Coborî din taxi şi intră pe aleea dintre blocuri. Era nerăbdătoare să-i
citească uimirea în priviri, căci nu venise niciodată la ea fără
invitaţie. Nu obişnuia să facă surprize, sau mai bine zis se temea de
acest lucru. Ajunsă la intrarea în bloc inima prinse a-i bate mai repede
fără nici un motiv. Panicată îşi duse mâna la piept şi-l apăsă cu
putere. Se sprijini de zidul cenuşiu să-şi tragă respiraţia. Oare nu a
greşit venind neanunţată? Dacă fiica ei va socoti inoportună această
vizită? Gândul îi fugi spre o amintire care i se desfăşură ciudat de
real prin faţa ochilor.
Îl
cunoscuse într-o seară de vară, când ziua îşi lua rămas bun de la oraş
şi prinsese să alerge pe coline urcând în întâmpinarea amurgului. A
aflat mai târziu cum a fost aleasă din grupul gălăgios al celor trei
fete cu care ieşise la plimbare în acea seară. Costinel, aşa îl chema, o
plăcuse pe ea, o creolă subţirică şi minionă. Înalt, cu plete blonde şi
evazaţi ca majoritatea tinerilor din anii 70, adepţi ai curentului flower power,
era adorat de multe fete. Faptul că ochii lui albaştri ca cerul s-au
oprit asupra ei, i-a umplut inima de fericire şi mândrie. A fost
dragoste la prima vedere, căci din acea seară când parcă tot cerul
sărbătorea scăldat în reflexe aurii, au rămas prieteni de nedespărţit.
Ambii adorau muzica bună. Ziua lor începea adeseori cu Deep Purple - Child in Time. Aretha Franklin,Creedence Clearwater Revival, Moody Blues sau Joe Dassin şi mulţi alţii erau pe lista de preferinţe. Nu mai spun de Queen,
de care erau amândoi îndrăgostiţi. De multe ori mergeau la câte o
terasă sau la restaurantul lor preferat - Dumbrava. Sticla de vin era
doar un pretext pentru a dansa şi a fi alături de prietenii care se
adunau la masa lor. Când programul se încheia, plecau cu toţii şi se
opreau în vreun parc unde ascultau muzică la radiocasetofonul ei,
Phillips, o sculă foarte rară în România acelor ani.Se aşezau în cerc pe
iarbă şi stăteau la taclale, ascultând - Nights In White Satin
până aproape de zori. Lunile au trecut în goană, iar ei trăiau fiecare
zi cu pasiune, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima..şi nu voiau să
piardă timp departe unul de altul. Se iubeau cu pasiunea celor tineri şi
fără griji.
Simţi că cineva o priveşte lung şi îşi ridică cu greutate capul. Doi
copii, o fetiţă şi un băieţel o priveau, dar nu îndrăzneau s-o întrebe
nimic. Cuprinsă de slăbiciune se aşeză pe banca de la intrarea în blocul
pe cît de înalt, pe atât de tăcut. Auzi lângă ea o voce subţirică:
-
Tanti, sunteţi bolnavă, vreţi să vă aduc puţină apă? Făcu semn afirmativ
din cap, iar fetiţa se strecură repede în scara blocului şi, după
câteva clipe, apăru cu un pahar plin cu apă, dar purtând pe el urme
albe. Înţelese că micuţa era singură acasă şi o servise cu paharul din
care îşi băuse laptele de dimineaţă. Îl luă, privind copilul cu un
zâmbet înflorit în colţul gurii. Bău pe nerăsuflate şi îl întinse
fetiţei, mulţumind. Se rezemă de spătarul băncii respiră adânc, apoi
îşi prinse capul în palme, lăsându-se pradă gândurilor.
