentă, lasă poza să-i alunece printre degetele care nu mai vor s-o asculte. Din dormitor se aude repiraţia lui greoaie. Îşi prinde capul în palme şi rămâne aşa câteva minute lungi.. Deodată îşi aduce aminte de ceva şi privirile îi cad pe vechea carte, aşezată ca de obicei, pe masă. Mâinile febrile apucă şi o deschid la întâmplare,  peste Psalmul 90  şi prinde a citi:

 Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inima înţeleaptă!

O lacrimă stingheră îşi face loc pe obrazul asprit de crivăţul nemilos, al drumului cu obstacole, ce nu i-au ocolit  zilele. 

Elena Marin Alexe