Cel mai frumos dar

Frunzele copacilor îşi cântau ultima simfonie dăruindu-se obol  aleilor din parcul Cişmigiu. Din treacăt, Ioana le urmărea căderea lină dar inevitabilă şi sufletul ei vibra la tristeţea exodului toamnei.

Ziua ei de naştere se apropia cu paşi repezi. Ca în fiecare an, în preajma zilei acesteia se gândea la darurile pe care le va primi. Mereu primea ce îşi dorea . Devenise banal, oarecum. Din noianul de gânduri o scoase întrebarea firească a lui Petru, soţul ei:

   - Auzi, ce ţi-ai dori anul acesta de ziua ta?  Dă-mi măcar un indiciu....

Ioana îl privi lung şi îi spuse într-o doară că o să se gândească la acest aspect, dar  în sinea ei simţea că orice i s-ar dărui nu ar simţi ceva deosebit. Parcă nimic nu i-ar mai face plăcere.  Oricum ar fi primit ce îşi dorea, ca de fiecare dată. Aveau o situaţie materială bunicică şi îşi permiteau bucurii la care alţii nici nu visau măcar. Maşina opri brusc la  o trecere de pietoni şi privirile ei se aplecară asupra unei mogâldeţe de copil ce-şi făcea loc printre unii trecători mai grăbiţi. Era un ţânc de vreo şase ani, subţire îmbrăcat chiar pentru ziua asta mai blândă de noiembrie. Îi privi picioruşele goale ce se pierdeau în nişte ghete prea mai pentru el. Oftă adânc. Intră în biroul unde lucra şi ca să uite imaginea copilului, deschise leptopul şi se afundă în muncă.

Nici nu observă când se făcu ora de prânz. Se ridică într-un târziu şi coborâ să-şi cumpere ceva de la marchetul din apropiere. Era mulţumită că lucra în acelaşi birou cu soţul ei, aşa că prânzeu împreună. Coborâră din lift şi se îndreptară grăbiţi spre marchetul renumit  din apropierea firmei unde lucrau. Pe drum Petru o abordă iarăşi, întrebând-o dacă s-a gândit la ceva pentru darul ei, căci mai erau doar trei zile. Ioana  nu -i răspunse imediat. În faţa ei o fetiţă se zgribulea lângă intrarea în super marchet. Îi zâmbi copilului şi acesta  se apropie de ei şi o întrebă direct:

   - Puteţi să-mi cumpăraţi şi mie ceva de mâncare? Vă roooog...

   - Ce vrei să-ţi cumpăr? Hai spune-mi.

Fetiţa o privi şi lăsându-şi apoi capul în jos, murmură:

   - Puteţi să-mi cumpăraţi un pui?  Ca să ne facă mama ceva de mâncare că eu mai am fraţi şi nu prea avem ce mânca....

      Vorbele fetiţei, paloarea obrăjorilor scofâlciţi şi tremurul mânuţilor ei aproape o strivi pe Ioana. O lăsă perplexă. Auzi, un pui... Doamne, ce viaţă are această micuţă, dacă îţi doreşte  nu bani, ci un pui să-i facă mamă-sa de mâncare. Oare de câtă vreme nu mai mâncase o bucăţică de carne la prânz? În minte îi năvăliră imagini cu copii pe care îi vedea mai mereu în preajma parcărilor, cărora le dădu-se de multe ori câte un bănuţ. Niciodată însă nu-i fu mai clar ca acum, starea în care trăiau oamenii mai puţin norocoşi...Ce mizerii, ce frustrări macină zi de zi o lume care ei îi era total necunoscută.  Deodată i se făcu lumină asupra gândurilor care nu-i mai dădeau pace de câteva zile. Se hotărî pe loc. Luă fetiţa de mână şi-i spuse  scurt:

  - Vino cu mine în marchet. Dar un băieţel mai mic, care asistase la rugămintea fetiţei, stârmocindu-şi năsucul îndrăzni să o roage la rândul lui:

  - Tanti , te rog cumpără-mi şi mie un pui, căci şi eu am frăţiori şi nu avem ce mânca....

Ioana îi luă pe amândoi şi intră cu ei în super marchetul înţesat de oameni. Copiii nu intraseră niciodată acolo, se vedea clar după faptul că  priveau înmărmuriţi în toate părţile cu ochii căscaţi a mirare. Cu siguranţă nu mai văzuseră atât de multe bunătăţi la un loc...

  - Ce bine ar fi ...şi nişte ouă, nişte lapte... ăăă sau mai bine, niţică brânză s-o mâncăm cu mămăliguţă....

Ioana înţelese ce avea de făcut. Luă două coşuri şi începu să pună în ele: pui, lapte, ouă, brânză...Copii se bucurau şi luau eu din rafturi produsul întrebând:

  - Asta ce este, pot s-o iau?  Ioana încuviinţa, emoţionată de bucuria fără seamăn a celor doi micuţi. Cumpărătorii din preajmă îi priveau cu ochii holbaţi şi cu oarecare suspiciune. Atunci, la sfatul lui Petru, le spuse să meargă mai bine afară, s-o aştepte. Dar văzând că fetiţa nu ceruse nimic special îi spuse:

  - Dar pentru tine, nu vrei nimic? Ceva dulce, sau orice...

Răspunsul fetiţei o lăsă fără grai pe Ioana.

