Dau la schimb

Altă iarnă se culcă pe inima mea,

Îmbrâncită de vânt, cotropită de nea,

Mă voi vinde pe-o creangă de brad încă-un an,

Sau cu drag voi petrece în alb diafan?

Mă voi vinde, ori nu, sigur voi cumpăra

Înc-un strop de speranţă şi-o rază de stea,

Dau la schimb, de mai pot, timpul ce l-am pierdut,

Pe un strop de Iubire ce abia s-a născut...

Dacă vreţi vă mai dau un pocal cu tristeţi

Jumătate sorbit printre reci dimineţi...

Oare cine-mi va da bucurie-napoi,

Sau aveţi prea puţină stocată în voi?

Dau la schimb îndrăzneală şi nu mă opresc,

Nu mai vreau efemerul şi chiar mă gândesc,

Să pot să aprind candelabrul din mine,

Lumina să port, să urc zări senine.

elena marin alexe

 

Remember Via Dolorosa

În fiecare primăvară
La Tine, Doamne, mă gândesc,
Revăd durerile- ți cumplite
Ce-n suflet mi se împletesc.

Mă tot întreb, câtă iubire
Te-a țintuit pe lemnul mut,
Nevinovat, între tâlharii
Care doar răul au făcut.

Tu, Mielul blând, cu bunătate
Iertai pe cei ce te-au lovit,
Cu vorbe calde, cu-ndurare,
Chiar de pe cruce-ai mântuit.

Mă regăsesc într-o grădină,
Spunând că nu te recunosc,
M-ascund plângând și-n mine însămi
Se-aprind aromele de mosc.

Tu ești pe crucea blestemată,
Eu de departe când privesc,
O jale- adâncă mă inundă,
Aș vrea să-Ti spun că Te iubesc!

În fiecare primăvară
Pe Via Dolorosa plâng,
Pășesc cu teamă spre Golgota,
Când toate florile se strâng

Să înflorească pentru Tine,
Cu arome și culori de vis,
Sub crucea unde a plâns Iubirea,
Ce s-a-mpletit în paradis.

elena marin alexe

Fără Adrian Păunescu

A mai trecut încă un an, fără Adrian Păunescu. 5.Nov. are o aromă aparte de poezie trecută prin suflet...
Mi-e dor de Poet, de francheţea sa, de sinceritatea sa, de talentul real de scriitor. Hai să ne amintim de el, citindu-i versurile.

CINE ARE PĂRINŢI  în memoriam A.P.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns. 

 

A.P.

 

Aş vrea să scriu

De drag de Tine-aș vrea să scriu
În dorul meu nespus,
Cu cer, cu apă, cu pământ,
De patria de sus.

De aș putea, pe nori de cer
Ți-aș condeia poem,
Să afle toți că Te aștept,
Isuse și Te chem.

Din val de mare-aș împleti
Albastre diademe,
Și fruntea Ți-aș împodobi
Cu-a inimii poeme.

Pe munții cei înalți de-aș sta
Să scriu pe iarba crudă,
Alese gânduri, un eseu,
Ce sufletu-mi inundă.

Ți-aș scrie și pe stele, mii
Poeme de iubire,
Să strălucească-n nopți târzii,
Cununi de nemurire.

elena marin alexe

Focul este efemer...

în memoriam C.H. 1 Martie

 

Te-am vâzut depărtându-te de lumină
şi m-au înecat lacrimile
Am răscolit jăratecul
până am ţipat de durere
şi ochii mi-au căutat răsăritul din zori
Acolo mi-am sprijinit fruntea
obosită de iureşul vieţii
Degetele mă dureau groaznic
când s-au cufundat în fântâna lacrimilor
O sete nepotolită de ani mă ardea cumplit
dar mi-am amintit o zi când s-a despicat stânca
apa cristalină mi-a fost balsam
trandafirul alb nu s-a mai vestejit
şi cu ochii deschişi spre zări
şoptind adio etern
am închis cartea cu zile şi nopţi
retrăite aievea cândva
pe sub genele timpului

Focul este efemer
Doar apa are pecetea veşniciei

elena marin alexe-martie 2015

Boare de toamnă

Ascultă romanţa cum plânge
de tremură strugurii-n vie,
e vremea când vara se stinge
purtată de vânt prin câmpie.

Te pleacă-n genunchi, zăboveşte,
o clipă ridică-ţi privirea
spre Cel ce din ceruri priveşte
şi cerne pe tine Iubirea.

Tu crede şi-adună în tine,
speranţă, răbdare, lumină,
şi chiar dacă-s nori pe coline
te apără pacea divină

Încearcă, te-opreşte o clipă,
nimic nu-i pierdut, n-ai să mori,
eşti uns cu balsam pe aripă,
spre toamnă învaţă să zbori.

