Arome pierdute, amintiri regăsite

Prima tavă așteaptă să intre la cuptor. O privesc și parcă intru într-o lume de mult apusă. Au trecut o grămadă de ani de atunci.

Mă văd pășind pe străzile cu arome pierdute ale micului orășel Fălticeni. Gândul își deschide larg aripile, aromele sărbătorilor mă năpădesc cu mii de brațe, scoțând la lumină clipe ce s-au pierdut printre zile și nopți, săptămâni, luni și ani obosiți.

Sunt tare emoționată, prinsă de mâna ocrotitoare a tăticulu meu, dând cu tifla puiului de ger aștept să colind pe la vecini și pe la cei dragi dintre rudele care locuiesc pe aproape. Obrajii aproape că imi iau foc, dar nu mă plâng.

La primul geam unde poposim mi se înmoaie glasul, lovit mișelește de aromele cozonacilor abia scoși din tăvi.

Eii, ce mai arome…Cu mâna pe inimă pot spune că nicăieri nu am gustat așa bunătate de cozonac. Ușa se deschide și tanti Filareta, roșie în obraji, cu părul strâns într-un batic înflorat, îmi întinde o farfurioară cu câteva felii de cozonac din care ies încă aburi care îmi gâdilă năsucul înghețat. Mușc lacomă…e tare bun. În pragul ușii apare și tanti Florica cu o farfurie plină cu mere și nuci, iar în mijloc o portocală care parcă îmi face cu ochiul.

.

– Lenută, dragă, hai ia, mă îmbie și îmi îndeasă fructele în trăistuța mea. Aproape că strig:

– La Mulți Ani, dar când să plec, o mână mă oprește cu duioșie. E nenea Ghițucă. Mă pupă pe obraz, imi strecoară în palmă o hârtie de o sută și îmi spune:

– Să crești mare Leanușca!

Pornim mai departe de data asta alături si de verișoara Paula.

Tăticul ne ține de mână pe amândouă. Ca două căprioare sprintene, săltăm de pe un picior pe altul. Până la următoarea casă repetăm colindele:

– O ce veste minunată,

La Betleem ni s-arată…

.

– Trei păstori se întâlniră…

Și așa se sfătuiră…

.

– Florile dalbe….

Casele ne ies în întâmpinare cu ochiuri luminoase de parcă ne-ar aștepta cu bucurie colindul spre slava Domnului.

.

Anii au trecut în fugă, acum zadarnic mă străduiesc să regăsesc mirajul acelor vremuri, pur și aromat, colindele, care mi-au împodobit copilaria dar…

.

– Doamne, unde s-or fi rătăcit aromele de altădată? Emoțiile, bucuria…

Dar de ce să mă plâng? Închid ochii și retrăiesc clipele…

Bine că au rămas amintirile care mă copleșesc în preajma sărbătorilor.

Îmi acopăr cu ele sufletul și mă încălzesc cât pentru o copilărie regăsită...

 

elena marin alexe

–

ZIUA DE MÂINE

Ziua de mâine nu-i a mea,

Tu ții în palme destinul meu

Îngrijorarea n-are sens,

Căci mă conduce ochiul Tău.

Sunt clipe-n care lacrimi curg,

Obrazu-n taină îmi brăzdează,

Mă simt sfârșită, fără vlagă,

În mine inima oftează.

Când nu mai văd în jurul meu,

Se-ascunde cerul vieții-n ceață,

Abia mă mai ridic de jos,

Nu-ți aud vocea, cu dulceață.

Dar încă sper, fiindcă știu

Promisiunea Ta, Divine,

Cât voi trăi pe-acest pământ,

Vei fi alăturea de mine.

Sunt scrisă-n palma Ta Isuse,

Nimic și nimeni, niciodată,

Oricât de mult s-ar strădui,

Nu va putea să ne despartă.

Cuvântul Tău e Da și-Amin,

Voi crede asta cu tărie,

Sufletul meu s-a potolit,

Căci voi trăi în veșnicie.

