Visul sufletului

E ploaia ursuză de-mi plânge privirea,
pe filele vechi surâde iubirea,
am crucea în mine, mă doare apusul,
citesc printre rânduri să aflu răspunsul.

Tristeţea-i la uşă, încearcă să bată,
pe haina cea albă hlizeşte o pată,
n-am apă destulă, dar plouă afară
şi uşa-i deschisă, o spăl până-n seară.

Cu palmele ude, murate de ploaie,
mă-ntorc amorţită la mine-n odaie,
tăcerea-i stăpână, doar cartea vorbeşte,
Ei, hai, - Nu te teme, Isus te iubeşte!

- Priveşte spre ceruri, căci norul dispare,
azi plouă în suflet, iar mâine e soare,
ţi-s braţele slabe şi inima frântă,
dar sufletu-n taină se roagă şi cântă.

Mai dau înc-o filă din cartea străveche
şi-un murmur de slavă, suav, nepereche,
mă-nvăluie-n noapte, din somn mă trezeşte,
şoptesc printre lacrimi: Ce mult mă iubeşte!

Moroşanu'

foto-Simona Oneţ

Căldura de afară aproape estompa aroma teiului înflorit, dominator şi prietenos, de la intrarea din parcul Sfatului. Se opri brusc şi-l privi pe omul din faţa ei cu stupoare. Imposibil..şopti printre dinţi, nu , nu poate fi el, Morosanu'...

     Aşa-i ziceam şi noi copiii, căci cum altcumva îi puteam zice? Umbla mai tot timpul beat, mătăhăind aproape şi lasa în urma lui un miros greu de definit, ceva între oţet şi fiere, scorţisoară, gunoi de grajd, busuioc şi câmp ud. Tot timpul era vesel, îi plăcea să stea la palavre cu toţi  copiii de pe stradă.
    Când deschidea portiţa, acasă la noi, striga:
       -O vinit Moroşanu Gheorgheeeee! Hai afarâ lumi bunâ!
    De sub pletele lungi negre, lucioase, şi mustaţa asemenea, te întâmpinau doi ochi cu o căutatură veselă, vicleană, sfredelitoare, de care scăpai cu greu.
Arăta ca un haiduc, deşi era trecut de 60 de ani. Cămaşa albă strălucea şi te surprindeau plăcut motivele naţionale de la gât, cusute cu moulinea de culoare neagră. Mijlocul îi era încins într-un chimir lat, din piele neagră, cam vechi, dar cu personalitate neştearsă de timp. Iţarii aveau o culoare incertă, ceva între alb şi gri oarecum, se observa că nu fuseseră spălaţi de ceva timp. Mai rar purta pantaloni, căci iţarii spunea el, fac parte din fiinţa lui. Dar dacă priveai la el te acaparau cizmele  din piele neagră, a căror talpă devenise de ani buni tot mai groasă din pricina tălpuirilor. Chiar vara oricât ar fi fost de cald, omul nu se despărţea de cizmele lui Bilgher...(sic).  În cămaşă cu cravată la gât rar îl vedeai, foarte rar...şi părea alt om.
    Venea la noi cam de două ori pe lună, întotdeauna băut, sau cu o sticlă de vin în mână. Nu bea niciodată altceva decât vin.
        -Eii, cel mai bun îi sângili domnului - spunea în gura mare, răspunzând parcă unei întrebări auzite doar de el.
      -Moroşanuu plăteşti, Moroşanu be! Ci nu vă convini? Staţ' şâ vă holbaţ' la mini cu ochii cât roata carului...Sâ vă dau mai ghini di-o pungâ di mentosani, ne apostrofa pe noi copiii.
    Se scociora prin cele două rânduri de buzunare şi scotea doi lei de hârtie pe care îi îndesa în mâna fratelui meu care era mai mic şi pe care îl adora, apoi cu faţa radiind de bucurie, ne surâdea pe sub mustăţi şi ne îndemna: Hai fugiţ' cî sî terminî bomboanili la băcănia ovreilor, la "Lilici". Noi îi zâmbeam mulţumindu-i cu un săru' mâna şi ne depărtam repejor spre magazinul celor două surori, dintre care cea mai tânără se numea Lilica şi care ne era tare dragă, nouă, copiilor.       Întotdeauna când ne cântărea bomboanele mai adăuga una două şi ne făcea complice cu ochiul. Aici găseam cele mai gustoase eugenii şi covrigi cu mac.

