Mazăre, Panarama...de la malul mării

Aşa arată omul tuturor posibilităţilor, Radu Mazăre. El, Mazăre, se crede este punctul pe i, este totul în judeţ, el face şi desface, el incită şi irită sau ignoră ziariştii, dând răspunsuri în zeflemea tuturor. Deghizările lui de prost gust arată ce ar vrea să fie, când de fapt nu este nimic.

El se pretinde a fi un Che Guevara, autohton, un luptător ...fără ideal, sau poate că are totuşi un ideal ...acela de a manipula un judeţ întreg spre beneficiul personal.

 

Eu am o nedumerire pe care o adresez constănţenilor:
Oameni buni, dacă totuşi nu vă pasă că ăsta îşi bate joc de voi, totuşi - nu vă jenaţi cu asemenea primar, cu clovnul Mazăre?

Elena Marin Alexe - Pamflet de moment

Resemnare...

Ai apărut în tăcere
cu paşi abia şoptiţi
dar fermi
fără să-ţi pese
de indiferenţa mea
Am văzut cum s-au deschis
uşile în grabă
iar ferestrele şi-au lepădat
pline de curiozitate
storurile cernite de vreme.
Cu ultimile puteri
am încercat să te alung
dincolo de veşnicie
dar ţi-ai abandonat privirea
în ochii mei
m-ai mângâiat pe frunte
pânâ mi-au albit tâmplele...
Am simţit lacrimile inimii
refugiate sub pleoapele ofilite
Resemnată prematur
te-am invitat în inimă
tristeţe

Elena M . Alexe

Moroşanu'

foto-Simona Oneţ

Căldura de afară aproape estompa aroma teiului înflorit, dominator şi prietenos, de la intrarea din parcul Sfatului. Se opri brusc şi-l privi pe omul din faţa ei cu stupoare. Imposibil..şopti printre dinţi, nu , nu poate fi el, Morosanu'...

     Aşa-i ziceam şi noi copiii, căci cum altcumva îi puteam zice? Umbla mai tot timpul beat, mătăhăind aproape şi lasa în urma lui un miros greu de definit, ceva între oţet şi fiere, scorţisoară, gunoi de grajd, busuioc şi câmp ud. Tot timpul era vesel, îi plăcea să stea la palavre cu toţi  copiii de pe stradă.
    Când deschidea portiţa, acasă la noi, striga:
       -O vinit Moroşanu Gheorgheeeee! Hai afarâ lumi bunâ!
    De sub pletele lungi negre, lucioase, şi mustaţa asemenea, te întâmpinau doi ochi cu o căutatură veselă, vicleană, sfredelitoare, de care scăpai cu greu.
Arăta ca un haiduc, deşi era trecut de 60 de ani. Cămaşa albă strălucea şi te surprindeau plăcut motivele naţionale de la gât, cusute cu moulinea de culoare neagră. Mijlocul îi era încins într-un chimir lat, din piele neagră, cam vechi, dar cu personalitate neştearsă de timp. Iţarii aveau o culoare incertă, ceva între alb şi gri oarecum, se observa că nu fuseseră spălaţi de ceva timp. Mai rar purta pantaloni, căci iţarii spunea el, fac parte din fiinţa lui. Dar dacă priveai la el te acaparau cizmele  din piele neagră, a căror talpă devenise de ani buni tot mai groasă din pricina tălpuirilor. Chiar vara oricât ar fi fost de cald, omul nu se despărţea de cizmele lui Bilgher...(sic).  În cămaşă cu cravată la gât rar îl vedeai, foarte rar...şi părea alt om.
    Venea la noi cam de două ori pe lună, întotdeauna băut, sau cu o sticlă de vin în mână. Nu bea niciodată altceva decât vin.
        -Eii, cel mai bun îi sângili domnului - spunea în gura mare, răspunzând parcă unei întrebări auzite doar de el.
      -Moroşanuu plăteşti, Moroşanu be! Ci nu vă convini? Staţ' şâ vă holbaţ' la mini cu ochii cât roata carului...Sâ vă dau mai ghini di-o pungâ di mentosani, ne apostrofa pe noi copiii.
    Se scociora prin cele două rânduri de buzunare şi scotea doi lei de hârtie pe care îi îndesa în mâna fratelui meu care era mai mic şi pe care îl adora, apoi cu faţa radiind de bucurie, ne surâdea pe sub mustăţi şi ne îndemna: Hai fugiţ' cî sî terminî bomboanili la băcănia ovreilor, la "Lilici". Noi îi zâmbeam mulţumindu-i cu un săru' mâna şi ne depărtam repejor spre magazinul celor două surori, dintre care cea mai tânără se numea Lilica şi care ne era tare dragă, nouă, copiilor.       Întotdeauna când ne cântărea bomboanele mai adăuga una două şi ne făcea complice cu ochiul. Aici găseam cele mai gustoase eugenii şi covrigi cu mac.