Ziua de mâine nu-i a mea,

De-aceea azi te rog Isuse,

M-ajută să țin drumul drept,

Spre fericirile nespuse.

elena marin alexe

CUM AȘ PUTEA

Cum aș putea să mă despart de Tine,     
Când nimeni nu m-a mai iubit așa,
Încât să rabde crucea pentru mine,
Acolo sus pe culmea Golgota.    

Cum aș putea să nu- ți ascult chemarea,
Când Tu mi-ai frământat chipul de lut
Aidoma cu chipul Tău din ceruri,
Așa de mare cinste mi-ai făcut.

Cum as putea să nu Te cred Isuse,
Când tot ce mi-ai promis ai împlinit,
Din gura Ta răsare Adevărul
Și Dragostea cu care m- ai iubit.

Cum aș putea să mă ridic vreodată,
Din valul vieții când necazu-i greu,
De nu m-ai apuca chiar Tu de mână,
Tu, Cel Ce Ești, de-apururi Tatăl meu.

Cum aș putea să-alerg pe căi străine,
Prin întuneric, printre gropi și spini,
Unde pândesc ispitele și groaza
Cu răutate și cu ochi haini.

Cum aș putea să trec indiferentă
Pe lângă Cel ce-a stat îndurerat,
Împovărat de valul de păcate,
Urât de toți pe lemnul blestemat.

Cum aș putea vreodată să uit prețul
Pe care L- ai plătit că să trăiesc,
Căci port în mine doar o părticică
A harului divin dumnezeiesc.

Cum aș putea? Nu, n- aș putea o
Doamne,
Căci ai murit pe lemn și-ai înviat,
Ca eu să duc o viață- n fericire
Ai scris în dreptul meu că sunt iertat.

Cum aș putea să nu-mi doresc Isuse,
Mântuitor iubit, De dragul Tău,
O veșnicie pe cărări celeste,
Acolo unde Ești să fiu și eu.

elena marin alexe

O altă iarnă

Câte ierni au trecut peste ani,
Ți-au lăsat umbre albe de-argint
Prin pletele-ți fir de mătase,
S-au pierdut zile în labirint.

La-nceput te-au iubit primăveri,
Presărându-ti în cale alei,
Alergai zile-ntregi, căutând
Tufe albe, gingași ghiocei.

Mai apoi, trandafirii cu țepi
Te-mbiau să-i privești și s-alegi,
Din miresmele tainice-n zori,
Pe cel galben te-opreai să-l culegi.

Prin aromele toamnei, curând
Te-a găsit ruginiul din vii,
Să-i rămâi credincioasă mereu,
A pictat frunzele aurii.

Acum iernile albe tresar
Când îți mângâie părul, duios
Cerne fulgi printre firele moi,
Vântul iernii, cu aer voios.

O altă zi, o altă iarnă,
Doar Dumnezeu poate să știe,
Cât timp mai ai în lumea asta,
Aleargă pentru veșnicie!

Să nu pui preț pe tinerețe,
Căci trece repede ca visul.
Eu am pus preț doar pe Golgota
Știu că m-asteaptă Paradisul

elena marin alexe

AȘ VREA SĂ SCRIU

Aș vrea să scriu

De drag de Tine-aș vrea să scriu
În dorul meu nespus,
Cu cer, cu apă, cu pământ,
De patria de sus.

De aș putea, pe nori de cer
Ți-aș condeia poem,
Să afle toți că Te aștept,
Isuse și Te chem.

Din val de mare-aș împleti
Albastre diademe,
Și fruntea Ți-aș împodobi
Cu-a inimii poeme.

Pe munții cei înalți de-aș sta
Să scriu pe iarba crudă,
Alese gânduri, un eseu,
Ce sufletu-mi inundă.