Ascultă romanţa cum plânge
prin pomii ce freamătă-n vale,
dar candela ta nu se stinge,
tu poartă-ţi lumina pe cale.

elena m. alexe

Vis şi realitate

Mi-e inima soră cu creanga de nuc.
Bătută de vânt, de dor mă usuc,
Îmi freamătă frunza de frica urgiei,
Când iarba se stinge în poala câmpiei.

Am strâns în cămară frânturi de noroc,
La grindă mai am de-acu' an busuioc,
Dar urme de zâmbet pe-un colţ de obraz
Răsar când pe nouri văd ochiul Lui treaz.

El cerne iubirea divină mereu
Şi curge balsamul pe sufletul meu,
În liniştea dulce stau clipe fierbinţi,
Sub pleoape s-ascund două lacrimi cuminţi.

Privirea îmi cade pe nucul bătrân,
Cu vântul de seară ador să mă-ngân,
Furtuna se stinge şi arome de crin
Mă-mbie să urc înspre cerul senin.

Ating trepte albe din lespezi de nor,
În hora celestă mă lepăd de dor,
Miresme alese mă-ncântă pe rând,
La braţ cu Iubirea adorm surâzând.

Departe de lume aleg să trăiesc,
Cu stele în plete îmi pare firesc,
Dar creanga de nuc mă-ntoarce din vis,
Himerele râd şi se pierd în abis.

Doar ochiul din taină priveşte cu drag,
Curg lacrimi şi cad pe al inimii prag,
Când seara coboară pe frunza de nuc
O rugă în soaptă m-aplec să-I aduc...

elena m. alexe

Dor de părinţi

Cutreieră gândul oaze pustii

Tremură-n vale frunza de vie
Grădina îmbracă flori stacojii
Soarele culcă iarba-n câmpie

Mi-e dor de casa copilăriei
Şi de potecile de peste deal
Ţin într-o mână albul soliei
Vin din poveste mă pierd în real

Nucul din poartă se gârboveşte
Sub el petreceam zile şi nopţi
O veşnicie adăposteşte
Taină de suflet păzită de porţi

Mă cheamă dorul buimac şi rebel
La drumul lung mă călătoreşte
Cum se agaţă mlădiţa-n cârcel
Dorul de ducă m-ademeneşte

Cutreieră gândul calea din vis
Pleoapele cad peste ochii fierbinţi
Trec prin povestea cu flori de cais
Mă plimb peste ani cu dor de părinţi

Elena M . Alexe

Trec anii...

din început spre nesfârşit,

cu tropot viu, nestăvilit,

în goană trec zile prin noi

zadarnic privim înapoi

Trec ani bătrâni, sosesc cei tineri,
acum e luni, acum e vineri,
curg ierni şi primăveri sau toamne
prin sufletele noastre Doamne.

Trec vise multe se nasc dureri,
se zbate dorul de azi de ieri...
frumoase clipe se sting usor,
iar drumul nostru-i ascuns de nor

Curg vremurile, purtând anii
cu bucurii sau cu jelanii,
trec secolele cu ochi de ploi
spre altă lume, mergem şi noi.

Trece tăcută seara lină,
reci umbrele pe nori se-anină,
iar vântu-n arii desuete
zdrobeşte frunzele-n concerte...

Aleargă ura şi iubirea,
de sus ne cheamă nemurirea
prin zile rele, sau mai bune,
-De ce aşa, cine ne spune?

Plâng nedreptăţi, trec milostenii,
ducând cu ele izul vremii,
trec întristările, suspinul,
se uscă omul, precum crinul...

Unde-i cântarea,cum a trecut?
numai durerea o mai ascult,
adun la piept doar amintirea,
roua din ochi scaldă privirea.

Trec generaţii, generaţii,
alţii ca noi, iar noi ca alţii,
trec veri sau primăveri şi toamne
ne-apropiem de Tine Doamne!

din început spre nesfârşit
cu tropot viu nestăvilit,
în goană trec zile prin noi
zadarnic privim înapoi.

elena marin alexe

E iaraşi toamnă Doamne

E iaraşi toamnă Doamne

pe dealuri peste văi

Şi-s pârguite poame

cu foc din ochii Tăi

Jeleşte frunza-n vie

privind spre cer cu-amar

Stă trista despuiată

de-al strugurilor har

În mine frunza cade

cu jale la pământ

Când muşcă întristarea,

m-apropii de Cuvânt

Nici roua de pe iarbă

n-o mai alint în pumn

iar inima întreabă

şi nu ştiu ce să-i spun

Mă mai mângâie vântul

cu adierea lui

Dar si el trece-n goană

prin viaţa omului

Umbrită azi nădejdea

agaţă nori în tei

Greu mai zăresc lumina

ascunsă printre ei

Insingurată floarea,

în seară s-a ascuns

Să nu-i vad ofilirea,

sub vălul nepătruns

Tăcut se cerne timpul

în mine totu-i scrum

Îngenunchez la cruce

pe-o margine de drum.

Căci totuşi toamna asta

pe suflet mi-a săpat

Inflexiuni de galben

de printre zări pictat