A
fost cea mai frumoasă toamnă şi cea mai scurtă, deşi ar fi vrut să nu se
mai termine niciodată. S-au căsătorit aproape de Crăciun, fără
binecuvântarea părinţilor, iar martori le-au fost cei mai buni prieteni
din grupul lor numit ”Ultimii oameni”.Nici acum nu ştie exact
de ce şi-au atribuit acest nume. Săptămânal dădeau câte o petrecere doar
pentru prietenii apropiaţi, pe lângă care se mai strecurau şi câţiva
intruşi sau mai bine zis intruse pline de curiozitate, să ştie ce anume
îi lega pe cei din grup. Oricine venea nou încercând să se apropie de
ei, erau testaţi cu o întrebare simplă, foarte simplă: Care sunt cele 7 minuni ale lumii?
După o oră plecau la fel de confuze precum veniseră, căci la mijloc nu
era nici un secret, ci doar o prietenie frumoasă a celor patru perechi
de tineri, care iubeau muzica bună şi cartea şi care aveau o relaţie
frumoasă bazată pe dragoste.
Dar
într-o zi el a fost mutat în interes de serviciu într-un mare oraş din
vestul ţării şi atunci parcă ceva se frânse în sufletul ei. Distanţa era
prea mare, iar ea rămase sub povara necruţătoare a dorului aproape opt
luni. Simţi că nu mai poate continua şi hotărî să plece la el să-i facă o
surpriză. Era nerăbdătoare, dar fericită, la gândul că îl va revedea şi
liniştea i se va odihni la piept, după atâtea luni încărcate de cenuşiu
în lipsa lui.Timpul rămas până la plecare se scurgea nemilos de greu,
de parcă era contra dorinţei arzătoare ce o mistuia zi şi noapte fără
răgaz. Gândurile i se agăţau dureros de cele patru puncte cardinale ale
inimii şi cutreierau amintirile aduse la timpul prezent.
Când piciorul atinse platforma peronului se lăsă condusă de vraja cu
care luna o întâmpina, parcă bucurându-se alături de ea. Îi făcu un semn
complice cu ochiul şi urcă în primul taxi, spunând:
- Pe
Sabinelor 8, vă rog. Dacă se poate mai repede, v-aş fi recunoscătoare!
Înţelegător, taximetristul, un tip bonom, zâmbi pe sub mustaţa bine
îngrijită şi acceleră, iar maşina o zbughi în noapte. La radio, vocea
inconfundabilă a Margaretei Pâslaru, dădea nopţii un ton melancolic, pe
care inima ei îl respinse repede
- Trandafirii
tăi s-au vestejit în glastră...Vremea a trecut, tu m-ai uitat de
mult..Nu uit mi-ai dat odată...Un buchet şi un sărut...
- Vă
aşteaptă, aşa-i, întrebă taximetristul? Mare bucurie când oamenii care
se iubesc, se caută şi dau de-o parte barierele, mai spuse el zâmbind.
- Nu,
nu mă aşteaptă, nici nu ştie că vin. Vreau să-i fac o surpriză, răspunse
fata privind reclamele luminoase din vitrinele mari, aşa cum la ea în
micul orăşel nu mai văzuse niciodată. Fu întreruptă din visare de
remarca şoferului:
- Să dea Domnul să fie plăcută surpriza, domnişoară, să nu paţi ca mine, Doamne feri!
Privi
în oglindă şi observă cum chipul celui de la volan devenise palid şi se
sperie puţin. Între ei se aşternu tăcerea, iar după câteva minute
maşina se opri în faţa unei case ce purta numărul 8.
- Să
vă aştept, domnişoară, dacă nu-i nimeni acasă, ce faceţi? Ea refuză,
politicos,plăti cursa şi mulţumi, coborând la fel de grăbită, pe cât se
urcase la gară. Poarta se deschise cu un uşor scârţâit şi inima începu
să-i bată cu putere de parcă alergase la maraton. Aproape că nu mai
respira de emoţia revederii. Când păşi în holul lung, cam întunecos,
luminat doar de o lampă de veghe aşa cum avea şi ea acasă, avu
sentimentul că timpul s-a oprit în loc. Deschise uşa încet şi pipăi cu
degetele după comutator, zâmbind în sinea ei cu mulţumire. Becul
cuprinse camera într-o baie lăptoasă de lumină şi surprinsă încremeni pe
loc. Crezu că oboseala este de vină şi se frecă la ochi, continuând să
privească scena care se lăbărţa în faţa ochilor ei, schimonosindu-se,
micşorându-se şi mărindu-se consecutiv, zgâriindu-i retina. Nu, nu
putea fi adevărat ce vedea.