Ți-aș scrie și pe stele, mii
Poeme de iubire,
Să strălucească-n nopți târzii,
Cununi de nemurire.

elena marin alexe

Pentru tine, România mea

Dedicație pentru 1 Decembrie

Doamne câte vremuri te-au colindat, țara mea, dragă, prin ce avalanșe ai trecut și totuși ai rămas în picioare, legănându-ți fii. Se apropie ziua când te vom sărbători, când fiecare , de la copil, până la vârstnic, toți se vor gândi la tine și fiecare în felul său îți va ura de bine...

Aș vrea să chem peste tine Numele lui Dumnezeu, căci Scriptura spune:

daca poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga si va cauta fata Mea, si se va abate de la caile lui rele - il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul si-i voi tamadui tara. “ 2Cronici 7:14

Singurul care mai poate să schimbe în bine soarta ta, Românie, dragă, este Dumnezeu, așa că mă alătur celor care cheamă Numele Domnului peste tine, Românie și cred că vei înflori dacă vei asculta de El. Voi arbora steagul pe care l-am cusut cu mâna mea și mă voi ruga pentru poporul român.

Dumnezeu să te binecuvânteze, ROMÂNIA, țara mea, dragă!

Dumnezeu să vă ocrotească și să vă binecuvânteze, dragii mei prieteni!

elena marin alexe

De când mă știu

De când mă ştiu, de când Te ştiu Isus

Am ochii plânşi de cer şi dor nespus.

De când mă ştiu, Tu grija mea o ai,

Mă însoţeşti pe drumul către rai.

De când mă ştiu, Tu ruga mi-o asculţi,

Mă ocroteşti, deşi duşmani-s mulţi.

De când mă ştiu, mereu, pe drumul greu,

Mă plec sub cruce, dar înving mereu.

De când mă ştiu, atunci când mai greşesc,

Mă ierţi şi de Golgota-mi amintesc.

De când mă ştiu, mă cerţi şi mă alini,

Îmi cureţi rănile ce dor, de spini...

De când mă ştiu, cu dor Te-aştept să vii,

Să-mi fii Lumină-n nopţile pustii.

De când mă ştiu, Tu nu Te-ai mai schimbat,

Prieten bun în Tine am aflat.

De când mă ştiu, speranţe împletesc,

Poeme-Ţi scriu pentru-că Te iubesc.

elena marin alexe

Pe cine deranjez eu?

https://romaniaevanghelica.wordpress.com/2016/03/03/incompetenta-tabloidului-newsnet-crestin/