    Îl privea cu ochii mari deschişi, pe omul care se aşezase pe banca din faţa ei..şi nu pricepea asemănarea acestuia cu Moroşanu.Îşi şoptea în gând - nu , nu se poate , cum să fie el? Moroşanu e mort de mult ...dar cine este cel din faţa mea? Privirile nu voiau s-o asculte , ci rebele, se plimbau nestingherite pe chipul omului şi se împiedicau din cind în când, de cravata ce atârna strâmb la gâtul acestuia. Indiferent la tot ce era în jurul său , acesta morfolea o bucată de pâine pe care o ţinea pe un ziar, lângă el.

       -Tăticule...o vinit Moroşanu!
   Uşa se deschidea şi noi izbucneam în hohote de râs, când vedeam fruntea încreţită, înnourată a tatălui nostru, care neavând altă alegere ne poruncea să-i aducem un scaun musafirului...Nu-i plăceau vizitele acestuia, dar nu se putea împotrivi.Se cunoşteau de prea multă vreme, din armată...erau de acelaşi leat. La început cu oarecare sfială îi spusese să nu mai vină beat pe la noi, căci la noi nu se bea alcool şi că este mare păcat să-şi întineze trupul, să-şi distrugă sănătatea. Dar omul nici nu-l băgase în seamă ci venea când avea drum la fiul lui, care statea pe aceeaşi stradă cu noi. Cum noră -sa îl dădea afară pe poartă, se refugia în curtea noastră. Stia că nu va fi dat afară. Odată chiar îi strigase tatălui nostru:
     -Eşti pocăit şâ nu poţ' sâ-mi faci rău. Trebu' sâ fii bun cu mini şî milos, cum o fost Domnu Isus. Dacâ îţ mai greşăsc...mâi ierta, câ gura me îi cu pacati, da n-am sufletu' rău! Mai beu şâ eu....da nu fac rău la niminia.
    Cuvintele lui i-au făcut cale liberă în casa noastră. De multe ori când ploua afară, era primit în cămăruţa din curte, unde se adăpostea o zi, două, că nu voia să stea  mai mult. Tare îi plăcea mămăliga cu brânză dulce, dar şi borşul de fasole cu mult leuştean verde, presărat pe deasupra. Stătea extaziat în faţa mesei pe care trona roata galbenă, care îl fascina. Mânca fără să scoată un cuvânt, fără să privească la cineva, afară de farfuria din faţa sa. Când termina spunea Tatăl nostru şi îşi făcea trei cruci, apoi se ridica şi punea mâna pe sticla cu vin. Uneori treceau şi trei săptămâni fără să ne viziteze şi parcă ne lipsea ceva, ori ne îngrijoram pentru viaţa lui. Dar sosea pe neaşteptate, indiferent de oră.
    Când îl vedeau pe stradă, copiii strigau după el:
       - Moroşanuuuu, ti duci la nea Costică? Sâ ştii câ nu-i acasâ, dicât tanti Ileana cari li spală ţoalili...acu câ ţ-am zâs, ni dai doi lei sâ luăm nişti bomboani, da şâ nişti  covrigi...hai ni daiiii? Era adevărată sărbătoare când venea Moroşanu pe strada noastră căci toţi copiii jubilau, ba se mai şi certau, care să stea lângă el. Ştiau că nu vor pleca cu mâna goală şi oricum le erau pe plac snoavele pe care acesta le încropea spre amuzamentul lor. Se ţineau ca scaiul de el şi nu-l lăsau până nu băga mâna-n buzunare şi le dădea ceva. Abia când ajungea la poarta noastră îl lăsau în pace. Dar ştiam că şi lui îi plăcea să fie în compania lor, căci îi înveseleau ziua. De multe ori se aşeza pe iarba bogată la marginea şanţului şi toată liota de copii se aduna în jurul lui, rugându-l:
        -Hai, ni mai spui o povesti..câ ştii atâtea..hai ti rugăm, hai nu fi rău, se smiorcăiau pe lângă el.
    Avea mereu câte o snoavă şi când povestea, ochii i se luminau ciudat, de parcă basmul izvora din adâncimea lor, iar pe chip i se citea bunătatea sufletului, dar şi o umbră de tristeţe fără leac.
Când termina poveştile intra în curte şi se aşeza pe un scaun, cu sticla strânsă între picioare.Vinul negru se asorta cu cizmele lui, de care era tare mândru. Când ajungea la jumătatea sticlei începea să cânte, pocnind din degete:
        -căsuţa noastră cuibuşor di nebunii, ti aşteaptă ca sâ vii...căsuţa noastră...
       Era cântecul lui preferat. Aflasem şi de ce iubea acest cântec. De vreo 15 ani, nevastă-sa plecase cu altul şi divorţase de el. Copiii erau de partea ei, iar el a fost izgonit pe drumuri. De atunci vinul i-a devenit casă şi masă. Altceva nu-l interesa. Fusese cadru militar şi avea o pensie frumoasă.Se aciuiase pe un teren pe lângă Dumbrava Minunată, unde îşi făcuse o colibă din crengi şi paie, acoperită cu ţoale vechi şi bucăţi de plastic. Acolo îşi ducea zilele. Dar îi plăcea acest trai. Era pe sufletul lui. Acum singurătatea  i se potrivea ca o mănuşă, acestui om rebel care se autodenumea haiduc.
        Într-un an, în apropierea sărbătorilor de iarnă, fratele Orest Hapenciuc, pastorul bisericii noastre a invitat corul să meargă la colindă. Şi bucuroşi ne-am adunat : Anişoara Olaru, Maria şi Victor Croitoru, Gelu Poenaru, prietenele mele- Lidia, Otilia, dar şi copii - Dinu, Otniel  şi alţii, iar alăturea de ei eu şi tatăl meu, care avea o voce de tenor, care ne acoperea aproape pe toţi. Mergeam în special la oamenii mai bătrâni şi neajutoraţi. Pe lângă colind, duceam cu noi şi câteva pungi cu dulciuri: cozonac, prăjiturele de casă, mere, nuci, cu care le mai bucuram celor necăjiţi sărbătoarea Naşterii Domnului. Era o iarnă bogată în zăpadă şi nu era aşa geroasă, ca alte ierni, de prin nordul Moldovei.
    A fost adevărată aventură, pentru noi cei mai tineri. La un moment dat, am ajuns şi în preajma locului unde se afla vestita colibă a lui Moroşanu şi fr. Orest a propus să-l colindăm şi pe el. Ne-am apropiat tiptil de colibă şi am văzut că pe lângă cârpa de la intrare, ieşeau aburi...Afară era cam frig. Colindul nostru a început timid, apoi vocile ni s-au împletit ca o cunună a bucuriei şi aproape că am uitat unde ne aflam...
        Vrut-a Domnul să se nască
        În coliba păstorească
        Fiul Lui cel sfânt venit pe pământ
        Să ne mântuiască...
     Cănd ultimile acorduri s-au stins, cârpa de la intrarea colibei s-a dat la deoparte şi l-am văzut.
Plângea cuprins de deznădejde. Ne privea de parcă îi făcuserăm un palat, aşa era de fericit. Printre şuviţele de păr negru, ca o claie, neîngrijită, ochii lui surâdeau sub ploaia lacrimilor mari, grele, cât bobul de mazăre aproape. A fost prima oară când îl vedem plângând.
     A fost şi ultima oară când l-am mai văzut.
    