    Îl privea cu ochii mari deschişi, pe omul care se aşezase pe banca din faţa ei..şi nu pricepea asemănarea acestuia cu Moroşanu.Îşi şoptea în gând - nu , nu se poate , cum să fie el? Moroşanu e mort de mult ...dar cine este cel din faţa mea? Privirile nu voiau s-o asculte , ci rebele, se plimbau nestingherite pe chipul omului şi se împiedicau din cind în când, de cravata ce atârna strâmb la gâtul acestuia. Indiferent la tot ce era în jurul său , acesta morfolea o bucată de pâine pe care o ţinea pe un ziar, lângă el.

       -Tăticule...o vinit Moroşanu!
   Uşa se deschidea şi noi izbucneam în hohote de râs, când vedeam fruntea încreţită, înnourată a tatălui nostru, care neavând altă alegere ne poruncea să-i aducem un scaun musafirului...Nu-i plăceau vizitele acestuia, dar nu se putea împotrivi.Se cunoşteau de prea multă vreme, din armată...erau de acelaşi leat. La început cu oarecare sfială îi spusese să nu mai vină beat pe la noi, căci la noi nu se bea alcool şi că este mare păcat să-şi întineze trupul, să-şi distrugă sănătatea. Dar omul nici nu-l băgase în seamă ci venea când avea drum la fiul lui, care statea pe aceeaşi stradă cu noi. Cum noră -sa îl dădea afară pe poartă, se refugia în curtea noastră. Stia că nu va fi dat afară. Odată chiar îi strigase tatălui nostru:
     -Eşti pocăit şâ nu poţ' sâ-mi faci rău. Trebu' sâ fii bun cu mini şî milos, cum o fost Domnu Isus. Dacâ îţ mai greşăsc...mâi ierta, câ gura me îi cu pacati, da n-am sufletu' rău! Mai beu şâ eu....da nu fac rău la niminia.
    Cuvintele lui i-au făcut cale liberă în casa noastră. De multe ori când ploua afară, era primit în cămăruţa din curte, unde se adăpostea o zi, două, că nu voia să stea  mai mult. Tare îi plăcea mămăliga cu brânză dulce, dar şi borşul de fasole cu mult leuştean verde, presărat pe deasupra. Stătea extaziat în faţa mesei pe care trona roata galbenă, care îl fascina. Mânca fără să scoată un cuvânt, fără să privească la cineva, afară de farfuria din faţa sa. Când termina spunea Tatăl nostru şi îşi făcea trei cruci, apoi se ridica şi punea mâna pe sticla cu vin. Uneori treceau şi trei săptămâni fără să ne viziteze şi parcă ne lipsea ceva, ori ne îngrijoram pentru viaţa lui. Dar sosea pe neaşteptate, indiferent de oră.
    Când îl vedeau pe stradă, copiii strigau după el:
       - Moroşanuuuu, ti duci la nea Costică? Sâ ştii câ nu-i acasâ, dicât tanti Ileana cari li spală ţoalili...acu câ ţ-am zâs, ni dai doi lei sâ luăm nişti bomboani, da şâ nişti  covrigi...hai ni daiiii? Era adevărată sărbătoare când venea Moroşanu pe strada noastră căci toţi copiii jubilau, ba se mai şi certau, care să stea lângă el. Ştiau că nu vor pleca cu mâna goală şi oricum le erau pe plac snoavele pe care acesta le încropea spre amuzamentul lor. Se ţineau ca scaiul de el şi nu-l lăsau până nu băga mâna-n buzunare şi le dădea ceva. Abia când ajungea la poarta noastră îl lăsau în pace. Dar ştiam că şi lui îi plăcea să fie în compania lor, căci îi înveseleau ziua. De multe ori se aşeza pe iarba bogată la marginea şanţului şi toată liota de copii se aduna în jurul lui, rugându-l:
        -Hai, ni mai spui o povesti..câ ştii atâtea..hai ti rugăm, hai nu fi rău, se smiorcăiau pe lângă el.