Am primit de la un prieten acest link pe care îl afişez aici. Ce nu prea înţeleg eu, este cu ce am deranjat persoana care scrie aici şi de ce nu-şi declină  numele. Eu sunt un om care iubesc adevărul şi pe Dumnezeu. Am intrat pe acest link care se vrea a fi, după cum se şi autodenumeşte, România Evanghelică, nume care nu se prea defineşte din postările aşezate parcă special spre a şoca cititorul. Nici vorbă de vreo trimitere la Evanghelie. 
Pe cine am deranjat cu opiniile mele, nu mă interesează. Sunt blogăriţă de aproape nouă ani şi ştiu cu ce se mănâncă ştirile de pe net. Nu m-am declarat niciodată vreo jurnalistă, dar am dreptul , ca orice om, la opinie personală şi pe blogul meu pot scrie ce simt, ce gândesc, ce mă doare. Nu am folosit şi nu folosesc atacul la persoană, doar uneori mă apăr de răutatea gratuită şi de hărţuirea unor persoane care intră neinvitaţi, ba chiar încălţaţi cu cizme murdare în casa mea virtuală, fără pic de jenă, ori atitudine creştinească. Nu am nicio îndoială că sunt câteva persoane, nu dau nume, se ştiu ele bine, care nu înghit adevărul şi care se ascund sub pavăza României Evanghelice şi nu numai, doar ca să-şi arunce eventualele frustrări, bârfe, răutăţi sau complexe.
Din articolul postat în linkul de mai sus, reiese că aş fi insignifiantă în lumea scrisului. Păi dacă tot sunt neimportantă de ce ai scris despre mine, domnule, care nu ai curajul să te semnezi sub articol? Un creştin, copil de Dumnezeu adevărat, nu are nimic de ascuns.Ori tu....
Spui că ai atenţionat asupra lui John Pop, arătându-i caracterul...Am să-ţi spun ceva care ar trebui să te pună pe gânduri: Nu eşti prea departe de el, cel puţin aşa reiese din tonul şi limbajul folosit, că tot aminteai de bădărănie...
Bine ar fi să-ţi păstrezi frustrările pentru clipele de intimitate cu Dumnezeu, să i le spui doar lui. Poţi să-i spui că eu sunt foarte mică şi tu atât de "mare" că nu-ţi mai încapi în piele. Am un sfat pentru tine: aleargă mult, măcar câteva staţii, să scapi de greutate, să fii mai ager în gândire, în simţire şi mai aprins în dragostea lui Dumnezeu. Păi, dacă tot se numeşte România Evanghelică, s-ar cuveni să fie un site dedicat în mod special Lucrării de evanghelizare şi aproape infim spre deloc la capitolul - Faptul divers, sau bârfe de tot soiul.
Aştept ziua în care clevetirea şi bârfa să dispară din blogurile celor care-şi spun,  sau se cred "aleşi". Dacă cei enumeraţi pe finalul articolului, Teofil Stanciu, Dionis Bodiu, Marius Corduneanu, Alin Cristea,  ca fiind cei mai buni blogări, se simt frustraţi de scrisul meu, atunci, îmi pare rău, dar nu am de gând să concurez cu nimeni. Eu îmi respect cititorii, nu fac din scrisul meu doar pentru o mai mare audienţă, prilej de bârfe şi scandal virtual. Nu-mi stă în caracter să jicnesc pe nimeni, aleg să folosesc multă delicateţe în tot ce scriu. Am o brumă de har, direct de la Tatăl meu şi Lui îi mulţumesc şi pe această cale. Motivul principal al scrierilor mele este poezia, ca odă Creatorului şi Mântuitorului meu.
Nu am nimic de împărţit cu nimeni. Nu concurez cu nimeni. Nu am veleităţi de vedetă.

PS. Cer scuze site-ului New Creştin,  dar şi celorlalte siteuri, care din motiv că au preluat articolele mele , au reintrat sub tirul răutăţilor gratuite din România Evanghelică

elena marin alexe

N-aş vrea

N-aş vrea să mă surprindă noaptea
pe uliţe necunoscute
când dacă bat din poartă-n poartă
nu-i nimeni care să m-asculte

N-aş vrea să-mi plâng nefericirea
sub raza lunii care-i oarbă
aş rătăci pe drumuri negre
şi-aş pierde încă-un ban din salbă

N-aş vrea să mă opresc la uşa
celor ce nu cunosc suspinul
mai bine-ngenunchez în taină
şi stau de vorbă cu Divinul

Ce bine, Doamne

Ce bine, Doamne , că mă ştii
de când eram numai un plod,
ce bine că m-ai ridicat
când rătăceam căzută-n glod.

Ce bine, Doamne, că-mi cunoşti

Gândul şi fapta-n amănunt,
c-ades mă ierţi, când mai greşesc
şi pot s-o iau de la-nceput

.

Ce bine, Doamne, că mi-ai dat
puterea de-a ierta mereu,
să nu apună soarele
peste mânia ce-o port eu.

Ce bine Doamne, că mă vezi
şi totuşi nu mă-nvinuieşti,
pentru-că Dragostea e scrisă
în tainele dumnezeieşti.

Ce bine, Doamne- mi spun mereu,
că pot să m-oglindesc în Tine,
să iert pe alţii nu mi-e greu,
căci şi Tu m-ai iertat pe mine.

Ce bine Doamne că mi-ai pus
pe buze o cântare nouă
mi-ai dat iubire, mi-ai dat har,
Te regăsesc în astea două.

Ce bine, Doamne, o, ce bine!
că Te-am ales când m-a durut
şi-am înţeles dragostea mare
din clipa când Te-am cunoscut.