   Cufundată în amintiri nici nu observă că omul de pe banca din faţa ei, plecase între timp.  Începu să se întrebe dacă chiar stătuse cineva acolo...Să fi fost doar aripa amintirilor...?
Se ridică agale, afundându-se pe alea umbroasă. Dar ochii negri sfredelitori, încă o urmăreau numărându-i paşii.

proza -Elena M . Alexe

Singurătate în doi..

Ion Benim, un locuitor din ţinuturile vrâncene, mai precis din satul Prahuda, în vârstă de 62 ani, nu are nici mâini, nici picioare, cu toate astea duce o viaţă demnă, fără să ceară cuiva pomană.

Omul se gospodăreşte  singur cu cei 290 de lei, ajutorul pe care îl primeşte de la stat.Ca să poată trăi face cărăuşie, pe la oamenii din sat, ba chiar aduce lemne din pădure.Cu trecerea timpului, calul i-a devenit cel mai bun prieten  şi cu el îşi poartă singurătatea.Deşi fără mâini, singur işi înhamă şi îşi deshamă, animalul, îşi pregăteşte căruţa şi mână cu pricepere pe toate drumurile pe care este nevoit să o ia. Aşa merge să-şi cumpere pâine şi alimente de la magazin şi declară  că nu a primit nimic gratis.

 "Dacă îţi dă Dumnezeu, trebuie să suferi"
- Ce să zic, mi-ar trebui multe, dar cui să-i spun? Îi mai spun lui Dumnezeu, cu El vorbesc", spune bătrânul.

                                                                                                                        elena marin alexe

Între alb şi negru

Liniştea
are culoare neagră,
mi se destăinuie tainic,
plânsul tăcut
al cireşului,
sărutându-mi umerii
cu buze albe
spre aducere aminte..
Pleoapa
culege cernerea colilie
amestecată cu
roua ochilor mei,
încredinţând-o
obrazului palid
de aşteptare..
Curând,
cireşul va fi inundat
de lacrimi rubinii,
incandescente,
dar
poate-că tu
vei fi pelegrin printre astre,
iar ele
vor ramâne
doar niste pete roşii
care vor arde
în amintirile mele..
Liniştea
are culoare neagră,
dar o samânţă de cer
poate răsări la orizont

în alb de Lumină!

elena marin alexe