    Avea mereu câte o snoavă şi când povestea, ochii i se luminau ciudat, de parcă basmul izvora din adâncimea lor, iar pe chip i se citea bunătatea sufletului, dar şi o umbră de tristeţe fără leac.
Când termina poveştile intra în curte şi se aşeza pe un scaun, cu sticla strânsă între picioare.Vinul negru se asorta cu cizmele lui, de care era tare mândru. Când ajungea la jumătatea sticlei începea să cânte, pocnind din degete:
        -căsuţa noastră cuibuşor di nebunii, ti aşteaptă ca sâ vii...căsuţa noastră...
       Era cântecul lui preferat. Aflasem şi de ce iubea acest cântec. De vreo 15 ani, nevastă-sa plecase cu altul şi divorţase de el. Copiii erau de partea ei, iar el a fost izgonit pe drumuri. De atunci vinul i-a devenit casă şi masă. Altceva nu-l interesa. Fusese cadru militar şi avea o pensie frumoasă.Se aciuiase pe un teren pe lângă Dumbrava Minunată, unde îşi făcuse o colibă din crengi şi paie, acoperită cu ţoale vechi şi bucăţi de plastic. Acolo îşi ducea zilele. Dar îi plăcea acest trai. Era pe sufletul lui. Acum singurătatea  i se potrivea ca o mănuşă, acestui om rebel care se autodenumea haiduc.
        Într-un an, în apropierea sărbătorilor de iarnă, fratele Orest Hapenciuc, pastorul bisericii noastre a invitat corul să meargă la colindă. Şi bucuroşi ne-am adunat : Anişoara Olaru, Maria şi Victor Croitoru, Gelu Poenaru, prietenele mele- Lidia, Otilia, dar şi copii - Dinu, Otniel  şi alţii, iar alăturea de ei eu şi tatăl meu, care avea o voce de tenor, care ne acoperea aproape pe toţi. Mergeam în special la oamenii mai bătrâni şi neajutoraţi. Pe lângă colind, duceam cu noi şi câteva pungi cu dulciuri: cozonac, prăjiturele de casă, mere, nuci, cu care le mai bucuram celor necăjiţi sărbătoarea Naşterii Domnului. Era o iarnă bogată în zăpadă şi nu era aşa geroasă, ca alte ierni, de prin nordul Moldovei.
    A fost adevărată aventură, pentru noi cei mai tineri. La un moment dat, am ajuns şi în preajma locului unde se afla vestita colibă a lui Moroşanu şi fr. Orest a propus să-l colindăm şi pe el. Ne-am apropiat tiptil de colibă şi am văzut că pe lângă cârpa de la intrare, ieşeau aburi...Afară era cam frig. Colindul nostru a început timid, apoi vocile ni s-au împletit ca o cunună a bucuriei şi aproape că am uitat unde ne aflam...
        Vrut-a Domnul să se nască
        În coliba păstorească
        Fiul Lui cel sfânt venit pe pământ
        Să ne mântuiască...
     Cănd ultimile acorduri s-au stins, cârpa de la intrarea colibei s-a dat la deoparte şi l-am văzut.
Plângea cuprins de deznădejde. Ne privea de parcă îi făcuserăm un palat, aşa era de fericit. Printre şuviţele de păr negru, ca o claie, neîngrijită, ochii lui surâdeau sub ploaia lacrimilor mari, grele, cât bobul de mazăre aproape. A fost prima oară când îl vedem plângând.
     A fost şi ultima oară când l-am mai văzut.
    
   Cufundată în amintiri nici nu observă că omul de pe banca din faţa ei, plecase între timp.  Începu să se întrebe dacă chiar stătuse cineva acolo...Să fi fost doar aripa amintirilor...?
Se ridică agale, afundându-se pe alea umbroasă. Dar ochii negri sfredelitori, încă o urmăreau numărându-i paşii.

proza -Elena M . Alexe

Mângâiere...