Viaţa mea

Îmi este viaţa o călătorie
a sufletului
printre meandrele ei nevăzute
mă stoarce de puteri uneori
sau mă aruncă în mijlocul talazurilor
Inima se îndoieşte
şi umbrele îmi aţin calea
perfide şi periculoase
Când simt iminenta lor prezenţă
mă înfior de teamă
dar văd mâna Ta Doamne
perforând negura
şi o pace fără cusur coboară spre mine
redându-mi libertatea de a alege
între bine şi rău
Prefer să aleg binele
să urc pe scara ce duce acasă
Acolo sufletul se învăluie
ca într-o maramă catifelată mângâietoare
Într-o clipă toate temerile fug
cascada de lumini mă împresoară
şi înţeleg de ce
Pe domeniul Tău divin domneşte Lumina
iar temerile nu-şi mai găsesc niciun colţişor de odihnă...

elena marin alexe

Nostalgie

Se tânguie vântul prin ramuri de tei
Ai vrea s-aduni vara, în brațe s-o iei,
S-o legi cu frânghii, de inima-ți rece
Dar tristă privești, vezi timpul cum trece.

Răsar fire albe la tâmple mereu,
Te strigă pe nume, ades, Dumnezeu,
De teamă oglinda încerci s-o dosești
Să nu te-nfiori, când în ea te privești.

Dar timpul nu stă niciodată în loc,
Nu poți să-l păstrezi, să-l ții strâns, nu-i breloc,
El curge,se cerne-n clepsidră mereu
De nimeni oprit, numai de Dumnezeu.

elena marin alexe

O lacrimă fugară

O lacrimă fugară din colţ de ochi mi-ai şters,
Ţi-am mulţumit în taină, când lângă mine-ai mers.
În faţa mea, cărare cu jertfă ai făcut  
Şi-am înţeles, îndată, că-i bine să Te-ascult.

Prin bucurii, suspine, alăturea mi-ai fost,
M-ai luat de mâna dreaptă şi mi-ai făcut un rost,
În faţă orizontul mi l-ai desfăşurat,
M-ai scris în cartea vieţii, sunt fiică de-mpărat.

Tu luminezi în juru-mi, când urc trepte de cer,
Ţi-aud glasul oriunde, pe ape, în eter,
Chiar iarba îmi vorbeşte şi munţii cei stâncoşi
Şi florile, izvorul şi arborii umbroşi.

Mi-ai presărat în cale potecile de vis,
Pe palmele-Ţi străpunse numele meu stă scris.
Trimiţi ploaia, să cearnă cu picuri străvezii,
Mă odihneşti, cu pace, în nopţile târzii.

Adeseori mă mângâi, poverile-mi ridici,
Te procupi de mine cât mai rămân aici,
Pe răni îmi torni balsam, pe buze o cântare,
Cu dragoste m-alini, când inima mă doare.

Şi gândurile rele din inimă mi-alungi,
Durerea când mă arde, Tu focul ei îl stingi,
Când Te privesc în faţă, mă luminez, Isus
Şi văd bine, cărarea, ce mă va duce sus.

Chiar de s-aude zarvă sau luptă-n jurul meu,
Nu am habar de frică, iubesc pe Dumnezeu!
Mă plec în rugăciune şi glasul mi-l ridic,
Tu doar priveşti spre mine şi nu mă tem nici pic.

De sunt împovărată, cu griji, cu supărări,
Răsari ca şi un soare, Lumină albă-n zări,
În suflet bucuria îmi torni şi-i cer senin,
Cu trup şi suflet Doamne, îndată mă închin.

O, câte lacrimi oare din ochii mei ai şters,
De când pe calea vieţii alăturea am mers?
Buchet de mulţumire am să-ţi aduc mereu,
Eşti viaţa mea, Isuse, Eşti Dumnezeul meu!

elena marin alexe

Moment de Aprilie

Cu flori de cireş alb pe umeri,
Îmi iese primăvara-n cale
Prin susur blând plânge izvorul,
De se-nfioară -ntreaga vale.