  - Ce să vreau...poate dacă puteţi... aş vrea un şampon , o pastă de dinţi... că jucăriile nu-mi ajută la nimic.

Astea nu sunt vorbe de copil de zece ani, gândi în sinea ei, Ioana şi se simţi copleşită de amărăciune. Când, sau ce determinară în sufletul fetiţei această maturitate timpurie, prea timpurie?  În ce joc al destinului s-a frânt floarea copilăriei acestui sufleţel?

Se reîntoarse în marchet şi Petru îi observă lacrimile care se strecurau la colţul ochiloe ei. Începu să pună în coşuri tot ce credea că este necasar unei familii. Deasupra de tot puse şi câte o cutie cu bomboane de ciocolată. Ajunsă la casă, privi spre intrare unde cei doi prichindei stăteau cu nasurile lipite de vitrină şi-i urmăreau curioşi mişcările.

Cu sacoşele încărcate ieşiră din marchet şi se apropiară de copii.

  - V-am luat şi alte lucruri, sper să vă fie de folos. Copiii priveau şi nu le venea a crede că sacoşele sunt ale lor. Le zâmbi cu căldură şi când fetiţa îi sări şi se agăţă de gâtul ei îmbrăţişând-o Ioana  aproape nu mai putea să respire de fericire. Nimic nu se putea compara cu bucuria pe care inima ei aproape n-o mai putea controla, de emoţie. Îşi luă rămas bun de de micuţi, nu înainte de a le promite că se vor mai întâlni. Urcară în maşină precipitaţi, striviţi de bucurie, o bucurie ce nu o mai gustaseră niciodată.  Nici Petru nu o mai întrebă nimic.

Era fericită. Înţelese că  a primit cel mai frumos dar de ziua ei.

Atenţie la Biblie părinţi!

Mă doare fizic toată drama acestei familii greu încercate. Sunt mamă a trei copii şi acum sunt şi bunică. Am fost şi eu copil la părinţii mei şi da, nu sunt de acord cu pedepsele fizice, Dar îmi amintesc ce fel de copil răzvrătit eram de pe la cinci, opt ani şi după chiar. Vorbele tatălui meu îmi treceau pe lângă ureche, de cele mai multe ori. Nu consider că o admonestare verbală, ori o palmă la fund este pedeapsă, în urma căreia copilul să poată fi luat din sânul familiei şi dat unor străini? Copiii mei nu au fost bătuţi, poate accidental o palmă, după care plângeam tot eu, dacă asta vreţi să ştiţi, însă nu toţi copiii ascultă doar de cuvânt, căci dacă ar fi aşa, Doamne, ce uşor s-ar mai creşte copilul...Vă dau un mic exemplu: - Copilul de 5 ani stă la masă şi mama răstoarnă mămăliga în farfurie.Copilul vrea cu tot dinadinsul să bage degeţelul în mămăliga fierbinte, mama cu vorbe dulci îl imploră să nu o facă, tatăl alintându-i creştetul îl roagă şi el, dar micuţul dând din mâini şi vociferând: nu vreau, lasă-mă în pace... o ţine pe a lui...Îl lăsaţi să se opărească, ori îi daţi peste mânuţă? Ori dacă micuţul insistă să introducă cuiul în priză, îl mângâiaţi? Sau dacă din prea mult răsfăţ copilul îţi dă palme peste ochi, te trage de păr şi vorbele tale nu-l pot opri, ce faci? Fiţi sinceri cu dv. Nu-l admonestaţi cu o mustrare de vorbe şi o urecheală?
Nu consider că pentru o palmă  dată poate sub o influenţă nervoasă, în urma unor atitudini obraznice, ori în urma neascultării copilului şi spre binele lui...cineva are dreptul să confişte copiii cuiva. Cum poate iubi altineva copilul meu mai mult decât mine? Eu după ce primeam urecheala, meritată, primeam cu dragoste şi mângâierile şi toată afectiunea părinţilor mei şi înţelegeam că mustrarea primită era o lecţie că aşa nu trebuie să mai fac. Dacă cineva m-ar fi despărţit de ei, cred că mi-aş fi dorit să mor mai bine. Ce, crede cineva că într-o relaţie, de orice tip este numai miere? Imposibil. Mersul vremurilor mi-a arătat că tot ce au construit părinţii mei în mine a fost benefic şi datorită lor, educaţiei primite, sunt azi o femeie împlinită şi o fiică de Dumnezeu binecuvântată. Educaţia, perceptele biblice primite, le-am dat mai departe copiilor mei. Sunt mândră de ei, de toţi trei. Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru părinţii mei, îi pomenesc adesea.
Dacă acum legea permite copiilor să-şi pârască părinţii pentru orice, dacă sunteţi de acord cu asta, atunci vă rog să şi urmăriţi parcursul acestor copii de-a lungul anilor. Ei devin sigur, mincinoşi, hoţi, violatori, adulterini, sau mai pe scurt- scursura unei societăţi bolnave, decadente, căci ce societate poate fi sănătoasă fără Dumnezeu?
Pentru a nu fi înţeleasă prost, declar că detest părinţii care îşi bat copii cu cureaua, cu palmele peste tot pe unde apucă, unii chiar cu pumnii, cu diverse obiecte. Aceştia nu merită numele de părinţi. Dar detest şi părinţii care ignoră total educaţia copiilor spre distrugerea acestora din urmă.

Atenţie la Biblie părinţi!

elena marin alexe- ian.2016