Îmi trec degetele amorţite
prin albeaţa zorilor,
mângâind suflul ascuns
al naturii îngenuncheate.
Când sărut frunza,
simt fiorul efemerului
străbătându-mi simţurile.
Nu-mi întreb sufletul de ce radiază durere,
ci mă cufund în intensitatea ei,
ca într-un psalm
care răscoleşte misterul timpului trecut.
Gândul mă poartă,
prin absolutul universului
regăsit în fiecare bătaie a inimii.
Mă doare timpul nemilos,
zilele ce se perindă tăcute,
sleite de puteri,
ca nişte păsări rănite de glonţ...
Mă adun cu greu
printre rânduri, dornică
să redau zilei stropul promis de bucurie.
Dar suspin şi scot în lumină
clipe răvăşite de tristeţe,
precum frunzele tăcute,
veştede şi sfarâmate de muşcăturile reci,
ale vântoaselor dezlănţuite
de toamna în agonie.
Ce mă doare mai mult
rana mea, sau plânsul naturii?
elena marin alexe