O
„ea” cu păr scurt, de un blond incert, adormită pe braţele lui, respira
uşor. El îşi lăsase o mână într-un gest de ocrotire pe tâmpla ei, în
timp ce mici broboane de sudoare i se prelingeau de pe frunte... Îl
privea şi totuşi nu accepta, nu putea să creadă că ce vede este real.
Parcă simţindu-se privit, el deschise ochii şi rămase la fel de confuz.
Privirile lor se prinseră într-un duel fierbinte dar mut. Îi ţintuia
tăcerea şi lacrimile care prinseră s-o ia la vale, unindu-le confuzia şi
durerea unei clipe care se transforma sub ochii lor într-o veşnicie
stearpă.
-
Îmi pare aşa de rău... că am deranjat. Of, Doamne, cât de rău îmi pare,
este deja trecut de doişpe noaptea... nici nu ştii cât regret, dragul meu..Doamne
ce-am făcut?...Plec imediat!
Atât
a putut să îngaime, căci îşi simţea limba amorţită de durere, de cât
şi-a strâns-o între dinţi să nu ţipe, să nu spună altceva.Trase uşa după
ea încet, să nu facă zgomot şi ieşi afară. Măcar de-ar fi oprit taxiul,
s-o aştepte. Era singură în acel oraş mare, doar luna o privea cu ochi
întrebători şi, văzând-o tristă, îi ţinu companie până la gară pe străzile mute ca şi ea...
Când
urcă iar în trenul ce urma s-o ducă spre casă, mai rămase cu un singur
gând care, devenit obsesiv, o sufoca: Surpriză... La ce bun? Surpriza
este bucurie, farsă, sau greşeală de neiertat?
- Tanti, mai vreţi puţină apă sau poate o pastilă, căci şi mami bea pastilă când este bolnavă?
Ridică încet capul. Fetiţa de mai-nainte stătea lângă bancă şi o privea
întrebător. Îi zâmbi, mulţumindu-i cu un gest de alintare pe creştet,
apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră în bloc.De când fiica ei îşi
cumpărase în sfârşit un apartament nou, nu o vizitase niciodată. Era
mereu ocupată cu ceva sau nu se simţea aşa bine încât să se încumete la
un drum lung. Trecuse destulă vreme, patruzeci de ani mai precis, de
când păţania cu surpriza o lecuise pentru totdeauna şi nu mai îndrăznise
de atunci să facă vreo bucurie cuiva drag, de teama ca nu cumva vizita
să pice prost. După multe frământări interioare hotărâse această vizită
neanunţată, în speranţa că va fi o bucurie pentru cei dragi.
Sună
la uşă cu degetul tremurând şi aşteptă emoţionată. Când fiica ei o
întâmpină în prag, uimită şi cu chipul radiind de bucurie, o prinse
setea de parcă tot pieptul îi luase foc. Ceru un pahar cu apă, dar nu
reuşi să-l ducă la gură. Zgomotul cioburilor pe gresie o trezi ca
dintr-un coşmar. Se simţi ruşinată, şi vinovată atunci când două braţe o
învăluiră cu dragoste şi obrazul i se îmbujoră sub pupături.
-
Lasă, mămico, lasă, cioburile aduc noroc la casă nouă, nu-i nimic... Fii
liniştită. Doamne, ce surpriză frumoasă ne-ai făcut.. ce bine că ai
venit, mămico, ce bucuroşi or să fie copiii !
-Scularea...babauri, haideţi că a venit Miki !
elena marin alexe - Nuvele