Las gândul să zburde în voie,
Abia de păşesc pe cărare,
Mă simt alintată de triluri,
În inimă port sărbătoare

.

În juru-mi miresmele fine,
Mă-ncântă, mi-alină tristeţea,
Viaţa-i frumoasă, femeie,
Nu sta şi pândi bătrâneţea.

N-ai fire cărunte în plete,
Sunt flori de cireş alb, căzute,
Ridică-ţi privirea spre ceruri,
Nu ţine nori negri pe frunte.

Când vântul îţi bate în cale,
Iar tihna se-ascunde sub pleoape,
Înalţă un gând, ca o rugă,
Şi cheamă tot cerul aproape...

elena marin alexe

Rugă

Dezleagă-mi Doamne buzele
gata să te laude
adună-mi gândurile răvăşite
clăteşte-mi lumina ochiului interior
despovărează-mi umărul
spală-mi picioarele obosite de drum lung
trezeşte-mi inima adormită
unge-mi cu tină ochii
mă poartă în LUMINĂ

Du-mă la cruce
eliberează-mi braţele de poveri omeneşti
nu plec până nu-mi vei ciopli uscăturile
şi-mi vei altoi viţa Doamne
strigă-mă pe nume ca atunci
când eram prăbuşită în praful drumului
căci în fiecare dimineaţă
te simt alături de mine
şi totuşi mi-e tare dor de vocea Ta

Ascultă-mă cu inima
atunci când ruga mi-e şoaptă
şterge-mi lacrima însoreşte-mă
din ochii Tăi curge balsamul
şi la glasul Tău dispar himerele
Tu eşti primăvara veşnică
sub dragostea Ta înfloreşte bucuria
uite floarea sufletului meu
pecetluieşte încă o zi de har

elena marin alexe

Focul este efemer...

în memoriam C.H. 1 Martie

 

Te-am vâzut depărtându-te de lumină
şi m-au înecat lacrimile
Am răscolit jăratecul
până am ţipat de durere
şi ochii mi-au căutat răsăritul din zori
Acolo mi-am sprijinit fruntea
obosită de iureşul vieţii
Degetele mă dureau groaznic
când s-au cufundat în fântâna lacrimilor
O sete nepotolită de ani mă ardea cumplit
dar mi-am amintit o zi când s-a despicat stânca
apa cristalină mi-a fost balsam
trandafirul alb nu s-a mai vestejit
şi cu ochii deschişi spre zări
şoptind adio etern
am închis cartea cu zile şi nopţi
retrăite aievea cândva
pe sub genele timpului

Focul este efemer
Doar apa are pecetea veşniciei

elena marin alexe-martie 2015

Străjerii

( În memoriam, Adrian Păunescu )

Stă frunza gata de plecare
Pe ramul trist, bătut de vânt,
În straiul ei, dulcele galben,
E răstignit pân' la pământ.

E-aproape timpul, toamna plânge
Cu lacrimi de gutuie coaptă,
Pe-ntinse dealuri, via strânge
În braţe veştede, o şoaptă.

Nu mai e timp pentru regrete,
Când iarna vieţii bate-n poartă,
Tu ţi-ai sorbit anii cu sete,
Crezându-te stăpân pe soartă.

Acum, cu crengile uscate,
Ca un copac golit de frunze,
Te înfiori, te temi de moarte,
Sub adierile ursuze.

Suspini, mai des ca niciodată,
Şi parcă n-ai nimic a spune,
Mintea şi mâna ţi-e înceată,
Dar tot mai speri într-o minune.

Strajerii vin şi-ti aduc veste,
Tu îi ignori, iarna-i departe...
Viaţa veşnică-i poveste,
Nu crezi deloc ce scrie-n Carte.

De vrei s-accepţi că veşnicia
E pregătită pentru tine,
Ai s-o petreci acolo, unde
Te-ai pregătit să-ţi fie bine.