Alinare...

Nu-ţi trâmbiţa fericirea

Spre cel ce-l căzut la pământ,

Crede, alungă-i mâhnirea,

Cu milă si miere-n cuvânt.

Alungă impulsul de ceartă

Cu gândul să îl mai loveşti,

Alină, crede şi iartă,

Ai grija la tot ce vorbeşti.

Mai bine te-apleacă spre el

Şi-i curăţă rana de spini,

Ridică-l din valul mişel

Alege cu el să te-nchini.

Spune-i că Isus iubeşte,

Că mâinile Lui l-au creat,

Sângele-I sfânt mai albeşte,

mai spală de orice păcat.

Apoi dacă vrei să-l ajuti

Arată-i şi calea spre rai,

Speranţa ce-adună pe mulţi,

Puterea în suflet să-i dai.

Ai grijă să nu-l mai răneşti

Cu fapte sau vorbe ce dor,

Pe-aproapele tău de-l iubeşti

Şi drumu-ţi va fi mai uşor.

Elena M . Alexe
 

Primii paşi spre depresie

 Instabilitatea, este cuvântul de ordine care marchează acest început de secol în toată lumea.

Instabilitate financiară a băncilor...
Instabilitatea teritorială...
Instabilitatea climaterică...
Instabilitatea promisiunilor...
Instabilitatea politică...
Instabilitatea stării materiale...
Instabilitatea familiei...
Instabilitatea afacerilor...
Instabilitatea pacii...
Instabilitatea prieteniilor...
Instabilitatea locurilor de muncă...
Instabilitatea emoţională, sentimentală...
Instabilitatea la propriu a Terei...

Lista poate continua, dar aş vrea să ating un semnal de alarmă, asupra faptului că această instabilitate NE POATE AFECTA VIAŢA, poate duce la îngrijorare şi depresie, dacă nu am înţeles că totul pe lumea asta este schimbător. Până şi pământul a început să alunece...doar Dumnezeu în dragostea Sa rămâne stabil şi toate promisiunile Sale nu se vor schimba niciodată. El este de neclintit, Dragostea Sa pentru noi, oamenii nu se va sfârşi, El este stânca veacurilor şi cine se va încrede în El nu se va clătina niciodată. Să fim precum copilaşii care îşi pun toată încrederea în părinţii lor.
Vă doresc, o duminică plină de credinţă în puterea lui Dumnezeu, care dincolo de apartenenţa noastră religioasă, rămâne ACELAŞI.


Elena M. Alexe
                                                                                                                                     


   

Coşuleţul cu mere de aur...

21. Iata ce mai gandesc in inima mea si iata ce ma face sa mai trag nadejde: 
22. bunatatile Domnului nu s-au sfarsit, indurarile Lui nu sunt la capat,
23. ci se innoiesc in fiecare dimineata. Si credinciosia Ta este atat de mare! -
24. "Domnul este partea mea de mostenire", zice sufletul meu; de aceea nadajduiesc in El.
25. Domnul este bun cu cine nadajduieste in El, cu sufletul care-L cauta.
26. Bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului.
27. Este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea lui.
28. Sa stea singur si sa taca, pentru ca Domnul i l-a pus pe grumaz;
29. sa-si umple gura cu tarana si sa nu-si piarda nadejdea;
30. sa dea obrazul celui ce-l loveste si sa se sature de ocari.
31. Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna.
32. Ci, cand mahneste pe cineva, Se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare:
33. caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor.
34. Cand se calca in picioare toti prinsii de razboi ai unei tari,
35. cand se calca dreptatea omeneasca in fata Celui Preainalt,
36. cand este nedreptatit un om in pricina lui, nu vede Domnul?
37. Cine a spus, si s-a intamplat ceva fara porunca Domnului?
38. Nu iese din gura Celui Preainalt raul si binele?
39. De ce sa se planga omul cat traieste? Fiecare sa se planga mai bine de pacatele lui!
40. Sa luam seama la umbletele noastre, sa le cercetam si sa ne intoarcem la Domnul. 

Pl.Ieremia 3

Martie

Doresc, tuturor celor care vor păşi aici, o primăvară frumoasă la propriu, dar şi cu reflexe pe suflet!

Dumnezeu să vă binecuvânteze, cu bucurii dragii mei prieteni!