POEM

(celor dragi)

Între cer şi pământ, cred că nu vă miraţi,
Mă încumet să cânt printre nori minunaţi.

Mă trezesc dimineţi, iarba-i udă de-argint,
Eu culeg frumuseţi, caut rime de-alint.

Spre apus port în gând amintiri care ard,
Şi mai scriu câte-un rând sub al soarelui fard.

Trece timpul zglobiu, azi mă bucur că sunt
Şi când n-am să mai fiu doar un biet amănunt,

Veţi citi tot ce-am scris, într-o viaţă de om
Ce-a trecut prin abis renăscând ca un pom...

De pe trepte de cer ochii mei vor zâmbi,
Aripi albe şi moi mă vor duce-n câmpii.

Printre gingaşe flori paşii mei vor călca
Şi-n miresmele lor fruntea mi-o voi culca.

Elena

        Aseară am ieşit la plimbare să iau o gură de aer proaspăt. Aproape că m-am pierdut prin iarba înaltă a gândurilor mele, când m-am întâlnit cu Elena.
      Aerul ei de voioşie m-a încântat, căci nu o mai văzusem de multă vreme veselă. După ce am schimbat câteva impresii, am plecat mai departe încântată de întâlnirea neaşteptată, dar la colţul sufletului am zărit-o iar pe Elena...Mii de scântei îi ţâşneau din ochii aprinşi, aşa că am fugit din calea ei şi mi-am imaginat cum fug oamenii din calea uraganului Katrina...
Cum alergam speriată, în timp ce mii de întrebări  cădeau asupra mea ca ploaia torenţială, am dat din nou nas în nas cu Elena. Cânta cu glas mângâietor...De pe buze îi picura miere şi cu mărinimie mi-a dat să gust...însă am refuzat-o politicos:
     -Mie nu-mi plac dulcegăriile dragă, i-am zis cu sinceritate şi m-am depărtat fără să-i dau posibilitate să-mi răspundă. Când am întors capul, cântecul ei amuţise şi brusc m-am rătăcit 
în  privirile ei fără capăt..După vreo alţi câtiva paşi m-am intersectat iarăşi cu Elena. 
Stătea dusă pe gânduri de parcă era străină locurilor...Ochii ei se agăţaseră de zarea
ce se întrezărea printre ramurile vişinului privind spre ceva văzut doar de ea.Nici nu m-a observat.
      Uimită, m-am îndepărtat şi dorind să scap mai repede, am luat la pas aleile parcului bătrân.
Dar ce credeţi că am zărit pe o bancă din apropiere?
    Pe Elena.
Cu faţa prinsă în palme se scutura în hohote de plâns. Durerea ei aproape m-a strivit.
Abia târându-mi paşii m-am apropiat s-o mângâi, dar cu un gest de neputinţă m-a refuzat.
Cu părere de rău am lăsat-o acolo şi tulburată am ieşit din parc. După primul colţ m-am rezemat de un gard suspinând...Liniştea dimprejur mi-a făcut bine pe moment.
Nu a durat mult. Deodată m-au trezit cascade spumoase de râs..Am privit spre curte şi ochii mi-au căpătat semnul mirării, căci Elena înconjurată de o ceată boemă dădea tonul la râs..
Şi ce râs molipsitor... Amuzată, am intrat în curte, dar, surpriză:
       Aici Elena stătea îngenunchiată, cu privirile plecate. De pe buze şoaptele se urneau cu greu, împleticindu-se în lacrimile grele.
Fără vreo vorbă am rămas lângă ea, ignorând timp şi spaţiu. Când m-am trezit, eram singură, obosită şi confuză

      Degeaba am încercat s-o regăsesc pe Elena, nu am mai reuşit. Dacă o întâlniţi, să-i spuneţi c-o mai aştept încă aici pe drumul vieţii colţ cu veşnicia, cât mai răsare soarele...
Am uitat s-o îmbrăţişez.

 

elena marin alexe